Însă, în singurătatea vieţii, se întâmplă rareori ca un suflet să coboare lângă al tău, așa cum, o dată pe an, stelele ating ușor pământul. Pentru mine, Dedal a fost una dintre constelaţiile acestea.
Capitolul 12
Am urmat calea cea lungă spre Aiaia, ocolind-o astfel pe Scylla. Ne-au trebuit unsprezece zile ca să ajungem la destinaţie. Bolta cerului se arcuia deasupra noastră senină și luminoasă. M-am uitat la valurile orbitoare și la soarele dogoritor. Nu m-a tulburat nimeni. Când treceam, mateloţii își fereau privirile și i-am văzut cum aruncă în mare o parâmă pe care o atinsesem. Nu puteam să-i condamn. Doar trăiau în Cnossos și deja aflaseră prea multe despre vrăjitorie.
Când am ancorat pe ţărmul insulei, oamenii mi-au cărat respectuoși războiul de ţesut la deal, prin pădure, și mi l-au așezat lângă vatră. Mi-au mânat până sus cele opt oi. Le-am oferit vin și mâncare, însă n-au primit. S-au întors în grabă la corabia lor și s-au opintit la vâsle, nerăbdători să se înapoieze la casele lor. Am rămas pe plajă și i-am urmat cu privirea până s-au pierdut în zare.
Din prag, leoaica îmi arunca priviri furioase. Plesnea din coadă de parcă-mi zicea: Sper să nu mai avem parte de-așa ceva.
— Cred că n-o să mai avem, i-am zis.
După foișoarele însorite și întinse din Cnossos, casa mi s-a părut strâmtă ca o vizuină. M-am plimbat prin odăile curate simţind nemișcarea, lipăitul tălpilor mele. Am atins obiectele pe toate feţele,
toate dulapurile și blidele. Le-am regăsit exact cum le lăsasem. Cum vor fi mereu.
Am ieșit în grădină. Am plivit aceleași buruieni care creșteau întotdeauna și am sădit ierburile pe care le strânsesem de pe muntele Dicte. Arătau ciudat departe de ascunzătorile lor argintate de lună, înghesuite printre straturile mele de flori lucioase și colorate. Păreau să
zumzăie mai stins și culorile le păliseră. Nu mă gândisem că poate puterile lor nu aveau să reziste transplantării.
În toţi anii petrecuţi pe Aiaia, prizonieratul nu mă iritase niciodată.
După palatul tatei, insula mi se păruse cea mai sălbatică și mai ameţitoare dintre libertăţi. Ţărmurile, piscurile, toată insula se întindea departe, până-n zare, plină vârf cu magie. Însă când m-am uitat la florile acelea fragile, am simţit pentru prima oară povara surghiunului.
Dacă mureau, nu mai aveam cum să culeg altele. N-aveam să mai pășesc niciodată pe coastele zumzăitoare ale lui Dicte. Nu mai puteam să iau apă din iezerul său argintat. Toate ţinuturile de care-mi povestise Hermes, Arabia, Assur, Egipt, erau pierdute pe vecie.
N-o să mai pleci în veci, îmi spusese sora mea.
În semn de sfidare, m-am adâncit cu totul în viaţa dinainte. Am făcut tot ce aveam chef de cum îmi trecea prin cap. Am cântat în gura mare pe plaje, mi-am replantat grădina. Am chemat porcii la mine și i-am scărmănat pe spinările cu peri tari și deși, am pieptănat oile și am poftit lupii să se întindă gâfâind la mine pe podea. Leoaica și-a dat peste cap ochii galbeni, dar a fost cuminte, căci le porunceam tuturor animalelor mele să se tolereze unele pe altele.
Noapte de noapte, mergeam să dezgrop ierburi și rădăcini. Făceam orice farmec îmi imaginam, doar pentru plăcerea de a-i simţi urzeala în mâini. Dimineaţa tăiam flori pentru bucătărie. Seara, după cină, mă
așezam în faţa războiului de ţesut al lui Dedal. Mi-a luat ceva să înţeleg cum funcţionează, căci nu semăna cu nicio unealtă pentru ţesut pe care o știam din palatele zeilor. Avea un scăunel și trăgeai de băteală în
jos, nu în sus. Dacă l-ar fi văzut bunica, și-ar fi dat pe el șarpele de mare, căci ţesea o pânză mai fină decât cea mai frumoasă lucrătură a ei.
