— Am auzit, mi-a spus Hermes, că simţea o dragoste nefirească

pentru făptura aceea. Mergea adesea la ea și-i vorbea blând printre gratii, oferindu-i delicatese. Odată a venit prea aproape și și-a înfipt colţii în umărul fetei. A scăpat și Dedal i-a cusut rana bine, însă tot i-a rămas o cicatrice în formă de coroniţă.

Mi-am amintit chipul Ariadnei când spusese fratele meu.

— Au pedepsit-o pentru că l-a ajutat pe Tezeu?

— Nu. A fugit cu el după ce a murit făptura. Tezeu voia s-o ia de nevastă, însă fratele meu a hotărât că o vrea el. Știi că se dă în vânt după cei cu darul dănţuitului. I-a zis lui Tezeu s-o lase pe o insulă, de unde o să vină el s-o ia.

Știam despre ce frate vorbește. Dionis, stăpân peste iederă și peste viţa-de-vie. Năvalnicul fiu al lui Zeus, numit de muritori Izbăvitorul, căci îi scapă de grijile lor. Măcar cu Dionis, mi-am zis, o să poată să

danseze seară de seară.

Hermes a clătinat din cap.

— A ajuns prea târziu. A căzut pradă somnului și a ucis-o Artemis.

Vorbise cu atâta nonșalanţă, încât o clipă am crezut că n-am auzit bine.

— Cum? A murit?

— Chiar eu am condus-o în lumea de jos.

Fata aceea sprinţară și încrezătoare.

— Din ce pricină?

— Artemis nu m-a lămurit deloc. Știi cât de arţăgoasă e. Probabil din cine știe ce jignire fără noimă, a spus el ridicând din umeri.

Vrăjile mele nu aveau cum să ţină piept vreunui olimpian, știam prea bine. Însă în clipa aceea aș fi vrut să încerc. Să-mi adun toate farmecele, să-mi impun voinţa asupra spiritelor pământului, a jivinelor și a păsărilor și să le asmut în capul lui Artemis, până ar fi aflat și ea ce-nseamnă să te vâneze cineva.

— Ei, haide, a încercat Hermes să glumească. Dacă plângi de câte ori moare câte un muritor, într-o lună o să te îneci.

— Ieși, m-am oţărât la el.

Icar, Dedal, Ariadna. Toţi plecaseră spre câmpiile întunecate, unde mâinile nu puneau în mișcare decât aerul și picioarele nu mai atingeau deloc pământul. Dacă aș fi fost lângă ei… Însă ce-aș fi putut să schimb?

Hermes avusese dreptate. Muritorii mureau clipă de clipă, naufragiaţi sau înjunghiaţi, răpuși de jivine sau de oameni nemiloși, de boli, de nepăsare și de vârsta înaintată. Asta le era soarta, așa cum îmi spusese și Prometeu, povestea pe care o împărtășeau toţi. Oricât de aprins și-ar fi trăit viaţa, oricât de tare ar fi strălucit, oricâte minuni ar fi săvârșit, toţi ajungeau pulbere și fum. Pe de altă parte, toţi acești zei meschini și neisprăviţi o să tragă în ei aerul și lumina până când o să se stingă toate stelele.

Hermes s-a întors, ca de obicei, și i-am permis să rămână. Când îl vedeam strălucind, ţărmurile mele nu mai păreau atât de înguste și surghiunul nu mi se mai părea atât de apăsător.

— Zi-mi ultimele vești, i-am cerut. Spune-mi despre Creta. Cum a răspuns Pasifae la moartea Minotaurului?

— Se zvonește că a înnebunit. Acum jelește și se înveșmântează doar în negru.

— Nu te lăsa prostit. E nebună doar când îi convine ei.

— Se spune că l-ar fi blestemat pe Tezeu, care de atunci are de-a face numai cu năpaste. Ai auzit cum i-a murit tatăl?

Puţin îmi păsa de Tezeu, eu de sora mea voiam să aud. Hermes pesemne s-a veselit servindu-mi tot felul de povești. Cum că l-a alungat pe Minos din patul ei și că nu-și mai găsea bucuria decât în fiica sa mezină, Fedra. Cum că rătăcea pe coastele muntelui Dicte răscolindu-l în căutare de noi otrăvuri. Am strâns fiecare frântură de știre ca un balaur păzind o comoară. Căutam ceva, mi-am dat seama, însă nu știam ce anume.

