— Ei bine? Îţi plac noile slujnice?

— Deloc. Du-te la tata și vezi cum aș putea scăpa de ele.

Mă temeam că n-o să-i convină să-mi fie mesager, însă îl amuza prea tare ca să refuze. Când s-a întors, mi-a zis:

— Ce te-ai așteptat să se întâmple? Tatăl tău e încântat. Spune că se cuvine ca o fiică din sângele său să fie slujită de zeităţile inferioare. Va îndemna și mai mulţi taţi să-și trimită fiicele încoace.

— Nu. Nu mai primesc pe nimeni. Spune-i asta tatei.

— Cei osândiţi nu pot pune nicio condiţie.

M-am urzicat la faţă, însă bineînţeles că nu m-am trădat.

— Zi-i tatei că dacă tinerele astea nu pleacă o să fac ceva îngrozitor.

O să le preschimb în șobolani.

— Nu cred că i-ar surâde deloc lui Zeus. Nu te-au surghiunit deja pentru că te-ai întors împotriva neamului tău? Vezi să nu te pedepsească și mai rău.

— Ai putea să vorbești în numele meu. Să încerci să-l convingi.

Ochii negri i-au scăpărat.

— Mă tem că sunt un simplu mesager.

— Te rog. Chiar nu le vreau aici. Nu mă ţin de glume.

— Nu, nu te ţii. Ești foarte anostă. Pune-ţi imaginaţia la treabă.

Trebuie să fie bune la ceva. Ia-le cu tine în pat.

— E absurd. Ar fugi mâncând pământul.

— Așa fac toate nimfele. Să-ţi dezvălui un secret: nu sunt deloc iuţi de picior.

La un ospăţ de pe Olimp, gluma ar fi stârnit un cor de hohote.

Hermes a așteptat, rânjind ca un ţap. Însă nu-mi stârnea decât o furie rece, orbitoare.

— Am sfârșit-o cu tine, i-am zis. Am sfârșit-o de mult. Să nu te mai văd pe-aici.

Ca și cum n-ar fi însemnat nimic, a rânjit și mai larg. S-a făcut nevăzut și nu s-a mai întors. Nu că m-ar fi ascultat câtuși de puţin. Și el o sfârșise cu mine, căci în ochii săi mă făcusem vinovată de un păcat de neiertat: monotonia. Îmi și închipuiam cum duce vorba despre mine: acritura aia arţăgoasă duhnind a porci. Uneori îl simţeam aproape, ascuns privirii, cum se duce la nimfele mele pe dealuri, de mi se întorceau râzând îmbujorate, în culmea încântării că marele olimpian le arătase un strop de bunăvoinţă. Hermes părea să-și închipuie c-o să

înnebunesc de gelozie și de singurătate și că o să le preschimb cu

adevărat în șobolani. Un secol întreg venise la mine pe insulă și niciodată nu-i păsase decât de propriile distracţii.

Nimfele au rămas. Când își ispășeau pedeapsa ca slujnice, altele le luau locul. Uneori erau patru, alteori șase-șapte. Tremurau când treceam pe lângă ele și se ploconeau zicându-mi stăpână, însă nu vorbeau serios. Eram pusă la respect. Ajungea o vorbă sau o toană de-ale tatei și se alegea praful de toată puterea cu care mă făleam. Mai mult, orice zeu-râu avea dreptul să-mi trimită pe insulă fiicele neascultătoare și nu puteam să-l opresc.

Nimfele treceau graţioase pe lângă mine. În casă pluteau râsete înăbușite. Măcar n-aveam de-a face cu fraţii lor, care s-ar fi fudulit și bătut între ei și mi-ar fi vânat lupii. Însă bineînţeles că nu era niciun pericol să se întâmple așa ceva. Fiii nu erau pedepsiţi niciodată.

Stăteam la gura vetrei și mă uitam pe fereastră cum se rotesc stelele.

Mă simţeam rece. Rece ca o grădină iarna, cu frigul pătrunzând adânc în pământ. Îmi făceam farmecele. Cântam, munceam la război, mă

