M-am agăţat de cușca veche și m-am dat înapoi. M-a urmărit când mă îndepărtam, cu capul înclinat a curiozitate. Când am închis ușiţa cuștii, a ciulit urechile auzind sunetul metalic. În momentul în care va veni vremea recoltei, va urla de furie. Va trage de gratii, să le smulgă cu totul.
Dedal a răsuflat ușurat.
— Cum ai reușit?
— E pe jumătate jivină, am zis. Toate animalele de pe Aiaia sunt blânde.
— Farmecul se poate desface?
— Nu va putea nimeni s-o facă.
Am încuiat cușca. Făptura a stat tot timpul cu ochii pe noi. A scos un sunet slab și și-a frecat cu o mână obrazul păros. Apoi am închis ușa de lemn a încăperii și nu l-am mai văzut.
— Dar cheia?
— Am hotărât s-o arunc. Când va trebui să-l mutăm, o să tai barele.
Ne-am întors pe culoarele subpământene întortocheate și am ajuns la coridoarele de sus. Pe holul pictat cu fresce sufla briza. Nobili arătoși treceau din toate părţile, șoptindu-și taine. Oare știau ce trăiește sub ei? Probabil că da.
— Diseară e ospăţ, a spus Dedal.
— Eu nu vin, am zis. Am terminat-o cu Curtea cretană.
— Așadar, pleci curând?
— În privinţa asta sunt la mila regelui și a reginei. Ale lor sunt corăbiile. Însă nu cred că mai stau mult. Presupun că lui Minos i-ar plăcea să aibă cu o vrăjitoare mai puţin în Creta. O să mă bucur când o să ajung acasă.
Era adevărat, și totuși, pe coridoarele acelea împodobite, gândul întoarcerii pe Aiaia mi se părea ciudat. Colinele, ţărmul, casa de piatră
cu grădina mea, toate păreau tare departe.
— Diseară trebuie să mă arăt la faţă, a continuat Dedal. Sper că mă
voi putea retrage înainte de masă. A șovăit. Zeiţă, știu că îndrăznesc prea mult, însă ai dori să-mi faci cinstea de a cina cu mine?
Îmi spusese să vin când luna se va ridica bine pe cer. Odăile sale se aflau la celălalt capăt al palatului faţă de cele ale surorii mele.
Întâmplător sau voit, nu știam. Era înveșmântat într-o mantie mai fină
decât purtase până atunci, însă era desculţ. M-a condus la o masă și mi-a turnat un vin întunecat ca dudele. Întinsese tăvi pline ochi cu fructe și brânză albă sărată.
— Cum a fost ospăţul?
— Mă bucur că am scăpat, a zis cu acreală. Au chemat un aed să le cânte povestea glorioasei nașteri a omului-taur. Se pare că ar fi căzut de pe un astru.
Dintr-o odaie lăuntrică a ieșit în fugă un băiat. Pe atunci nu prea știam să deosebesc vârstele muritorilor, dar cred că avea vreo patru ani.
Părul negru i se bucla într-o claie ciufulită pe la urechi și mădularele îi erau încă plinuţe, ca ale ţâncilor. Avea cel mai drăgălaș chip pe care-l văzusem vreodată, până și în rândurile zeilor.
— Fiul meu, mi l-a prezentat Dedal.
M-am uitat lung. Nici nu-mi trecuse prin minte că taina lui Dedal ar putea fi un copil. Băiatul a îngenuncheat, ca un paj micuţ.
— Preacinstită stăpână, a zis el cu glasul subţire. Fii bine venită în casa tatălui meu!
— Îţi mulţumesc, i-am răspuns. Ești băiat cuminte, îl asculţi pe tatăl tău?
— Ah, da, a încuviinţat el serios.
— Să nu-l crezi, a râs Dedal. Pare dulce ca mierea, însă își face de cap.
Băiatul i-a zâmbit tatălui. Era o glumă veche de-ale lor.
A rămas o vreme cu noi, sporovăind despre munca tatălui său și despre cum îl ajuta și el. A adus cleștii preferaţi și mi-a arătat cu mișcări pricepute cum îi ţine în foc fără să se ardă. Am încuviinţat, însă
cu ochii la tată. Chipul lui Dedal se îndulcise ca un fruct pârguit, iar privirea îi strălucea. Nu mă gândisem niciodată să devin mamă, dar, uitându-mă la el un moment, mi-am închipuit cum ar fi. De parcă mă
uitam într-o fântână și vedeam luciul apei jos de tot.
Sora mea desigur că i-ar fi citit dragostea pe chip într-o clipă.
Dedal și-a lăsat mâna pe umărul fiului său.
— Icar, i-a zis, e vremea să te duci la culcare. Du-te după doică.
— Vii să mă săruţi de noapte bună?
