A plecat. Sângele mi se uscase pe obraji și braţele îmi erau unsuroase de la făptura aceea puturoasă. Mă simţeam tulburată și îngreţoșată de atâta sânge necurat. Dacă aș fi chemat slujnicele, m-ar fi condus la baie, însă știam că nu ar fi de-ajuns. De ce zămislise sora mea împotriva firii o asemenea pocitanie? Și de ce mă chemase pe mine?
Cele mai multe naiade ar fi fugit, însă poate s-ar fi învoit vreo nereidă, căci ele erau învăţate cu monștrii. Sau Perses. De ce nu-l chemase pe el?Nu găseam niciun răspuns. Mintea îmi era vlăguită și amorţită, nu mă ajuta deloc, la fel ca degetele lipsă. Însă un gând mi-era limpede: trebuie să fac ceva. Nu puteam să stau cu mâinile în sân cât trimiteau ei o grozăvie ca asta în lume. Mi-a venit ideea să caut odaia de lucru a surorii mele. Poate o să găsesc acolo ceva ce m-ar putea ajuta, un antidot, vreo licoare destul de puternică să desfacă blestemul acesta.
Nu se afla prea departe. Se ajungea acolo de pe un hol care pornea din iatacul ei, după o perdea. Nu mai văzusem camera de lucru a vreunei alte vrăjitoare, iar când m-am apucat să răscolesc rafturile, mă
așteptam să găsesc cine știe ce, zeci de hidoșenii, ficaţi de monștri de mare, colţi de balauri, piele jupuită de pe uriași. Însă n-am văzut decât ierburi, și încă ierburi obișnuite: otrăvuri, maci, câteva rădăcini vindecătoare. Știam prea bine că sora mea e-n stare să facă multe cu ele, căci avusese întotdeauna o voinţă puternică. Însă era leneșă, găsisem dovada. Leacurile acelea erau învechite și fără putere, ca frunzele moarte. Le culesese la întâmplare, pe unele boboci, pe altele deja veștejite, și le tăiase cu un cuţit oarecare în orice moment al zilei.
Atunci am înţeles ceva. Sora mea era o zeiţă mai puternică decât mine, însă eu eram o vrăjitoare mai puternică decât ea. Gunoaiele ei fărâmicioase nu mi-erau de niciun ajutor. Iar propriile mele ierburi din Aiaia n-o să-mi ajungă, chiar dacă erau eficiente. Monstrul ţinea de Creta și, dacă se putea face ceva, tot Creta trebuia să mă îndrume.
Am traversat sălile și coridoarele ce duceau spre centrul palatului.
Acolo văzusem niște scări care nu se îndreptau spre port, ci mai spre uscat, spre grădinile și foișoarele largi și viu colorate care dădeau, la rândul lor, spre câmpiile din depărtare.
Pretutindeni, bărbaţi și femei măturau dalele, culegeau fructe, cărau coșuri cu orz. Și-au ţinut pios ochii în pământ când am trecut pe lângă
ei. Cred că, după traiul alături de Minos și de Pasifae, se învăţaseră să
nu bage în seamă priveliști mai însângerate decât mine. Am trecut pe lângă casele mărginașe ale ţăranilor și ale ciobanilor, pe lângă livezi și cirezile ieșite la păscut. Dealurile erau înverzite și atât de poleite de soare, încât păreau să răspândească lumină, însă nu m-am oprit să
admir peisajul. Priveam doar spre zarea conturată în negru care se profila pe cer.
I se spune muntele Dicte. Aici nu se avântă nici urși, nici lupi, nici lei, ci doar caprele sfinte, cu coarnele lor mari răsucite ca niște cochilii.
Și în cel mai călduros anotimp pădurile de aici rămân întunecate și răcoroase. Se zice că zeiţa vânătorii, Artemis, cutreieră noaptea colinele cu arcul ei strălucitor și că însuși Zeus s-a născut într-una dintre peșterile sale umbrite, stând ascuns de tatăl său hulpav.
Acolo se găsesc ierburi care nu cresc niciunde altundeva. Așa de rare, că puţine dintre ele și-au primit nume. Le simţeam umflându-se prin cotloanele unde creșteau și suflând fuioare de magie. O floricică
galbenă cu miezul verde. Un liliac încovoiat care făcea flori cafenii. Și, mai presus de celelalte, crestatul oregano cretan, floarea-regină a tămăduitoarelor.
Nu mergeam ca muritorii, ci ca zeii, așa că am parcurs leghe în șir cu mare iuţeală. Când am ajuns la dealurile de la poale și am început să
mă caţăr, soarele era la apus. Crengile se împleteau deasupra mea.