îngrijeam de animale, însă parcă întreaga lume devenise măruntă ca furnicile. Insula se descurcase întotdeauna fără munca mea. Înflorea de la sine, orice aș fi făcut. Oile se înmulţeau și umblau slobode. Se plimbau pe pajiști, împingându-i din calea lor, cu boturile lor turtite, pe puii de lup. Leoaica mea stătea în casă, la foc. La bot avea petice de blană albă. Nepoţii ei aveau de-acum nepoţi și, când mergea, îi tremurau coapsele. Cred că trăise alături de mine mai bine de un secol, câștigând ani buni de viaţă stând aproape de ticăitul inimii mele zeiești. Mie mi se păruse doar un deceniu. M-am gândit că vom avea încă pe-atât, însă, într-o dimineaţă, când m-am trezit, am găsit-o rece lângă mine în pat. M-am uitat la coastele ei înţepenite, buimacă, nevenindu-mi a crede. Când am scuturat-o, din blană a zburat o muscă. I-am desfăcut fălcile și i-am vârât ierburi pe gât, intonând un farmec și încă unul. Dar a zăcut mai departe, cu toate forţele ei aurii de pe vremuri ajunse acum fumurii. Poate Aietes sau Medeea ar fi izbutit s-o învie. Eu n-am putut.

I-am ridicat singură rugul funerar. Din cedru, tisă și frasin de munte tăiat de mine, împroșcând în jur sevă când îmi înfigeam toporișca în lemn. Nu puteam s-o iau în braţe, așa că am făcut o sanie din pânza de purpură pe care i-o înfășurasem la gât. Am tras-o în ea pe hol, pe dalele

de piatră tocite sub pernuţele labelor ei uriașe. Am suit-o în vârful rugului și l-am aprins. Era o zi fără vânt, așa că flăcările se înteţeau încet. De-abia la sfârșitul după-amiezii i s-a înnegrit blana și trupul galben și lung i s-a prefăcut în cenușă. Pentru prima oară, lumea rece de jos a muritorilor mi s-a părut o alinare. Măcar ceva din ei dăinuia mai departe. Pe ea o pierdusem cu totul.

M-am uitat la flăcări până s-au stins și m-am dus în casă. În piept mă

rodea o durere. Mi-am lipit mâinile de ea, de scobituri și de oasele tari.

Când m-am așezat la războiul de ţesut m-am simţit în sfârșit făptura care spusese Medeea că sunt: bătrână, singură și părăsită, lipsită de viaţă și cenușie ca pietrele.

Pe atunci cântam adesea, căci așa îmi ţineam cel mai bine de urât. În dimineaţa aceea alesesem un vechi imn închinat agriculturii. Îmi plăcea cum mi se modelează pe buze înșiruirile liniștitoare de plante și recolte, de câmpuri și coteţe, cirezi și turme, cu stelele care se roteau deasupra lor. Cântul îmi plutea în voie, iar eu amestecam în oala cu vopsea în clocot. Văzusem o vulpe și voiam să obţin întocmai culoarea blănii sale. Lichidul spumega, șofran amestecat cu roibă. Nimfele mele fugiseră de duhoare, însă mie îmi plăcea cum mă ustura gâtlejul și îmi lăcrimau ochii.

Chiar cântecul meu le-a atras atenţia, glasul meu plutind în jos pe cărări, până pe plajă. L-au urmat printre copaci și au zărit fumul care ieșea pe coș.

S-a auzit un glas de bărbat strigând.

— E cineva acolo?

Ţin minte cât de uluită am fost. Musafiri. M-am întors așa de repede, că am împroșcat cu vopsea și m-am ars cu o picătură pe mână. Am șters-o iute, dând zor să ajung la ușă.

Erau douăzeci cu totul, cu pielea asprită de vânt și lucind de la arșiţă.

În palme aveau bătături groase și pe braţe, cicatrice vechi, ca niște bube. După ce stătusem atâta vreme doar printre nimfe catifelate și

aidoma, fiecare cusur îmi stârnea plăcerea: ridurile de la ochi, juliturile de pe picioare, degetele rupte din încheieturi. Le priveam fermecată

straiele destrămate și chipurile bătucite. Nu erau nici eroi, nici tovarăși de regi. Trebuiau să-și câștige traiul din greu, ca Glaucos pe vremuri: pescuind la năvod, cărând tot felul de mărfuri, vânând ca să aibă ce mânca. M-am simţit încălzită pe dinăuntru. Mă furnicau degetele, parcă gata să apuce acul și aţa. Iată că aveam ce petici și drege.

Un bărbat a pășit în faţă. Era înalt, cu părul sur și zvelt la trup. Destui din spate încă-și ţineau mâinile pe mânerele săbiilor. Era înţelept.

Insulele erau primejdioase. Puteai să dai peste monștri la fel de des ca peste prieteni.

— Stăpână, suntem flămânzi și ne-am rătăcit pe mare, a zis el.

Tragem nădejde că o zeiţă ca tine o să ne sară-n ajutor la nevoie.

Am zâmbit. Îmi simţeam faţa ciudat după atâta amar de timp.

— Sunteţi bine-veniţi. Cât se poate de bine-veniţi. Poftiţi înăuntru.