Am dat afară lupii și leii. Nu toţi bărbaţii erau dârji ca Dedal și mateloţii aceia păreau deja prea încercaţi. I-am condus la mese și am fugit la bucătărie, să le aduc tipsii cu smochine fierte și pește la cuptor, brânză în saramură și pâine. Bărbaţii se tot uitaseră la porcii mei când veniseră în casă, dându-și coate și vorbind tare între ei că ar fi fost bine să omor unul. Însă când le-am pus în faţă peștele și fructele, erau atât de flămânzi, încât nu s-au mai plâns, n-au mai avut răbdare nici măcar să se spele pe mâini sau să-și pună săbiile deoparte. S-au năpustit împingându-se unii în alţii, mânjindu-și bărbile de grăsime și de vin.

Le-am mai adus pește și brânză. De câte ori treceam, își plecau capetele înaintea mea. Stăpână. Domniţă. Mulţumirile noastre.

Zâmbeam fără încetare. Muritorii erau atât de plăpânzi, încât trezeau bunătatea și îndurarea în alţii. Ei știau să preţuiască prietenia și dărnicia. De-ar veni și mai mulţi, mi-am zis. Aș hrăni cu plăcere o corabie pe zi. Două corăbii. Trei. Poate așa o să-mi vin încet-încet în fire.

Nimfele trăgeau cu ochiul din bucătărie, făcând ochii mari. M-am grăbit să le alung, ca nu cumva să le bage în seamă. Erau oamenii mei, musafirii mei, pe care-i primeam cum voiam să-i primesc și mă

bucuram să-i servesc singură cu tot ce aveau nevoie. Am așezat castroane cu apă pe masă, să se spele pe degete. Când un cuţit a căzut

pe podea, m-am aplecat și l-am ridicat. Când căpitanul și-a golit pocalul, i l-am umplut din carafa plină ochi. A închinat în cinstea mea.

— Mulţumesc, dulceaţă.

Dulceaţă. O clipă am rămas descumpănită. La început mă numiseră

zeiţă și crezusem că așa mă văd. Însă nu se arătau deloc picaţi în veneraţie sau pioși, mi-am dat atunci seama. Fusese doar un titlu lingușitor dat unei femei de rând. Mi-am amintit ce-mi spusese Hermes cu mult timp în urmă: „Ai glas de muritoare. De tine n-o să se teamă la fel cum se tem de noi, ceilalţi”.

Și chiar nu se temeau. De fapt credeau că sunt asemenea lor. Am rămas fermecată de idee. Oare ce fel de muritoare aș fi? O negustoare de leacuri ambiţioasă, o văduvă trăind pe picioarele ei? Nu, nu văduvă, căci nu voiam un trecut sumbru. Poate eram preoteasă. Însă nu slujeam niciun zeu.

— Și Dedal a venit aici pe vremuri, i-am zis bărbatului. I-am închinat un mic altar.

A încuviinţat. Mă dezamăgea nepăsarea lui. De parcă văzuse peste tot altare închinate eroilor morţi. Bine, poate că văzuse. De unde să

știu eu?

Pe măsură ce-și astâmpărau foamea, bărbaţii își ridicau nasurile din farfurii. Îi vedeam cum încep să se uite în jur, la argintul de pe blide, la pocalele de aur, la tapiserii. Pentru nimfele mele era ceva firesc, însă

bărbaţilor le sticleau ochii, tot mirându-se și căutând alte și alte minunăţii. Mi-am amintit că am cufere pline de plăpumi din puf, să le fac tuturor culcușuri pe podea. Le-aș fi întins zicând: „Au fost lucrate pentru zei”, iar ei ar fi rămas muţi de uimire.

— Stăpână, a zis iar conducătorul. Când se întoarce soţul tău acasă?

Am vrea să închinăm, la cât de bine ne-aţi primit în casa voastră.

— Ah, dar n-am soţ, am râs.

— Desigur, mi-a zâmbit el. Ești prea tânără ca să fii măritată. Atunci se cuvine să-i mulţumim tatălui tău.

Afară se lăsase noaptea și în încăpere era o lumină caldă, plăcută.

— Tatăl meu locuiește departe de aici, am spus.

Am așteptat să mă întrebe cine e. Un lampagiu, ar fi bună gluma. Am zâmbit singură.

