Îl prinsese în gheare și n-avea să-i mai dea drumul decât mort.

— Și dacă încerci să mă ţii aici, mi-a spus hotărâtă, o să mă lupt și cu tine.

Așa va face, m-am gândit. Chiar dacă eram zeiţă, iar ea muritoare. O

să se ia în piept cu lumea întreagă.

Iason a mișcat. Farmecul se risipea.

— Nepoată, n-o să te ţin aici împotriva voinţei tale. Însă dacă

vreodată…

— Nu, m-a întrerupt Medeea. Nu mai vreau nimic de la tine.

L-a condus apoi pe Iason spre ţărm. N-au poposit să se odihnească

sau să mai mănânce și nici n-au așteptat răsăritul. Au ridicat ancora și au plutit pe întuneric, doar cu luna învălurită și cu ochii aurii și neclintiţi ai Medeei luminându-le calea. M-am ascuns între copaci, ca să nu mă vadă cum îi urmăresc și să mă dispreţuiască și mai tare. Însă

nici n-ar fi trebuit să-mi bat capul. Nepoata mea nu s-a uitat deloc înapoi.

Nisipul plajei era rece și pielea îmi părea pătată în lumina stelelor.

Valurile dădeau zor să le șteargă urmele. Am închis ochii și m-am lăsat învăluită de briză și de mirosul de sare și de ierburi de mare. Deasupra capului simţeam constelaţiile rotindu-se pe făgașele lor îndepărtate.

Am stat mult timp așa și am așteptat, ciulind urechea și înaintând cu mintea prin valuri. N-am auzit nimic, niciun sunet de vâslă, niciun plesnet de pânză, niciun glas adus de vânt. Însă am știut când a sosit.

Am deschis ochii.

Coca ascuţită ca un cioc a corabiei tăia valurile golfului meu. El stătea la proră, cu chipul auriu profilat pe cerul din zori. În mine s-a înălţat o plăcere atât de veche și de ascuţită, încât părea durere. Fratele meu.

Când a ridicat mâna, corabia s-a oprit și a rămas perfect nemișcată în valuri.

— Circe, a strigat el peste apele care ne despărţeau. Glasul îi răsuna în aer ca un talger de bronz. Fiica mea a venit aici.

— Da, am zis. A venit.

Chipul i-a strălucit de mulţumire. Când era doar un prunc, mi se păruse că are căpșorul delicat ca sticla. Îmi plimbam degetele peste oscioarele lui în timp ce dormea.

— Știam eu. E disperată. A încercat să mă lege cu vrăji, însă s-a legat singură. Fratricidul ei o va urmări câte zile va mai avea.

— Plâng moartea fiului tău.

— Va plăti. Trimite-o la mine.

Pădurile mele amuţiseră. Toate animalele înmărmuriseră încovoiate la pământ. În pruncie, îi plăcuse să-și lase capul pe umărul meu și să

admire pescărușii care plonjau în apă pentru a prinde pești. Avea un râs luminos ca soarele dimineţii.

— L-am cunoscut pe Dedal, i-am spus.

— Dedal? s-a încruntat Aietes. E mort de mult. Unde e Medeea?

Adu-o aici.

— A plecat.

Nici dacă aș fi preschimbat marea în piatră nu cred c-ar fi fost mai uluit. Pe chip i-au încolţit suspiciunea și mânia.

— Ai lăsat-o să plece?

— N-a vrut să rămână.

— N-a vrut? E o ucigașă și o trădătoare! Era de datoria ta s-o reţii aici până soseam eu!

Nu-l mai văzusem niciodată atât de mânios. De fapt, nu-l văzusem deloc mânios. Chiar și așa, chipul îi era frumos ca talazurile de furtună.

Încă puteam să-i cer îndurare. Puteam să spun că m-a păcălit. Doar eram sora lui neghioabă, care se încredea prea ușor în ceilalţi și nu vedea ce se ascunde prin cotloanele lumii. Apoi o să vină la ţărm și o să… însă nu reușeam să-mi închipui ce ar fi putut urma. În spatele lui Aietes, vâslașii rămăseseră așezaţi pe bănci. Priveau drept în faţă. Nu se mișcaseră deloc, nici măcar ca să alunge vreo muscă sau să se scarpine.

Chipurile le erau adormite și goale, iar braţele, pline de cicatrice și de răni care prinseseră crustă. Arsuri vechi.

Îl pierdusem pe fratele meu cu mult timp în urmă.

Aerul șuiera între noi ca un bici.

— Ar trebui să te pedepsesc, mi-a strigat.

— În Colhida n-ai decât să faci ce poftești. Însă aici ești în Aiaia.

Luat din nou prin surprindere, Aietes a strâmbat din buze.

— Nu te-ai fi putut împotrivi. Până la urmă, tot pun eu mâna pe ea.

— Se prea poate. Însă nu cred c-o să-ţi fie deloc ușor. Îţi seamănă, Aietes, stejar din stejar. Trebuie să trăiască știind prea bine asta și la fel, se pare, și tu.

A rânjit, apoi s-a întors și a ridicat braţul. Mateloţii s-au mișcat toţi ca unul. Vâslele au lovit apa, purtându-mi fratele departe de mine.

Capitolul 14

Începuseră să cadă ploile iernatice. Leoaica fătase, iar puii neîndemânatici se poticneau în jurul vetrei. Nu-mi venea să zâmbesc.

Unde pășeam, parcă stârneam ecouri din pământ. Deasupra, cerul își întindea palmele goale.

L-am așteptat pe Hermes, să-l întreb ce s-a ales de Medeea și de Iason, însă mereu părea să știe când am nevoie de el, așa că nu s-a arătat. Am încercat să ţes, însă gândurile îmi distrăgeau atenţia. Acum, că Medeea dăduse un nume singurătăţii mele, parcă atârna peste tot, agăţată de obiecte ca o pânză de păianjen, n-aveam cum să n-o văd. M-am plimbat pe plajă și pe cărările din pădure, încercând să mă dezbar de ea. Mi-am tot cernut și răscernut amintirile cu Aietes, toate ceasurile în care stătuserăm lipiţi unul de celălalt. Și mi s-a făcut din nou greaţă: clipă de clipă, toată viaţa mea fusesem o proastă.

L-am ajutat pe Prometeu, am ţinut să-mi amintesc singură. Însă până