— Cum înduri totul? m-a întrebat.

Ochii îmi împrăștiau o lumină slabă, care-mi îngăduia să-i văd chipul. M-am mirat când mi-am dat seama că aștepta să-i răspund. Că

își închipuia că am un răspuns. Mi-am amintit o altă încăpere întunecată, cu un alt prizonier. Și el fusese tot meșter. Civilizaţia se clădise pe temeliile cunoașterii sale. Adânc îngropate în mine, ca niște rădăcini, cuvintele lui Prometeu așteptaseră amar de vreme să le dau glas:

— Îndurăm cât se poate de bine.

Minos se zgârcea cu corăbiile sale, iar acum, că monstrul era închis, m-a pus să aștept până i-a convenit lui.

— Am un negustor care trece pe lângă Aiaia. Ridică ancora peste câteva zile. Poţi să pleci atunci.

N-am mai văzut-o deloc pe sora mea, decât de departe, când era purtată pe sus pe la picnicuri și alte plăceri. N-am mai văzut-o nici pe Ariadna, deși am căutat-o pe scena de dans. Am întrebat o strajă dacă

poate să mă ducă la ea. Nu m-am înșelat, chiar mi-a zâmbit obraznic.

— Regina nu îngăduie.

Pasifae și răzbunările ei meschine… I-am simţit ciupitura pe obraz, însă nu voiam să-i fac bucuria de a afla cât mă duruse. M-am plimbat prin curţile palatului, pe sub colonade, pe alei și pe câmpuri. I-am urmărit pe muritori trecând, cu chipurile lor interesante, neîmblânzite.

Dedal îmi bătea în taină la ușă noapte de noapte. Nu ne rămânea prea mult timp împreună, o știam amândoi, ceea ce ne sporea și mai mult plăcerea.

Străjile au venit în a patra zi după revărsatul zorilor. Dedal plecase deja, căci îi plăcea să fie acasă când se trezea Icar. Bărbaţii au luat poziţie în faţa mea, ţepeni și ameninţători în mantiile lor de purpură, de parcă puteam s-o rup la fugă pe lângă ei și să zburd liberă pe dealuri. I-am urmat pe holurile pictate și în josul scărilor. În vânzoleala de pe chei mă aștepta Dedal.

— O să te pedepsească Pasifae, i-am zis.

— Și-așa mă pedepsește destul. S-a dat deoparte, pentru ca oamenii să încarce pe corabie cele opt oi pe care Minos le trimisese în semn de mulţumire. Văd că regele s-a arătat generos, așa cum îl știu. Mi-a indicat cu privirea două lăzi uriașe deja cărate pe punte. Știu că-ţi place să-ţi faci mereu de lucru. E creaţia mea.

— Mulţumesc. Mă simt onorată.

— Îţi suntem îndatoraţi. Eu îţi sunt foarte îndatorat.

Simţeam o arsură în adâncul gâtlejului, însă știam că stau cu ochii pe noi. Nu voiam să-i fac viaţa și mai grea.

— Vrei să-i spui Ariadnei rămas-bun din partea mea?

— Îi voi transmite.

Am pășit pe punte și mi-am ridicat mâna în semn de salut. A ridicat-o și el pe a lui. Nu mă amăgisem cu speranţe deșarte. Eu eram zeiţă, el muritor și amândoi eram prizonieri. Însă mi-am întipărit chipul său în minte, ca pecetea în ceară, ca să-l iau cu mine.

N-am deschis lăzile decât după ce am scăpat de ochii oamenilor. Mai bine aș fi făcut-o înainte, ca să-i mulţumesc cum se cuvine lui Dedal.

Într-o ladă se găseau sculuri de tot felul, lână nevopsită, in. Iar în cealaltă, cel mai frumos război de ţesut pe care-l văzusem vreodată, fasonat din cedru lustruit.

Îl am și acum. Îl ţin lângă vatră și a ajuns pomenit în cântări. Poate nu-i de mirare, fiindcă poeţii se dau în vânt după asemenea simetrii: vrăjitoarea Circe cea pricepută la torsul vrăjilor și al firelor deopotrivă, precum și la ţesutul farmecelor și al pânzeturilor. De ce le-aș strica tocmai eu hexametrii ușuratici? Însă minunea din ţesăturile mele se datorează războiului de ţesut și muritorului care l-a făurit. Până și după

atâtea secole se ţine bine în încheieturi, iar când trec suveica prin urzeală, în aer se simte mirosul de cedru.

După plecarea mea, Dedal și-a clădit într-adevăr marele Labirint, cu ziduri în stare să zăgăzuiască mânia Minotaurului. Recoltă după

recoltă, culoarele întortocheate s-au acoperit de un covor tot mai gros de oase. Dacă trăgeai cu urechea, ziceau slugile palatului, auzeai cum se mișcă făptura tropotind de colo până colo. Iar Dedal nu s-a oprit deloc din muncă. A uns cu ceară galbenă două rame de lemn și a lipit de ele penele pe care le strânsese de la păsările marine cu aripi uriașe și albe care se hrănesc pe ţărmurile Cretei. Pe una și-a legat-o de propriile braţe, iar pe a doua, de braţele fiului său. S-au suit amândoi pe cea mai înaltă coastă de ţărm din Cnossos și au sărit.

