— Așa sper, am zis.
O clipă s-a lăsat tăcerea. Ariadna s-a uitat la mine ţinându-și mâinile împreunate pe piept, de parcă ascundea vreo taină acolo.
— Mai rămâi puţin?
M-am uitat cum dansa, cu braţele arcuite ca niște aripi, cu picioarele ei tinere și puternice îndrăgostite de propriile mișcări. Așa ajung muritorii faimoși, mă gândeam. Prin muncă și sârguinţă, îngrijindu-se
de meșteșugul lor ca de o grădină, până când strălucesc sub soare. Însă
zeii se nasc din sânge ceresc și din nectar, cu degetele deja plesnindu-le de talente magnifice. Prin urmare, își găsesc faima dovedind că pot să
facă prăpăd: să nimicească orașe, să pornească războaie, să semene molime și monștri. În urma fumului care se ridică gingaș și aromat de pe altarele noastre rămâne doar cenușa.
Picioarele vioi ale Ariadnei o purtau într-o parte și-n alta a scenei.
Fiecare pas era desăvârșit, ca un dar pe care și-l făcea sieși, primindu-l cu un zâmbet. Mi-a venit să o apuc zdravăn de umeri. Orice-ai face, voiam să-i zic, nu cumva să fii din cale-afară de fericită. Nu vei face decât să turbezi din cauza mâniei.
Nu i-am spus însă nimic. Am lăsat-o să danseze.
Capitolul 11
Când soarele a atins câmpiile îndepărtate, au venit străjile s-o ia pe Ariadna. Prinţesa trebuie să se înfăţișeze în faţa părinţilor ei, au spus.
Au dus-o de acolo și pe mine m-au condus în camera mea. Era micuţă, chiar lângă odăile slugilor. Se voia a fi o insultă, desigur, însă mi-au plăcut pereţii odihnitori, fără fresce, și fereastra îngustă, prin care nu se vedea decât o fâșie din soarele necruţător. Avea parte și de liniște, de vreme ce toţi servitorii se strecurau, știind cine se afla acolo: sora vrăjitoare. Îmi lăsau mâncare cât lipseam și veneau să ia tava doar după
ce ieșeam din nou.
Am dormit și a doua zi dimineaţă Dedal a bătut la ușă. Când i-am deschis, mi-a zâmbit și m-am trezit că-i zâmbesc și eu. Măcar pentru atâta lucru îi eram recunoscătoare făpturii aceleia: ne pierise orice stinghereală. L-am urmat în josul unei scări, spre coridoarele răsucite care se întindeau sub palat. Am trecut pe lângă grânare și magazii cu șiruri întregi de pithoi, imensele amfore de lut în care se ţineau uleiul, vinul și orzul pe care palatul le avea din belșug.
— Știi cumva ce s-a ales de taurul alb?
— Nu. A dispărut când a început să se umfle pântecele lui Pasifae.
Preoţii au spus că a fost ultima binecuvântare a taurului. Chiar azi am auzit pe cineva spunând că monstrul este un dar de la zei, că aduce
belșug. A clătinat din cap. Nu sunt proști, ci doar prinși la mijloc între doi scorpioni.
— Ariadna e altfel, am zis.
A încuviinţat.
— Am mari speranţe în privinţa ei. Ai auzit cum au hotărât să-i spună arătării? Minotaurul. Zece corăbii vor pleca la prânz să dea lumii de veste. Încă zece vor ridica ancora mâine.
— Ingenios. Minos îl recunoaște drept al său și, în loc să fie un încornorat, se bucură de glorie alături de sora mea. Astfel devine măreţul rege care zămislește monștri și le dă numele lui.
— Întocmai, a mormăit Dedal.
Ajunseserăm la marea pivniţă care găzduia noua cușcă a făpturii. Era cât puntea unei corăbii și lungă doar pe jumătate, făurită dintr-un metal argintiu-cenușiu. Mi-am pus mâinile pe gratiile netede și groase ca niște copăcei. Miroseau a fier, însă restul mi-era necunoscut.
— E un material nou, mi-a explicat Dedal. Se mânuiește mai greu, dar e mai rezistent. Chiar și așa, n-o să ţină făptura la nesfârșit înăuntru. Deja a prins puteri nepământene, deși de-abia s-a născut.
Însă așa câștig puţin timp să meșteresc ceva mai trainic.
Din spate ne urmau străjile, cărând vechea cușcă pe niște prăjini, pentru a se ţine la distanţă de ea. Au lăsat-o zăngănind pe podeaua noii cuști și nici nu s-au potolit de tot ecourile, că au și dispărut.
Am îngenuncheat lângă Minotaur. Se făcuse dolofan și stătea înghesuit între barele metalice. Spălat acum de lichidele de la naștere și uscat, se vedea cu atât mai bine deosebirea dintre prunc și taur, de parcă un nebun retezase capul unui bou și-l cususe pe umerii unui copilaș. Puţea a carne învechită și oasele lungi de pe fundul cuștii zornăiau. M-a apucat un val de greaţă. Unul dintre prizonierii Cretei.
Făptura mă urmărea cu ochii larg deschiși. S-a ridicat și a amușinat întinzându-și botul în faţă. A scos un geamăt ascuţit, de bucurie. Mă
ţinea minte. Cum miroseam și ce gust avea carnea mea. A deschis botul turtit, ca un boboc cerând de mâncare. Mai vreau.
M-am folosit de prilej și am rostit cuvintele cu puteri vrăjite, turnându-i poţiunea pe gât printre barele cuștii. Făptura s-a retras înecându-se, însă deja ochii i se schimbau. Mânia care i se citea în ei se risipea. Mi-am întins mâna, privindu-l cu atenţie. L-am auzit pe Dedal
trăgând aer în piept. Însă creatura n-a sărit să mă muște. Mădularele încordate i se destinseseră. Am mai așteptat o clipă, apoi am deschis cușca.
— Totul e bine, am murmurat, vorbind cu mine, cu Dedal sau cu făptura, nici nu știam exact cu cine.
Mi-am întins încet mâna spre Minotaur, care s-a înfiorat. Când l-am atins pe braţ, a pufăit nedumerit, însă nimic mai mult.
— Vino, i-am șoptit și m-a ascultat. A făcut câţiva pași, târșâindu-și picioarele.
S-a uitat la mine întrebător, aproape drăgălaș.
„Fratele meu”, așa îi spusese Ariadna. Însă făptura nu era menită
traiului în sânul familiei. Reprezenta triumful surorii mele, întruparea ambiţiei sale, biciul cu care-l plesnea pe Minos. Drept mulţumire pentru toate astea, n-o să se aleagă cu niciun tovarăș și nicio pereche iubită. N-o să vadă nicicând soarele, n-o să pășească nicicând liber. Pe lumea aceasta nu-i rămâneau decât ura, bezna și colţii.
