— Desigur.
Ne-am uitat după el, cum i se frecau călcâiele de poalele prea lungi ale tunicii.
— E un copil frumos, i-am spus.
— Seamănă la chip cu mama lui. S-a prăpădit la naștere, mi-a răspuns Dedal la întrebarea încă nerostită. A fost o femeie vrednică, deși n-am apucat s-o cunosc bine. Sora ta ne-a pus la cale căsnicia.
Așadar, nu mă înșelasem. Sora mea chiar întinsese cârligul cu momeala, însă prinsese peștele altfel.
— Îmi pare rău.
— E greu, recunosc, a înclinat el din cap. Am încercat cât pot să-i fiu și tată, și mamă, însă știu că simte o lipsă. De câte ori trecem pe lângă o femeie, mă întreabă dacă nu mă însor cu ea.
— Și nu te însori?
A rămas o clipă tăcut.
— Nu cred. Pasifae mă muncește și-așa destul și nu m-aș fi însurat deloc dacă nu ar fi stăruit ea. Știu că aș fi un soţ tare rău, căci cel mai
bine îmi e când îmi ţin mâinile prinse cu munca și mă întorc acasă
târziu și murdar.
— Vrăjitoria și născocirea lucrurilor seamănă în privinţa asta. Nici eu nu cred că aș fi o soţie bună. Nu că mi s-ar îngrămădi pretendenţii la ușă… Se pare că îţi găsești greu pe cineva când ești o vrăjitoare căzută
în dizgraţie.
— Cred că sora ta ţi-a pus și ea beţe-n roate, a zâmbit el.
Îmi era ușor să-i vorbesc deschis. Avea chipul ca un iezer liniștit, gata să înghită în adâncuri, la loc sigur, tot ce-i încredinţai.
— Știi cum să faci să ţii făptura închisă când va crește?
— M-am gândit, a încuviinţat el. Ai văzut ce stup se întinde sub palat. Are zeci de magazii nefolosite, căci în vremurile astea aurul, nu grânele, e averea Cretei. Cred că o să le preschimb într-un soi de labirint. O să-l închid la ambele capete și o să las făptura să rătăcească
înăuntru cât poftește. Odăile sunt săpate în stâncă, așa că n-are cum să
iasă.
Era o idee bună. Astfel, creatura o să aibă mai mult loc să se miște decât într-o cușcă îngustă.
— Va fi o minune, am zis. O cușcă ce poate rezista unui monstru în toată firea. Va trebui să-i dai un nume pe măsură.
— Sunt sigur că Minos o să vină cu o propunere care are de-a face cu el însuși.
— Îmi pare rău că nu pot să rămân să te ajut.
— M-ai ajutat mai mult decât merit, a spus Dedal privindu-mă în ochi.
Cineva și-a dres glasul. În ușă stătea o doică.
— Fiul dumitale, stăpâne.
— Ah, a făcut Dedal. Mă scuzi.
Nu-mi găseam deloc astâmpărul pe scaun. M-am plimbat prin încăpere. Mă așteptasem să găsesc aici mai multe dintre minunile lui, statuete și podoabe prin toate colţurile, însă odaia era simplă, cu mobilă din lemn neîmpodobit. Totuși, când m-am uitat mai bine, am văzut însemnul lui Dedal. Lucea de lăcuit ce era, iar lemnul era catifelat ca petalele unei flori. Când mi-am trecut mâna peste un scaun, nici nu i-am dibuit îmbinările.
În acel moment s-a întors Dedal.
— Sărutarea de noapte bună, m-a lămurit el.
— Ce copil fericit…
Dedal s-a așezat și a luat o gură de vin.
— Până una-alta. E prea mic să știe că e prizonier. Cicatricele albe de pe mâini i se înroșiseră. Colivia de aur e tot colivie.
— Și unde te-ai duce dac-ai putea să scapi de-aici?
— Oriunde aș fi bine-venit. Însă, dacă ar fi după mine, în Egipt.
Acolo se clădesc minunăţii pe lângă care Cnossosul pare o mocirlă. Am învăţat limba de la niște negustori de-ai lor de pe docuri. Cred că ne-ar primi bine acolo.
M-am uitat la chipul său bun. Nu era bun pentru că ar fi fost chipeș, ci pentru că era el însuși, ca un metal ales, călit și bătut ca să reziste.
Înfruntaserăm doi monștri cot la cot și nici nu crâcnise. Vino pe Aiaia, mi-a venit să-i spun. Însă știam că n-are ce să facă acolo.