Ca orice povestitor bun, Hermes știa că trebuie să păstrezi ce-i mai bun pentru la urmă. Într-o seară mi-a istorisit ce farsă îi jucase Pasifae lui Minos pe la începutul căsniciei lor. Minos obișnuia să dea poruncă

să îi fie adusă în iatac orice fată îi plăcea, totul sub ochii soţiei sale. Așa că l-a blestemat să i se preschimbe sămânţa în șerpi și în scorpioni. De câte ori se culca cu vreo femeie, aceștia o mușcau de moarte pe dinăuntru.

Mi-am amintit cum se certaseră. O sută de fete, zisese Pasifae.

Pesemne fuseseră paharnice, sclave, fiice de negustori, orice fată al cărei tată nu îndrăznea să se opună regelui. Toate pieriseră doar dintr-o plăcere măruntă, răzbunătoare.

I-am zis lui Hermes să plece și am tras obloanele, așa cum nu făceam niciodată. Ai fi zis că urzeam cine știe ce farmece, însă nici n-am pus mâna pe ierburi. Mă simţeam bucuroasă și cu inima ușoară. Povestea aceea fusese atât de urâtă, fantastică și dezgustătoare, încât parcă mă

vindecase de fierbinţeli. Eram eu prizonieră pe insula aceasta, însă

măcar nu trebuia să-mi împart lumea cu de-alde Pasifae.

— S-a sfârșit, am zis eu foindu-mă încolo și-ncoace pe lângă leoaica mea. Nu mă voi mai gândi niciodată la ei. De-acum i-am alungat și

gata.

Felina și-a lăsat obrazul pe labele încrucișate și a părut că se cufundă

în gânduri. O fi știut probabil ceva ce nu știam eu.

Capitolul 13

Era primăvară și mersesem pe coasta de răsărit, să culeg primele căpșuni. Acolo, briza mării bătea tare și dulceaţa fructelor se îmbina mereu cu puţină sare. Când au început să guiţe porcii, am ridicat privirea. O corabie plutea spre insulă prin lumina piezișă a după-amiezii. Deși vântul i se împotrivea, nu-i stăvilea înaintarea și nici n-o ţintuia în loc. Vâslașii o purtau drept înainte, ca o săgeată bine slobozită.

Mi s-a strâns stomacul. Hermes nu mă prevenise deloc și nu știam ce vrea să însemne asta. Era o ambarcaţiune în stil micenian, cu un galion atât de uriaș, încât pesemne schimba pescajul corabiei. Pe cocă

fumegau doi ochi desenaţi cu tușe groase, negre. La nări mi-a ajuns un miros slab, ciudat, purtat de vânt. Am șovăit o clipă, apoi mi-am șters mâinile și am coborât pe plajă.

Corabia ajunsese deja aproape de ţărm, prora proiectând pe valuri o umbră ascuţită ca un ac. Pe punte se aflau vreo treizeci de oameni. Mai târziu, desigur, o mie au pretins că au fost și ei de faţă ori și-au născocit spiţele, afirmând că se trag din cineva de acolo. Cei mai măreţi eroi ai generaţiei lor, așa s-a zis despre echipajul acela. Îndrăzneţi și neclintiţi, învingători într-o sută de aventuri uluitoare. Și chiar arătau pe potrivă: ca niște prinţi înalţi și spătoși, cu plete dese și mantii bogate, hrăniţi cu

tot ce-aveau regatele lor mai bun. Își purtau armele așa cum oamenii de rând își poartă straiele. Pesemne că se luaseră încă din leagăn la trântă cu urșii și răpuseseră uriași.

Însă pe deasupra parapetelor le vedeam chipurile încordate și îngrijorate. Mirosul s-a înteţit și aerul a devenit apăsător, de parcă

spânzuraseră o povară de catargul mare. Când m-au văzut, n-au scos niciun sunet și nu mi-au făcut niciun semn de salut.

Ancora s-a lăsat pleoscăind, apoi și podeţul. Deasupra se roteau ţipând pescărușii. Doi oameni au coborât umăr la umăr, cu capetele plecate. Un bărbat spătos și vânjos, cu pletele negre fluturând în bătaia vântului. Și, spre mirarea mea, o femeie înaltă și înveșmântată în negru, o mantie lungă acoperindu-i spatele. Perechea s-a îndreptat spre mine cu pași graţioși și neșovăitori, de parcă-mi erau musafiri obișnuiţi. Mi-au îngenuncheat la picioare și femeia și-a înălţat mâinile cu degetele lungi, fără podoabe. Vălul îi era aranjat astfel încât să nu i se vadă nici măcar un fir de păr de sub el. Își ţinea bărbia plecată, ascunzându-și chipul.

— Zeiţă, a zis ea, vrăjitoare din Aiaia. Am venit să-ţi cerem ajutorul.