Go to page:

Text Size:

Deschisese o cale spre pântecele surorii mele.

— Tu acum, a spus ea uitându-se la mine. Avea glasul răgușit și chinuit. Scoate-l de-acolo.

Sub ea, divanul era ud fleașcă. Încăperea se umpluse de duhoarea sângelui ei zeiesc prea bogat. Burta nu-i mai fremăta de când începuse Dedal să o taie. Acum stătea încordată. De parcă aștepta ceva, m-am gândit.

M-am uitat la sora mea.

— Ce-ai acolo?

Pletele aurii îi erau nădușite.

— Ce crezi că am? Un prunc.

Mi-am dus mâinile la rana deschisă în carnea ei. Sângele zvâcnea fierbinte la atingere. Mi le-am vârât încet printre mușchi și ţesuturile umede. Sora mea a gemut înăbușit.

Am cercetat carnea lunecoasă și până la urmă am găsit-o: forma moale a unui braţ.

Ușurare. Nici nu știu de ce anume mă temusem. Doar un prunc.

— L-am prins, am zis.

Mi-am mișcat încetișor degetele în sus, ca să-l apuc mai bine. Ţin minte că mi-am spus că trebuie să-i găsesc capul, cu mare grijă. Nu voiam să i-l sucesc când îl trăgeam afară.

Dintr-odată am simţit în degete o durere ascuţită, care m-a lăsat atât de uluită, încât nici n-am ţipat. Mi-au venit în minte tot felul de idei încâlcite: că Dedal scăpase probabil scalpelul în ea, că Pasifae își rupsese un os în timpul travaliului și mă înţepasem în el. Însă degetele mi-au fost strânse și mai tare, și mai dureros, ceva mi s-a afundat în mână, gata să mi-o taie.

Dinţi. Erau dinţi.

Atunci chiar că am urlat. Am încercat să-mi trag mâna, însă mă

înșfăcase zdravăn cu fălcile. De groază, mi-am smucit cu putere mâna.

Buzele rănii s-au desfăcut și vietatea aceea a alunecat în faţă. Se zbătea ca un pește în cârlig, împroșcându-ne cu mizerie.

Sora mea urla ascuţit. Vietatea se agăţase de braţul meu ca o ancoră.

Simţeam că-mi rupe degetul din încheietură. Am urlat din nou, cuprinsă de o durere sfâșietoare, și m-am lăsat peste făptura aceea, chinuindu-mă s-o apuc de gât. Când am reușit, m-am apăsat zdravăn, ţintuind trupușorul sub mine. Izbea cu călcâiele în piatră și-și răsucea capul dintr-o parte în alta. Într-un final, l-am văzut limpede: avea nasul lat și turtit, lucind umed de lichidul din pântece. Chipul lăţos și cărnos

era încununat cu două corniţe ascuţite. Mai jos, corpul ca de broscoi se zvârcolea cu o putere nepământeană. Avea ochii negri, pironindu-mă

cu privirea.

Zeilor, ce e făptura asta? mi-am zis.

Vietatea a scos un horcăit și a căscat gura. Mi-am retras repede mâna mutilată și însângerată. Rămăsesem fără cele două degete de la capătul palmei și fără vârful celui de-al treilea. Făptura molfăia, înghiţindu-și prada. Își tot sucea bărbia în strânsoarea mea, încercând să mă mai muște o dată.

Lângă mine am simţit o umbră. Dedal, palid și plin de sânge.

— Sunt aici.

— Cuţitul, am zis.

— Ce faci? Nu-l răni! Trebuie să trăiască.

Sora mea se zvârcolea pe divan, însă nu reușea să se ridice cu mușchii spintecaţi.

— Cordonul, am continuat.

Se întindea mai departe, gros ca un zgârci, între făptură și pântecele surorii mele. Dedal a început să-l reteze cu mișcări scurte. Am îngenuncheat într-o baltă de sânge. Mâinile îmi erau numai durere, sfâșiere și sânge.

— Adu-mi o pătură, am spus. Un sac.

Dedal a adus o păturică de lână și a întins-o pe podea, lângă mine.

Am tras făptura până în mijlocul ei, deși mi-a fost greu cu degetele rupte. Se zvârcolea neîncetat, gemând mânioasă, de două ori gata să se smulgă din strânsoare, căci și în clipele acelea părea să prindă puteri.

Însă Dedal a apucat colţurile și le-a strâns deasupra, iar atunci mi-am retras iute mâinile. Făptura se agita inutil, fiindcă nu reușea să se prindă de pliuri. I-am luat lui Dedal pătura și am ridicat-o de pe podea.

— O cușcă, a zis el, gâfâind. Ne trebuie o cușcă.

— Fă rost de una. Îl ţin eu.

A plecat în fugă. Făptura se răsucea în sac precum un șarpe. Îi vedeam trăsăturile întipărite în material, capul mare, vârfurile coarnelor.

Dedal s-a întors cu o colivie în care zburătăceau cintezoi. Însă era destul de solidă și de încăpătoare. Am îndesat pătura înăuntru și Dedal a trântit ușiţa, apoi a azvârlit altă pătură deasupra.