Întâmplător sau voit, nu știam. Era înveșmântat într-o mantie mai fină

decât purtase până atunci, însă era desculţ. M-a condus la o masă și mi-a turnat un vin întunecat ca dudele. Întinsese tăvi pline ochi cu fructe și brânză albă sărată.

— Cum a fost ospăţul?

— Mă bucur că am scăpat, a zis cu acreală. Au chemat un aed să le cânte povestea glorioasei nașteri a omului-taur. Se pare că ar fi căzut de pe un astru.

Dintr-o odaie lăuntrică a ieșit în fugă un băiat. Pe atunci nu prea știam să deosebesc vârstele muritorilor, dar cred că avea vreo patru ani.

Părul negru i se bucla într-o claie ciufulită pe la urechi și mădularele îi erau încă plinuţe, ca ale ţâncilor. Avea cel mai drăgălaș chip pe care-l văzusem vreodată, până și în rândurile zeilor.

— Fiul meu, mi l-a prezentat Dedal.

M-am uitat lung. Nici nu-mi trecuse prin minte că taina lui Dedal ar putea fi un copil. Băiatul a îngenuncheat, ca un paj micuţ.

— Preacinstită stăpână, a zis el cu glasul subţire. Fii bine venită în casa tatălui meu!

— Îţi mulţumesc, i-am răspuns. Ești băiat cuminte, îl asculţi pe tatăl tău?

— Ah, da, a încuviinţat el serios.

— Să nu-l crezi, a râs Dedal. Pare dulce ca mierea, însă își face de cap.

Băiatul i-a zâmbit tatălui. Era o glumă veche de-ale lor.

A rămas o vreme cu noi, sporovăind despre munca tatălui său și despre cum îl ajuta și el. A adus cleștii preferaţi și mi-a arătat cu mișcări pricepute cum îi ţine în foc fără să se ardă. Am încuviinţat, însă

cu ochii la tată. Chipul lui Dedal se îndulcise ca un fruct pârguit, iar privirea îi strălucea. Nu mă gândisem niciodată să devin mamă, dar, uitându-mă la el un moment, mi-am închipuit cum ar fi. De parcă mă

uitam într-o fântână și vedeam luciul apei jos de tot.

Sora mea desigur că i-ar fi citit dragostea pe chip într-o clipă.

Dedal și-a lăsat mâna pe umărul fiului său.

— Icar, i-a zis, e vremea să te duci la culcare. Du-te după doică.

— Vii să mă săruţi de noapte bună?

— Desigur.

Ne-am uitat după el, cum i se frecau călcâiele de poalele prea lungi ale tunicii.

— E un copil frumos, i-am spus.

— Seamănă la chip cu mama lui. S-a prăpădit la naștere, mi-a răspuns Dedal la întrebarea încă nerostită. A fost o femeie vrednică, deși n-am apucat s-o cunosc bine. Sora ta ne-a pus la cale căsnicia.

Așadar, nu mă înșelasem. Sora mea chiar întinsese cârligul cu momeala, însă prinsese peștele altfel.

— Îmi pare rău.

— E greu, recunosc, a înclinat el din cap. Am încercat cât pot să-i fiu și tată, și mamă, însă știu că simte o lipsă. De câte ori trecem pe lângă o femeie, mă întreabă dacă nu mă însor cu ea.

— Și nu te însori?

A rămas o clipă tăcut.

— Nu cred. Pasifae mă muncește și-așa destul și nu m-aș fi însurat deloc dacă nu ar fi stăruit ea. Știu că aș fi un soţ tare rău, căci cel mai

bine îmi e când îmi ţin mâinile prinse cu munca și mă întorc acasă

târziu și murdar.

— Vrăjitoria și născocirea lucrurilor seamănă în privinţa asta. Nici eu nu cred că aș fi o soţie bună. Nu că mi s-ar îngrămădi pretendenţii la ușă… Se pare că îţi găsești greu pe cineva când ești o vrăjitoare căzută

în dizgraţie.

— Cred că sora ta ţi-a pus și ea beţe-n roate, a zâmbit el.

Îmi era ușor să-i vorbesc deschis. Avea chipul ca un iezer liniștit, gata să înghită în adâncuri, la loc sigur, tot ce-i încredinţai.

— Știi cum să faci să ţii făptura închisă când va crește?

— M-am gândit, a încuviinţat el. Ai văzut ce stup se întinde sub palat. Are zeci de magazii nefolosite, căci în vremurile astea aurul, nu grânele, e averea Cretei. Cred că o să le preschimb într-un soi de labirint. O să-l închid la ambele capete și o să las făptura să rătăcească

înăuntru cât poftește. Odăile sunt săpate în stâncă, așa că n-are cum să

iasă.

Era o idee bună. Astfel, creatura o să aibă mai mult loc să se miște decât într-o cușcă îngustă.

— Va fi o minune, am zis. O cușcă ce poate rezista unui monstru în toată firea. Va trebui să-i dai un nume pe măsură.

— Sunt sigur că Minos o să vină cu o propunere care are de-a face cu el însuși.

— Îmi pare rău că nu pot să rămân să te ajut.

— M-ai ajutat mai mult decât merit, a spus Dedal privindu-mă în ochi.

Cineva și-a dres glasul. În ușă stătea o doică.

— Fiul dumitale, stăpâne.

— Ah, a făcut Dedal. Mă scuzi.

Nu-mi găseam deloc astâmpărul pe scaun. M-am plimbat prin încăpere. Mă așteptasem să găsesc aici mai multe dintre minunile lui, statuete și podoabe prin toate colţurile, însă odaia era simplă, cu mobilă din lemn neîmpodobit. Totuși, când m-am uitat mai bine, am văzut însemnul lui Dedal. Lucea de lăcuit ce era, iar lemnul era catifelat ca petalele unei flori. Când mi-am trecut mâna peste un scaun, nici nu i-am dibuit îmbinările.

În acel moment s-a întors Dedal.