„O repovestire îndrăzneaţă și subversivă, de natură intimă, a vieţii legendarei zeiţe Circe.”
The New York Times
„Circe produce emoţie atât prin calitatea scriiturii, cât și prin actualitate.”
The Sunday Times
„Un roman feminist convingător și captivant, o istorisire fascinantă.”
The Daily Telegraph
„Recomand cartea oricui și tuturor. E absolut surprinzătoare.”
booksandfelines.com
„Circe rămâne o lectură încântătoare de la început până la sfârșit, indiferent că ești pasionat de mitologia greacă sau că dorești, pur și simplu, să citești o poveste bine scrisă.”
bookreporter.com
„Madeline Miller creează în Circe o atmosferă fermecătoare, nu numai prin maniera în care încorporează în naraţiunea ei elemente din Odiseea și din alte versiuni ale unor mituri, ci și prin zugrăvirea lumilor în care sălășluiesc oamenii și zeii.”
clairehuston.co.uk
„Am închis cartea cu sentimentul profund că Madeline Miller este asemenea lui Circe și Penelopei, precum străvechii ţesători de pânză, dar și de cuvinte și de lumi. Apoi, privind în jurul meu, după ce am petrecut o vreme în compania celor două femei, ţesătura care alcătuiește societatea de astăzi pare să poarte amprenta mâinilor lor.”
angie-ville.com
MADELINE MILLER
CIRCE
Original: Circe (2018)
Traducere din limba engleză:
IOANA FILAT
— 2020 —
Lui Nathaniel
νόστος
Capitolul 1
Când m-am născut, nu exista un cuvânt care să denumească ceea ce eram de fapt. Îmi ziceau nimfă, crezând c-o să ajung ca mama, mătușile mele și sutele de verișoare. Cum întruchipam cele mai de jos dintre cele mai neînsemnate zeiţe, aveam puteri atât de mărunte, încât de-abia ne trăgeam nemurirea din ele. Vorbeam cu peștii, făceam să
crească florile, storceam stropi de ploaie din nori sau sare din valuri.
Cuvântul nimfă cuprindea tot viitorul nostru, cât era de lung și de lat.
Pe limba noastră nu înseamnă doar zeiţă, ci și mireasă.
Mama era de-ale lor, așadar, o naiadă, păzea fântânile și râuleţele.
Tata a văzut-o odată în treacăt, când venise în vizită la tatăl ei, Oceanos. Pe atunci, Helios și Oceanos stăteau adesea la masă când la unul, când la celălalt acasă. Erau veri de-o vârstă, deși nu arătau deloc.
Tata strălucea precum bronzul proaspăt turnat, pe când Oceanos avea din născare niște ochi mereu umezi și o barbă albă, care-i ajungea până
la brâu. Însă cum erau amândoi titani, preferau să-și ţină tovărășie unul altuia, în loc să stea laolaltă cu zeii aceia cu caș la gură de pe Olimp, care nici măcar nu văzuseră cu ochii lor nașterea lumii.
Palatul lui Oceanos, zidit temeinic în stâncă, reprezenta o adevărată
minune. Sălile sale înalte și arcuite erau poleite cu aur, iar pardoseala, după atâtea secole de tălpi zeiești ce călcaseră pe suprafaţa ei, devenise