Umbra mi s-a ridicat în faţă ca o apă, furnicându-mi pielea. Tot muntele părea să zumzăie sub mine. Chiar și trudită și mânjită de sânge cum eram, tot am simţit un strop de euforie. Am urmat mușchiul și mușuroaiele tot mai sus și, la rădăcina unui plop alb, am găsit un strat de oregano înflorit. Puterea plantelor se împletea în frunze, așa că
mi le-am apăsat pe degetele frânte. Farmecul s-a îndeplinit cu un singur cuvânt; până dimineaţă, mâna avea să-mi fie iar întreagă. Am cules câteva rădăcini și seminţe, să am în traistă, și am pornit mai departe. Duhoarea și apăsarea sângelui încă se agăţau de mine, așa că
am găsit în sfârșit un iezer cu ape reci și limpezi, hrănit cu gheaţă
topită. M-am bucurat de frisonul îngheţat pe care mi-l dădea apa. Am urmat micile ritualuri de purificare cunoscute oricărui zeu. Cu prundiș
m-am curăţat de murdărie.
După ce m-am îmbăiat, am zăbovit pe marginea apei, sub frunzișul argintat, și m-am gândit la întrebarea lui Dedal. Făptura aceea poate fi ucisă?
Printre zei există câţiva cu darul profeţiei, în stare să privească prin pâclă și să zărească viitorii sorţi. Nu totul se poate prezice. Cei mai mulţi zei și muritori au firul vieţilor dezlegat, încâlcit aici, domol colo, fără să urmeze o cale deja scrisă. Însă mai sunt și aceia care-și poartă
soarta ca un ștreang de gât, cu vieţi întinse drept ca scândurile, oricât ar încerca s-o dea cotită. Aici, profeţii noștri pot să vadă limpede.
Tata are, de pildă, darul previziunii și toată viaţa auzisem că
odraslele sale l-au moștenit în această privinţă. Nu-mi trecuse niciodată prin minte să mi-l încerc. Fusesem învăţată în copilărie că nu posed niciuna dintre puterile sale. Însă acum am atins apa cu degetul și am zis: Arată-mi.
S-a închegat o imagine delicată și palidă, ca din fuioare de ceaţă. O
torţă sălta pe niște coridoare lungi, scoţând fum. Un fir se desfășura de-a lungul unui culoar de piatră. Făptura a urlat, arătându-și colţii nefirești. Era cât un stat de om și purta zdrenţe putrezite. Un muritor cu sabia în mână a sărit din umbră și l-a lovit de moarte.
Pâcla s-a risipit și iezerul s-a limpezit la loc. Îmi primisem răspunsul, însă nu era cel sperat. Creatura aceea, deși muritoare, nu putea fi ucisă
în timpul prunciei, nici de mâna mea, nici de a lui Dedal. O aștepta o soartă anume peste mulţi ani și trebuia să și-o trăiască. Până atunci nu puteam decât să o ţinem închisă. Era treaba lui Dedal, însă poate aveam cum să-l ajut și eu. M-am plimbat printre copacii umbroși, gândindu-mă la făptura aceea și la ce slăbiciuni ar putea avea. Mi-am amintit cum mă pironise hulpav cu ochii săi negri. Foamea vorace cu care se luptase să-mi apuce mâna. Cât de greu i-am putea potoli poftele? Dacă n-aș fi fost zeiţă, mi s-ar fi căţărat pe braţ, mistuindu-mă
centimetru cu centimetru.
O idee nu-mi dădea deloc pace. Ar fi nevoie de toate ierburile tainice de pe Dicte, legate cu cele mai puternice buruieni, rădăcină de laur și ramuri de lozie, molură și cucută, omag, spânz. Îmi trebuia și restul de mōli pe care-l mai aveam. M-am strecurat neabătut printre copaci, vânând pe rând fiecare ingredient. Dacă ieșise cumva și Artemis la plimbare în noaptea aceea, nu mi s-a pus în cale.
M-am întors la iezer cu frunzele și cu rădăcinile culese și le-am pisat pe pietre. Pomada am strecurat-o într-o sticluţă și am turnat puţină
apă. Valurile încă purtau sângele pe care-l spălaseră de pe mâinile mele, al meu și al surorii mele. De parcă știuse, poţiunea s-a învolburat înroșindu-se.
În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am rămas pe Dicte până când cerul s-a făcut cenușiu, după care m-am îndreptat spre Cnossos. Când am ajuns la palat, soarele strălucea deasupra ogoarelor. Am trecut pe lângă o curte care-mi atrăsese privirile cu o zi în urmă și m-am oprit s-o cercetez mai îndeaproape. În mijlocul ei se afla o scenă circulară de dans, mărginită de lauri și de stejari care o fereau de bătaia soarelui.
Crezusem că podeaua era de piatră, însă acum am văzut că era de lemn, dintr-o mie de scânduri atât de netede și de bine lăcuite, încât păreau să se închege într-o bucată. Pe ele fusese pictată o spirală ce se desfăcea din centru în afară, ca o creastă de val răsucită. O altă lucrare a lui Dedal, cu siguranţă.
Pe scenă dansa o fată. Nu se auzea nicio muzică, și totuși picioarele ţineau ritmul perfect, fiecare pas urmând bătaia unei tobe mute.
Tânăra însăși se mișca precum un val, cu graţie, însă și cu o hotărâre neabătută. Pe cap îi lucea coroniţa de prinţesă. Aș fi recunoscut-o oriunde. Era fata de la prora corabiei lui Dedal.
Când m-a văzut, a făcut ochii mari, cum o înfăţișa și statuia aceea.