Dedal ghicise bine că o să-mi placă să-l mânuiesc, simplitatea și meșteșugul lucrării, mirosul lemnului, șușotitul suveicii, câtă plăcere îmi făcea să văd cum se lipește fiecare băteală de cea dinainte. Semăna puţin cu urzitul farmecelor, căci trebuia să ai mâini harnice și o minte ascuţită și liberă. Însă cel mai mult îmi plăcea să prepar vopseluri, nu să
ţes la război. Am căutat să obţin cele mai frumoase culori, culegând rădăcină de roibă și șofran, cărămiziul cârmâz și murexul marin ca vinul roșu, precum și pulberea de alaun care să le prindă bine de lână.
Le-am stors, le-am bătut, le-am pus la muiat în cazane clocotitoare uriașe, până când lichidele acelea puturoase au spumegat în culori vii ca ale florilor: rubiniu, galben-șofran și purpura profundă cu care se înveșmântează prinţii. Dacă aș fi avut talentele Atenei, aș fi putut să ţes o vastă tapiserie înfăţișând-o pe Iris, zeiţa curcubeului, împrăștiindu-și culorile din cer.
Însă nu eram Atena. Mă mulţumeam cu eșarfe simple, mantii și pături întinse ca niște podoabe pe scaunele mele. Într-una mi-am înfășurat leoaica și i-am zis Regina Feniciei. A stat cuminte, întorcându-și capul într-o parte și-n cealaltă, ca pentru a-mi arăta cât de aurie și de lucioasă îi e blana pe lângă purpura aceea.
N-o să vezi niciodată Fenicia.
M-am ridicat din scaun și m-am silit să mă plimb pe insulă și să
admir toate schimbările care se înșirau ceas de ceas: păianjenii de apă
care pășeau pe oglinda iazului, bolovanii înverziţi și neteziţi de curenţii râului, albinele care zburau aproape de pământ, încărcate de polen.
Golfurile gemeau de pești, păstăile plesneau de seminţe. Maghiranul sălbatic și crinii cretani au dus-o foarte bine până la urmă. Vezi? i-am zis surorii mele.
Însă mi-a răspuns Dedal. Colivia de aur e tot colivie.
Primăvara s-a preschimbat în vară și vara în înmiresmata toamnă.
Acum dimineaţa se lăsa ceaţa, iar noaptea se stârnea uneori furtuna.
Curând venea și iarna, cu propria ei frumuseţe, frunzele verzi de spânz strălucind în ruginiul din jur, chiparoșii înalţi și negri pe cerul metalic.
Nu era niciodată cu adevărat frig, cum se făcea în creierii muntelui Dicte, însă mă bucuram să am mantiile mele noi când mă căţăram pe stânci și stăteam în bătaia vântului. Însă, oricâte prăzi aș fi vânat și oricâte plăceri aș fi descoperit, vorbele surorii mele mă urmăreau mereu batjocoritoare, pătrunzându-mi adânc în trup, până în măduvă
și în sânge.
— Te înșeli în privinţa vrăjitoriei, i-am zis. Nu se trage din ură. Mi-am făcut prima vrajă din dragostea pe care i-o purtam lui Glaucos.
Parcă-i auzeam lângă mine glasul de nurcă: Însă ai făcut-o ca să-l sfidezi pe tata, ca să-i sfidezi pe toţi cei care te dispreţuiseră și voiau să te ţină departe de dorinţele tale.
Văzusem cum se uitase tata când aflase în sfârșit ce devenisem. Se gândea că mai bine m-ar fi strivit ca pe o gâză, când eram în leagăn.
Întocmai. Iată-i cum au pus cep pântecelui mamei. Chiar n-ai băgat deseamă cât de ușor îi joacă pe degete pe tata și pe mătușile noastre?
