și mie mi se părea jalnic. Cât o să mă mai agăţ de minutele acelea amărâte, de parcă încercam să mă acopăr cu o pătură roasă? Nu conta ceea ce făcusem atunci. Prometeu suferea pe stânca lui, iar eu mă aflam aici.

Zilele treceau încet, ca petalele unui trandafir ce se scutura. M-am agăţat de războiul de ţesut din cedru și m-am silit să-i trag mireasma în

piept. Am încercat să simt sub degete cicatricele lui Dedal, însă

amintirile mele erau ca de aer, se ștergeau dintr-o suflare. O să vină

cineva, mi-am zis. Dintre toate corăbiile și toţi oamenii din lume, tot trebuie să vină cineva. M-am zgâit în zare până mi s-a împăienjenit privirea, sperând să văd niște pescari, niște corăbii cu mărfuri, măcar vreun vas naufragiat. Nimic.

Mi-am îngropat faţa în blana leoaicei. Cu siguranţă trebuia să existe vreo șmecherie zeiască pentru a trece mai iute ceasurile. Să lunece nevăzute pe lângă mine, să dorm ani la rând și să mă trezesc într-o lume nouă. Am închis ochii. Prin fereastră auzeam zumzăitul albinelor ce roiau în grădină. Coada leoaicei plesnea dalele de piatră. O veșnicie mai încolo, când am deschis ochii, umbrele nici măcar nu se urniseră

din loc.

Stătea deasupra mea, încruntată. Cu pletele și ochii ei negri, braţele pline și capul perfect bombat ca pieptul privighetorii. Pielea îi răspândea un miros bine cunoscut. Ulei de trandafir și râul-bunicului.

— Am venit să te slujesc, a zis ea.

Picotisem pe un scaun. M-am uitat la ea cu ochii cârpiţi de somn, crezând c-o fi vreo nălucă, vreo halucinaţie cauzată de singurătate.

— Cum?

A strâmbat din nas. Se părea că după o singură frază isprăvise cu modestia.

— Sunt Alke, s-a prezentat ea. Nu suntem pe Aiaia? Nu ești fiica lui Helios?

— Ba da.

— Am fost osândită să-ţi fiu slujnică.

Simţeam că visez. M-am ridicat încet.

— Cine te-a pedepsit? N-am auzit așa ceva. Zi, ce putere te-a trimis încoace?

Naiadele își arată emoţiile așa cum se unduiește apa. Nu știu ce-și închipuise c-o să se întâmple, însă nu asta.

— Zeii cei mari m-au trimis.

— Zeus?

— Nu. Tata.

— Cine e tatăl tău?

Mi-a zis numele unui stăpân de râu mărunt din Peloponez. Auzisem de el, poate chiar îl întâlnisem, însă nu fusese niciodată oaspetele tatei.

— Cum de te-a trimis la mine?

M-a privit de parcă nu mai văzuse pe nimeni așa greu de cap ca mine.

— Ești fiica lui Helios.

Cum de uitasem traiul zeilor mărunţi? Cum se agăţau cu disperare de orice câștig? Deși căzusem în dizgraţie, prin vene îmi curgea încă

sângele soarelui, ceea ce însemna că sunt o stăpână vrednică de respect. Într-adevăr, pentru cineva de rangul tatălui ei, căderea mea era un semn de încurajare, căci picasem destul de jos cât să ajungă el la mine, cu un pic de îndrăzneală.

— De ce ai fost pedepsită?

— M-am îndrăgostit de un muritor. Un păstor nobil. Tatei nu i-a plăcut deloc, așa că trebuie să îndur un an de penitenţă.

M-am uitat gânditoare la ea. Stătea dreaptă, fără să plece privirea. Nu părea să se teamă nici de mine, nici de lupii și de leii mei. Iar tatăl ei o înfiera.

— Ia loc, i-am spus. Fii bine venită.

S-a așezat, însă își ţinea buzele strânse de parcă mușcase dintr-o măslină necoaptă. Se uita cu dezgust în jur. Când i-am oferit de mâncare, a întors capul ca un prunc mofluz. Când am încercat să-i vorbesc, și-a încrucișat braţele pe piept, ţuguind din buze. Nu și le deschidea decât ca să se plângă: de mirosul vopselelor care clocoteau pe plită, de părul de leu de pe covoare, până și de războiul de ţesut al lui Dedal. Și deși tot stăruia că a venit să-mi slujească, nu s-a oferit să

ridice nici măcar un blid de pe masă.

Nu-i nevoie să te mai miri, mi-am zis. Doar e nimfă, altfel zis,

„fântână seacă”.

— Du-te acasă atunci, i-am spus, dacă ești atât de nefericită. Îţi ridic pedeapsa.

— Nu mă poţi scuti de pedeapsă. Zeii cei mari mi-au dat poruncă.

Voi rămâne aici vreme de un an.

În loc să fie mâhnită, cum ar fi trebuit, Alke zâmbea obraznic. Se înfoia victorioasă ca în faţa publicului. M-am uitat la ea. Când spusese că o surghiuniseră zeii, nu păruse deloc mânioasă și nici îndurerată.

Considera firești poruncile lor, precum mișcările sferelor cerești. Deși fiica unui tată preaputernic, și eu eram tot o nimfă surghiunită, însă

nemăritată și murdară pe mâini, cu părul pieptănat într-un mod ciudat. Se gândea probabil că prezentam o ţintă ușoară. Așa că își pusese în minte să se lupte cu mine.

„Ești o prostuţă. Nu suntem dușmance și dacă te strâmbi la mine nu înseamnă că ești puternică. Te-au convins că…” Deși toate acestea îmi stăteau pe limbă, am renunţat să le exprim cu voce tare. Ar fi fost ca și cum i-aș fi vorbit în persană. Nu m-ar fi înţeles nici într-o mie de ani. Și nu mai aveam chef să dau lecţii nimănui.

M-am aplecat spre Alke și i-am vorbit pe limba ei.

— Uite cum o să facem. Nici n-o să te aud. Nici n-o să-mi ajungă la nas mirosul ăsta de trandafiri și n-o să-ţi găsesc nici măcar un fir de păr prin casă. O să-ţi faci rost singură de mâncare și o să-ţi porţi singură de grijă și dacă-mi mai tulburi liniștea o clipă, o să te preschimb într-o râmă oarbă și o să te azvârl în mare, să te mănânce peștii.

Și-a șters zâmbetul de pe buze. S-a albit la faţă și a fugit cu mâinile la gură. După aceea m-a lăsat în pace, așa cum îi poruncisem. Însă deja se dusese vestea printre zei că puteai să-ţi trimiţi fiicele năbădăioase pe Aiaia. A sosit o driadă care fugise de soţul care îi fusese hotărât. Au urmat două oreade cu chipuri de piatră, surghiunite de pe munţii lor.

De-acum, de câte ori încercam să fac vreun farmec, n-auzeam decât clinchete de brăţări. Când lucram la război, le vedeam cu coada ochiului cum se perindă pe lângă mine. Șușoteau și foșneau prin toate ungherele. Zăream mereu chipul cuiva aplecat peste apă când mă

duceam să mă scald în iezer. Pe oriunde treceam, mă bălăceam în chicotelile lor. N-aveam de gând să mai trăiesc vreodată așa. Nu pe Aiaia.

M-am dus în poiană și l-am chemat pe Hermes. A venit zâmbind.