— Sărutarea de noapte bună, m-a lămurit el.

— Ce copil fericit…

Dedal s-a așezat și a luat o gură de vin.

— Până una-alta. E prea mic să știe că e prizonier. Cicatricele albe de pe mâini i se înroșiseră. Colivia de aur e tot colivie.

— Și unde te-ai duce dac-ai putea să scapi de-aici?

— Oriunde aș fi bine-venit. Însă, dacă ar fi după mine, în Egipt.

Acolo se clădesc minunăţii pe lângă care Cnossosul pare o mocirlă. Am învăţat limba de la niște negustori de-ai lor de pe docuri. Cred că ne-ar primi bine acolo.

M-am uitat la chipul său bun. Nu era bun pentru că ar fi fost chipeș, ci pentru că era el însuși, ca un metal ales, călit și bătut ca să reziste.

Înfruntaserăm doi monștri cot la cot și nici nu crâcnise. Vino pe Aiaia, mi-a venit să-i spun. Însă știam că n-are ce să facă acolo.

Așa că i-am zis:

— Sper să ajungi în Egipt într-o bună zi.

După ce ne-am ridicat de la masă, am ieșit pe coridoarele întunecate și m-am îndreptat spre odaia mea. Petrecusem o seară plăcută, însă mă

simţeam tulburată, cu mintea ca nămolul de râu scormonit din albie. Îl tot auzeam pe Dedal vorbind despre libertatea lui. În glas i se citea jindul, dar și amăreala. Măcar eu îmi meritasem exilul, însă Dedal era nevinovat. Se afla aici doar în chip de trofeu închinat vanităţii surorii mele și a lui Minos. Mi-am amintit ochii săi când îmi vorbise despre Icar, dragostea lui curată și luminoasă. Pentru sora mea, el era o simplă

unealtă, o sabie care-i atârna deasupra capului și-l făcea sclavul ei. Mi-am amintit cât de încântată păruse când îi poruncise să-i spintece burta. La fel se uitase și la mine când îi trecusem pragul.

Fusesem atât de absorbită de Minotaur, încât nu înţelesesem ce triumf reprezentau toate acestea pentru Pasifae. Nu doar monstrul și faima cea nouă, ci și tot ceea ce se lega de ele: Dedal, pe care-l silise să-i fie complice, Minos cel temător și umilit și întreaga Cretă căzută pradă

fricilor sale. Și eu eram un triumf al ei. Ar fi putut să-i cheme pe alţii, însă pe mine îi plăcuse dintotdeauna să mă chinuiască, așa cum ar biciui un câine. Știuse că o să-i fiu de ajutor, că o să rânesc supusă după

ea, că o să-l apăr pe Dedal și că o să am grijă ca monstrul să fie închis în siguranţă. Iar Pasifae doar râdea de pe divanul de aur. Îţi place ce animăluţ mi-am luat? Îl lovesc, și totuși vine fuga la mine când fluier!

Îmi ardea stomacul. Am întors spatele temniţei mele. Am trecut nevăzută, cu pași zeiești, pe lângă străjile pe jumătate adormite și pe lângă slugile de noapte. Am ajuns la ușa odăii surorii mele și am pășit înăuntru. Am rămas în picioare lângă pat. Sora mea era singură. Nu se încredea decât în ea însăși când dormea. Simţisem farmecele când trecusem pragul, însă nu aveau cum să mă oprească.

— De ce m-ai chemat? am întrebat-o poruncitor. Să te-aud că mi-o spui în faţă.

A deschis îndată ochii, trezindu-se brusc, de parcă mă așteptase.

— A fost un dar, desigur. Cine s-ar mai fi bucurat ca tine să mă vadă

sângerând atât de mult?

— Pot să dau o mie de nume.

A zâmbit pisicește. Oricum se distra mai bine când putea să se joace cu un șoricel viu.

— Mare păcat că nu poţi s-o legi și pe Scylla cu farmecul tău nou-nouţ. Însă desigur că ţi-ar trebui sângele mamei ei. Nu cred că rechinul ăla de Krataiis o să-ţi încredinţeze așa ceva.

Deja îmi trecuse prin cap. Pasifae știuse dintotdeauna unde să te împungă cu lancea.

— Ai vrut să mă umilești, am zis.

A căscat, arătându-și limba rozalie între dinţii albi.

— M-am gândit, a replicat ea, să-i dau fiului meu numele Asterion.

Îţi place?

Înstelatul, adică.

— Nici că se poate nume mai frumos pentru un canibal.

— Nu fi patetică. N-are cum să fie canibal. Doar nu mai există niciun Minotaur ca să-l mănânce. Apoi și-a înclinat bărbia, încruntându-se puţin. Deși mă întreb dacă centaurii nu sunt cam la fel. Sigur sunt cumva înrudiţi, nu ţi se pare?

Nu voiam să mă las dusă cu vorba.

— Ai fi putut să-l chemi pe Perses.

— Perses… a rostit dând din mână.

Nu am înţeles ce voia să spună cu asta.

— Sau pe Aietes.

S-a ridicat în capul oaselor, dezvelindu-se. Era dezbrăcată, purta doar un colier din pătrate de aur bătut. Fiecare pătrat purta o gravură: un soare, o albină, o secure, culmile masive ale lui Dicte.

— Vai, sper să stăm așa de povești toată noaptea, a zis ea. O să-ţi împletesc părul și o să râdem de peţitorii noștri. Cred că Dedal nu te-ar refuza, a adăugat coborând glasul.

Mânia mi s-a revărsat peste maluri.

— Nu sunt căţeaua ta, Pasifae, nicio ursoaică pe care s-o momești din vizuină. Am venit în sprijinul tău, deși avem o anume istorie și ai trimis niște oameni la moarte. Te-am ajutat la nașterea monstrului tău.

Am făcut tot ce trebuia să faci tu, iar în schimb, îţi râzi dispreţuitoare de mine. Odată în viaţa ta denaturată, spune adevărul. M-ai adus aici ca să mă faci de râs.

— Dar nu trebuie să fac nimic în privinţa asta. Te faci și singură de râs.Însă era o simplă ripostă, nu adevărul. Am așteptat.

— Mă amuză, a continuat ea, că, până și după atâta amar de timp, tot te aștepţi să-ţi primești răsplata doar pentru că te-ai dovedit obedientă. Credeam că o să te înveţi minte în palatul tatei. Nimeni nu se chircea și chiţăia ca tine, și totuși marele Helios te-a călcat și mai ușor în picioare, pentru că deja i te ploconiseși.

Se lăsase în faţă, cu pletele aurii desfăcute, împodobind cearșafurile din jur.

— Hai să-ţi zic un adevăr despre Helios și despre ceilalţi. Nu le pasă

deloc dacă ești bună. De-abia le pasă dacă ești rea. Ei nu ascultă decât de putere. Nu ajunge dacă ești preferata vreunui unchi sau dacă îi faci vreunui zeu plăcerile în pat. Nu ajunge nici măcar să fii frumoasă, căci dacă te duci și le îngenunchezi la picioare zicându-le „Am fost cuminte, vrei să mă ajuţi?”, ei se încruntă la tine. Vai, scumpa mea, nu e cu putinţă. Vai, draga mea, trebuie să înveţi să trăiești așa. L-ai rugat și pe Helios? Știi că nu-i ies din cuvânt.

A scuipat pe podea.