Briza mării i-a prins și i-a purtat prin aer. Au apucat-o spre răsărit, spre soarele care se înălţa și spre Africa. Icar a chiuit, căci la vremea aceea era de-acum flăcău și se vedea liber pentru prima oară. Tatăl său a râs văzându-l cum plonjează și se răsucește prin aer. Băiatul s-a înălţat și mai sus, ameţit de cerul întins, simţind pe umeri căldura neîngrădită a razelor de soare. Nu a ascultat strigătele tatălui, care încerca să-l prevină. Nu a băgat de seamă ceara care se topea. Aripile i-au căzut, apoi s-a prăbușit în valuri și s-a înecat.

Am jelit moartea scumpului băiat, dar și mai tare l-am plâns pe Dedal, plutind dârz mai departe cu aripile sale și purtându-și disperarea după el. Hermes mi-a povestit totul, desigur, bându-mi vinul și încălzindu-și picioarele în faţa vetrei. Am închis ochii să regăsesc imaginea chipului lui Dedal pe care mi-o întipărisem în minte. Atunci mi-am dorit să fi zămislit un prunc împreună, să-i fie mângâiere. Însă

era un gând tineresc, prostesc: doar copiii nu sunt saci de grâne, să-i muţi unul în locul altuia.

Dedal n-a mai trăit mult după moartea fiului său. Mădularele i s-au făcut cenușii și și-au pierdut vlaga, iar întreaga putere i s-a preschimbat în fum. N-aveam niciun drept să-l numesc al meu, știam prea bine.

Însă, în singurătatea vieţii, se întâmplă rareori ca un suflet să coboare lângă al tău, așa cum, o dată pe an, stelele ating ușor pământul. Pentru mine, Dedal a fost una dintre constelaţiile acestea.

Capitolul 12

Am urmat calea cea lungă spre Aiaia, ocolind-o astfel pe Scylla. Ne-au trebuit unsprezece zile ca să ajungem la destinaţie. Bolta cerului se arcuia deasupra noastră senină și luminoasă. M-am uitat la valurile orbitoare și la soarele dogoritor. Nu m-a tulburat nimeni. Când treceam, mateloţii își fereau privirile și i-am văzut cum aruncă în mare o parâmă pe care o atinsesem. Nu puteam să-i condamn. Doar trăiau în Cnossos și deja aflaseră prea multe despre vrăjitorie.

Când am ancorat pe ţărmul insulei, oamenii mi-au cărat respectuoși războiul de ţesut la deal, prin pădure, și mi l-au așezat lângă vatră. Mi-au mânat până sus cele opt oi. Le-am oferit vin și mâncare, însă n-au primit. S-au întors în grabă la corabia lor și s-au opintit la vâsle, nerăbdători să se înapoieze la casele lor. Am rămas pe plajă și i-am urmat cu privirea până s-au pierdut în zare.

Din prag, leoaica îmi arunca priviri furioase. Plesnea din coadă de parcă-mi zicea: Sper să nu mai avem parte de-așa ceva.

— Cred că n-o să mai avem, i-am zis.

După foișoarele însorite și întinse din Cnossos, casa mi s-a părut strâmtă ca o vizuină. M-am plimbat prin odăile curate simţind nemișcarea, lipăitul tălpilor mele. Am atins obiectele pe toate feţele,

toate dulapurile și blidele. Le-am regăsit exact cum le lăsasem. Cum vor fi mereu.

Am ieșit în grădină. Am plivit aceleași buruieni care creșteau întotdeauna și am sădit ierburile pe care le strânsesem de pe muntele Dicte. Arătau ciudat departe de ascunzătorile lor argintate de lună, înghesuite printre straturile mele de flori lucioase și colorate. Păreau să

zumzăie mai stins și culorile le păliseră. Nu mă gândisem că poate puterile lor nu aveau să reziste transplantării.

În toţi anii petrecuţi pe Aiaia, prizonieratul nu mă iritase niciodată.

După palatul tatei, insula mi se păruse cea mai sălbatică și mai ameţitoare dintre libertăţi. Ţărmurile, piscurile, toată insula se întindea departe, până-n zare, plină vârf cu magie. Însă când m-am uitat la florile acelea fragile, am simţit pentru prima oară povara surghiunului.

Dacă mureau, nu mai aveam cum să culeg altele. N-aveam să mai pășesc niciodată pe coastele zumzăitoare ale lui Dicte. Nu mai puteam să iau apă din iezerul său argintat. Toate ţinuturile de care-mi povestise Hermes, Arabia, Assur, Egipt, erau pierdute pe vecie.

N-o să mai pleci în veci, îmi spusese sora mea.

În semn de sfidare, m-am adâncit cu totul în viaţa dinainte. Am făcut tot ce aveam chef de cum îmi trecea prin cap. Am cântat în gura mare pe plaje, mi-am replantat grădina. Am chemat porcii la mine și i-am scărmănat pe spinările cu peri tari și deși, am pieptănat oile și am poftit lupii să se întindă gâfâind la mine pe podea. Leoaica și-a dat peste cap ochii galbeni, dar a fost cuminte, căci le porunceam tuturor animalelor mele să se tolereze unele pe altele.

Noapte de noapte, mergeam să dezgrop ierburi și rădăcini. Făceam orice farmec îmi imaginam, doar pentru plăcerea de a-i simţi urzeala în mâini. Dimineaţa tăiam flori pentru bucătărie. Seara, după cină, mă

așezam în faţa războiului de ţesut al lui Dedal. Mi-a luat ceva să înţeleg cum funcţionează, căci nu semăna cu nicio unealtă pentru ţesut pe care o știam din palatele zeilor. Avea un scăunel și trăgeai de băteală în