— Se servesc cu ce vor și-ţi impun în schimb niște limite. Am văzut de o mie de ori cum te strivesc. Doar și eu te-am strivit. Și de fiecare dată mi-am zis: gata, s-a zis cu ea, o să plângă până se face stană de piatră sau vreo pasăre croncănitoare, apoi o să ne lase în pace, ducă-se odată. Și totuși, a doua zi veneai înapoi. Toţi s-au mirat când te-ai dovedit a fi vrăjitoare, însă eu o știam de mult. Dădeai tu apă la șoricei, dar vedeam că nu te lași făcută una cu pământul. Îi urai la fel de tare ca mine. Cred că de acolo ni se trag puterile.
Vorbele ei mi se prăvăleau în cap ca o cascadă. Nici nu apucam să le pricep prea bine. Îi ura pe-ai noștri? Mie mi se păruse întotdeauna însăși întruchiparea lor în spirit, un monument strălucitor închinat cruzimii și vanităţii celor de-un sânge cu noi. Însă avea dreptate: nimfelor le era îngăduit să lucreze doar folosindu-se de puterile altora.
Ele nu puteau ridica pretenţii la așa ceva.
— Dacă ceea ce spui este adevărat, de ce te-ai purtat atât de crud cu mine? Eu și Aietes eram singuri, am fi putut să fim prieteni.
— Prieteni… a rânjit Pasifae – buzele îi erau de un roșu desăvârșit, numai celelalte nimfe trebuiau să-l imite cu rujuri. În palatele acelea nu există prieteni. Iar lui Aietes nu i-a plăcut în viaţa lui de vreo femeie.
— Nu e adevărat.
— De ce, îţi închipui că te-a plăcut pe tine? a râs sora mea. Te suporta pentru că erai o maimuţică îmblânzită și băteai din palme când zicea el ceva.
— Tu și Perses eraţi la fel.
— Habar n-ai cum e Perses. Știi câte a trebuit să fac pentru a-l mulţumi?
Nu mai voiam s-o ascult. Avea chipul neprefăcut, așa cum nu i-l mai văzusem niciodată, și vorbele tăioase de parcă și le ascuţise ani de-a rândul până să prindă forma aceea.
— Apoi tata m-a dat plocon măgarului de Minos. Mă rog, puteam să-mi fac treaba cu el, drept care n-am stat pe gânduri. Acum l-am aranjat, însă mi-a luat ceva timp și n-am de gând să mai fiu vreodată ce am fost pe vremuri. Așa că spune-mi, soro, pe cine ar fi trebuit să
chem? Vreun zeu care de-abia aștepta să-și arate dispreţul și să mă facă
să cerșesc firimituri? Sau vreo nimfă care să se fâţâie aiurea pe mare încoace? A râs iar. Amândoi ar fi fugit mâncând pământul de cum ar fi
zărit vreun colţișor de lighioană. Ei nu îndură deloc durerea. Nu sunt ca noi.
Ce-mi spunea mă cutremura, de parcă până atunci avusese mâinile goale și dintr-odată îmi arătase un cuţit. M-a năpădit un val de greaţă.
M-am tras în spate.
— Eu nu sunt ca tine.
O clipă, am văzut-o mirată. Apoi expresia i s-a șters de pe chip ca un val care scaldă nisipul.
— Nu, a zis ea. Nu ești. Semeni cu tata, o proastă pedantă, care-și închide ochii de cum nu înţelege ceva. Ia zi-mi, ce crezi că s-ar întâmpla dacă n-aș făuri monștri și otrăvuri? Lui Minos nu-i trebuie regină, ci doar o momâie surâzătoare pe care s-o ţină închisă într-o urnă, să-i plodească odrasle până crapă. S-ar bucura să mă ţină în lanţuri la nesfârșit și, dacă i-ar sufla numai un cuvânt tatălui său, i s-ar împlini dorinţa. Însă nu. Știe ce i-aș face mai întâi.
Mi-am amintit ce spusese tata despre Minos: O să se îngrijească s-o ţină la locul ei.
— Și totuși, tata nu i-ar îngădui atâtea lui Minos.
Râsul ei mi-a zgâriat timpanele.
— Tata m-ar pune-n lanţuri cu mâinile lui dacă și-ar putea păstra nepreţuita lui alianţă. Chiar tu ești dovada. Zeus are groază de vrăji și-și dorea să jertfească pe cineva. Tata te-a ales pe tine pentru că
preţuiești cel mai puţin. Iar acum ești prizonieră pe insula aia și n-o să
pleci de acolo în veci. Ar fi trebuit să știu că n-o să-mi fi bună la nimic.
Ieși. Ieși și să nu te mai văd vreodată.
Am luat-o înapoi pe coridoare. Eram confuză și aveam pielea de găină, gata să mi se desprindă de pe carne. Fiecare sunet, fiecare atingere, pietrele de sub picioare, susurul fântânilor prin fereastră, toate îmi copleșeau simţurile cu dușmănia lor. Aerul greu mă pișca precum valurile mării. Mă simţeam străină în lumea aceea.
Când silueta s-a desprins din penumbra ușii mele, eram prea amorţită să ţip. Mi-am dus mâna la traista cu poţiuni, însă în acel moment lumina torţelor i-a dezvăluit de departe chipul acoperit cu o glugă.
Mi-a vorbit atât de încet, încât doar un zeu l-ar fi auzit.
— Te-am așteptat. Doar o vorbă vreau să-ţi spun, apoi plec.
Mi-a luat o clipă să înţeleg. Nu-l crezusem atât de îndrăzneţ. Însă
sigur că era. Artist, creator, inventator – nu existase altul mai bun decât el. Nimic nu se naște din timiditate.
Oare ce aș fi zis dacă ar fi venit mai devreme? Nu știu. Însă în clipa aceea vocea îi era ca un balsam pe pielea dureroasă. Tânjeam după
mâinile lui, după tot trupul lui, deși era muritor și va rămâne de-a pururi îndepărtat și la un pas de moarte.
— Rămâi, i-am zis.
N-am aprins nicio lumânare. După arșiţa din timpul zilei, în odaie se făcuse o căldură înăbușitoare. Patul era învăluit în umbre. Nu se auzeau nici broaște, nici cântec de pasăre. Parcă am fi găsit inima încremenită a lumii. Numai noi mișcam.
După aceea am rămas întinși unul lângă altul, cu briza nopţii mângâindu-ne trupurile. M-am gândit să-i povestesc despre cearta cu Pasifae, însă nu voiam s-o aduc pe sora mea cu noi în odaie. Afară, stelele se vedeau ca prin văl și lumina unei torţe a traversat curtea. La început am crezut că mi se pare mie – un tremur slab care a scuturat odaia.
— Simţi?