— Atunci mai este, poate, altă gazdă, ca să-i mulţumim? Vreun unchi sau frate?

— Dacă doriţi să-i mulţumiţi gazdei, mulţumiţi-mi mie. E doar casa mea.

Când mi-am terminat vorba, aerul încăperii s-a schimbat dintr-odată.

Am ridicat carafa.

— S-a golit, am zis. Să vă mai aduc.

Mi-am auzit răsuflarea când m-am întors. Simţeam cele douăzeci de trupuri umplând tot spaţiul din spatele meu.

La bucătărie am luat o poţiune în mână. Ești caraghioasă, mi-am zis.

S-au mirat să găsească o femeie singură, atâta tot. Însă degetele mi se mișcau parcă de la sine. Am destupat un borcănaș, am turnat conţinutul în vin și am adăugat miere și zer ca să acopăr gustul. Am ieșit cu carafa în mână. Douăzeci de priviri îmi urmăreau fiecare mișcare.

— Poftiţi, am zis. Cel mai bun vin l-am păstrat la sfârșit. Trebuie să

beţi din el. E din cea mai de soi podgorie din Creta.

Au zâmbit, mulţumiţi de belșugul cu care-i răsfăţam. M-am uitat cum își umplu pocalele. I-am văzut cum beau. Pesemne că aveau burţile ca niște butoaie. Farfuriile erau goale, linse. Bărbaţii au început să discute între ei, aplecaţi, cu glasuri scăzute.

Vocea îmi suna prea tare de-acum.

— Ei, v-am ospătat bine. Vreţi să-mi spuneţi cum vă cheamă pe fiecare?

Au ridicat ochii, furișându-și privirile, iute ca dihorii, spre conducătorul lor, care s-a sculat în scrâșnetul banchetei pe piatră.

— Zi-ne mai întâi numele tău.

În glas i se simţea ceva anume. Mi-a venit să rostesc chiar în clipa aceea farmecul care i-ar fi adormit pe toţi. Însă, chiar și după atâţia ani, ceva din mine spunea doar ce i se poruncea să spună.

— Circe, i-am răspuns.

Numele nu a însemnat nimic pentru ei. A căzut pe podea ca un bolovan. Banchetele au scrâșnit în același timp. Toţi bărbaţii se ridicau, fără să mă scape din ochi. Și tot nu am zis nimic. Tot mi-am spus că

sigur mă înșel. Doar le dădusem să mănânce. Îmi mulţumiseră. Erau musafirii mei.

Căpitanul s-a îndreptat spre mine. Era mai înalt și truda de zi cu zi îi dezvoltase musculatura. Mi-am zis… nu știu. Că eram prostuţă. Că o să

se întâmple altceva. Că băusem prea mult din vinul meu și că-mi trezea toate fricile astea. Că o să vină tata. Tata! Nu voiam să fiu neghioabă și să fac tărăboi din nimica toată. Parcă-l și auzeam pe Hermes povestind mai târziu. Mereu cu istericalele ei.

Căpitanul era de-acum aproape. Îi simţeam căldura pielii. Faţa îi era brăzdată și crăpată ca o albie veche de pârâu. Tot așteptam să-mi adreseze o vorbă oarecare, să-mi ofere mulţumiri, să mă întrebe ceva.

Undeva în palatul ei, sora mea râdea de mine. Toată viaţa ai fost o mielușea. Să vezi ce rău o să-ţi pară acum. Da, tată, da, tată. Să vezi dacă te ajută cu ceva.

Mi-am dus limba la buze.

— Aș putea…

Bărbatul m-a împins tare în zid. M-am izbit cu capul de pietrele colţuroase și am văzut scântei. Am deschis gura să strig farmecul, însă

și-a vârât braţul în traheea mea, gâtuindu-mă până am amuţit. Nu puteam să vorbesc. Nu puteam să respir. M-am luptat, însă era mai puternic decât mă așteptasem sau poate eram eu mai slabă. M-a uimit să-l simt dintr-odată îndesat în mine, cât era de greu, cu pielea unsuroasă lipită de a mea. Eram încă buimacă, nevenindu-mi să cred.

Cu dreapta mi-a smuls veșmintele, cu gesturi pricepute. Cu stânga se apăsa în gâtlejul meu. Deși spusesem că nu mai e nimeni pe insulă, învăţase că mai bine nu se încumetă. Sau poate nu-i plăceau ţipetele.