„O repovestire îndrăzneaţă și subversivă, de natură intimă, a vieţii legendarei zeiţe Circe.”
The New York Times
„Circe produce emoţie atât prin calitatea scriiturii, cât și prin actualitate.”
The Sunday Times
„Un roman feminist convingător și captivant, o istorisire fascinantă.”
The Daily Telegraph
„Recomand cartea oricui și tuturor. E absolut surprinzătoare.”
booksandfelines.com
„Circe rămâne o lectură încântătoare de la început până la sfârșit, indiferent că ești pasionat de mitologia greacă sau că dorești, pur și simplu, să citești o poveste bine scrisă.”
bookreporter.com
„Madeline Miller creează în Circe o atmosferă fermecătoare, nu numai prin maniera în care încorporează în naraţiunea ei elemente din Odiseea și din alte versiuni ale unor mituri, ci și prin zugrăvirea lumilor în care sălășluiesc oamenii și zeii.”
clairehuston.co.uk
„Am închis cartea cu sentimentul profund că Madeline Miller este asemenea lui Circe și Penelopei, precum străvechii ţesători de pânză, dar și de cuvinte și de lumi. Apoi, privind în jurul meu, după ce am petrecut o vreme în compania celor două femei, ţesătura care alcătuiește societatea de astăzi pare să poarte amprenta mâinilor lor.”
angie-ville.com
MADELINE MILLER
CIRCE
Original: Circe (2018)
Traducere din limba engleză:
IOANA FILAT
— 2020 —
Lui Nathaniel
νόστος
Capitolul 1
Când m-am născut, nu exista un cuvânt care să denumească ceea ce eram de fapt. Îmi ziceau nimfă, crezând c-o să ajung ca mama, mătușile mele și sutele de verișoare. Cum întruchipam cele mai de jos dintre cele mai neînsemnate zeiţe, aveam puteri atât de mărunte, încât de-abia ne trăgeam nemurirea din ele. Vorbeam cu peștii, făceam să
crească florile, storceam stropi de ploaie din nori sau sare din valuri.
Cuvântul nimfă cuprindea tot viitorul nostru, cât era de lung și de lat.
Pe limba noastră nu înseamnă doar zeiţă, ci și mireasă.
Mama era de-ale lor, așadar, o naiadă, păzea fântânile și râuleţele.
Tata a văzut-o odată în treacăt, când venise în vizită la tatăl ei, Oceanos. Pe atunci, Helios și Oceanos stăteau adesea la masă când la unul, când la celălalt acasă. Erau veri de-o vârstă, deși nu arătau deloc.
Tata strălucea precum bronzul proaspăt turnat, pe când Oceanos avea din născare niște ochi mereu umezi și o barbă albă, care-i ajungea până
la brâu. Însă cum erau amândoi titani, preferau să-și ţină tovărășie unul altuia, în loc să stea laolaltă cu zeii aceia cu caș la gură de pe Olimp, care nici măcar nu văzuseră cu ochii lor nașterea lumii.
Palatul lui Oceanos, zidit temeinic în stâncă, reprezenta o adevărată
minune. Sălile sale înalte și arcuite erau poleite cu aur, iar pardoseala, după atâtea secole de tălpi zeiești ce călcaseră pe suprafaţa ei, devenise
lucioasă. Nu exista încăpere în care să nu răzbată susurul râului lui Oceanos, din care își trăgeau obârșia toate izvoarele cu apă dulce de pe pământ, cu undele sale atât de întunecate, încât nici nu-ţi dădeai seama unde se termină râul și unde începe albia. Pe mal creșteau iarbă
și flori gingașe, cenușii, dar și puzderia de odrasle ale lui Oceanos, naiade, nimfe și zei-râuri. Lucioși ca vidrele, râdeau, chipurile luminoase radiind în penumbra din jur, își treceau unii altora pocale de aur și se luau la trântă, jucându-se de-a dragostea. În mijlocul lor, punând în umbră frumuseţile de crin din jur, ședea mama.
Avea părul de un castaniu cald și fiecare șuviţă în parte era așa de strălucitoare, că părea luminată pe dinăuntru. Pesemne că a simţit privirea tatei, fierbinte ca palele unui rug aprins. O și văd cum își aranjează rochia, să-i cadă mai bine pe umeri. Cum își înmoaie degetele scânteietoare în apă. De sute de ori am văzut-o ţinându-se de sute de asemenea tertipuri. Iar tata îi cădea de fiecare dată în plasă. Credea că
întreaga lume există doar ca să-i facă lui pe plac.
— Cine e? l-a întrebat tata pe Oceanos.
Oceanos avea deja de pe urma tatei destui nepoţi cu ochi aurii și se bucura să mai aibă pe-atât.
— Fiica mea, Perse. E a ta dac-o vrei.
A doua zi, tata a găsit-o lângă undele izvorului ei, în lumea de sus.
Era o splendoare împodobită cu narcise înfoiate și încinsă deasupra cu ramuri de stejar. Nu era nici urmă de nămol, nici picior de broască
unsuroasă, doar pietre rotunde, curate, făcând loc ierbii. Până și tata, care nu se dădea deloc în vânt după talentele subtile ale nimfelor, a căzut în admiraţie.
