Băgasem de seamă. Părea mai presus de frumuseţea ei și de orice viclenii de iatac pe care le știa.
— E isteaţă.
Isteaţă? a râs Pasifae. Mereu ai subestimat-o. Nu m-aș mira dac-ar avea și ea sânge de vrăjitoare. Nu de la Helios ne-am moștenit farmecele.
Și eu mă întrebasem.
Acum îţi pare rău că ai dispreţuit-o. Toată ziua lingeai picioarele tatei,sperând c-o să uite de ea.
Mergeam de colo până colo pe pietre. De o sută de generaţii pășeam pe pământul acesta, și totuși, în sinea mea rămăsesem un copil. Furia și jalea, dorinţa zadarnică, pofta, autocompătimirea: toate sunt emoţii bine cunoscute zeilor. Dar vinovăţia și rușinea, regretul, nehotărârea, acestea sunt ca niște ţări străine pentru neamul nostru, trebuie învăţate piatră cu piatră. Nu-mi scoteam din cap chipul surorii mele, expresia goală și năucă pe care o avusese când i-am zis că n-o să fiu niciodată ca ea. Ce sperase? Că o să ne trimitem răvașe în ciocurile păsărilor de
mare? Că o să facem schimb de vrăji și o să ne luptăm cu zeii? Că o să
fim, în felul nostru, în sfârșit surori?
Am încercat să-mi închipui totul: cum am sta aplecate una lângă alta peste ierburile noastre și râsul ei când mai născocea vreo vorbă de duh.
Atunci mi-am dorit, ah, atâtea și atâtea lucruri cu neputinţă. Să fi aflat mai devreme ce era. Să fi crescut împreună în altă parte, nu în sălile acelea strălucitoare. Așa aș fi putut să-i îndulcesc otrăvurile, s-o scap de silnicii și s-o învăţ să culeagă cele mai bune ierburi.
Ha! a făcut ea. N-o să mă-nveţe pe mine neghiobii ce să fac. Ești slabă
și oarbă, iar partea cea mai rea este că alegi să fii așa. Tot ţie o să-ţi pară
rău până la urmă.
Mi-era mereu mai ușor când îmi vorbea cu ură.
— Nu sunt slabă. Și n-o să-mi pară niciodată rău că nu sunt ca tine.
Mă auzi?
Nu mi-a răspuns nimeni, firește. Doar aerul îmi înghiţea vorbele.
S-a întors Hermes. De-acum nu mai credeam că uneltise cu Pasifae.
Doar îi stătea în fire să-și pună lacăt gurii și să râdă de necunoașterea celorlalţi. S-a tolănit pe scaunul meu de argint.
— Ei, cum ţi s-a părut Creta? Am auzit că ai avut parte de ceva aventuri.
L-am ospătat cu mâncare și cu vin, iar peste noapte l-am primit în patul meu. Era chipeș cum îl știam, dornic și jucăuș în însoţire. Însă
acum simţeam un soi de dezgust când îl priveam. Când râdeam cu poftă, când mi se acrea de glumele lui. Când m-a atins cu mâinile, am simţit un soi de înstrăinare ciudată. Erau desăvârșite și fără nicio tăietură.
Desigur, ezitarea mea îi stârnea interesul. Orice provocare era un joc pentru el și orice joc, o plăcere. Dacă l-aș fi iubit, s-ar fi făcut nevăzut, însă dezgustul îl mâna înapoi neîncetat. Se străduia din greu să mă
prindă în plasă. Îmi aducea daruri și vești și, fără să-l întreb, mi-a dezvăluit întreaga poveste a Minotaurului.
După plecarea mea, mi-a zis, Androgeus, fiul cel mai mare al lui Pasifae și al lui Minos, se dusese pe continent, unde fusese ucis în apropiere de Atena. La vremea aceea, cretanii începuseră să se frământe, căci de fiecare dată când sosea timpul recoltei trebuiau să-și piardă fiii și fiicele și ameninţau să se răscoale. Minos s-a folosit de prilej și i-a cerut regelui Atenei, drept tribut pentru fiul său, să-i trimită
șapte flăcăi și șapte fecioare, să le dea monstrului său de mâncare, că de nu, preaputernica flotă cretană avea să pornească războiul.
Înspăimântat, regele se învoise și unul dintre flăcăii aleși a fost însuși fiul său, Tezeu.
Prinţul acesta era muritorul pe care-l văzusem în oglinda iezerului.
Însă vedenia mea nu-mi arătase toată povestea: Tezeu fusese cât pe ce să moară dacă n-ar fi fost prinţesa Ariadna. Tânăra s-a îndrăgostit de el și, ca să-l scape, i-a adus pe furiș o sabie și l-a învăţat drumul prin Labirint, așa cum însuși Dedal îi arătase ei. Și totuși, când a ieșit din Labirint cu mâinile pline de sângele monstrului, Ariadna a plâns, și nu de bucurie.
— Am auzit, mi-a spus Hermes, că simţea o dragoste nefirească
pentru făptura aceea. Mergea adesea la ea și-i vorbea blând printre gratii, oferindu-i delicatese. Odată a venit prea aproape și și-a înfipt colţii în umărul fetei. A scăpat și Dedal i-a cusut rana bine, însă tot i-a rămas o cicatrice în formă de coroniţă.
Mi-am amintit chipul Ariadnei când spusese fratele meu.
— Au pedepsit-o pentru că l-a ajutat pe Tezeu?
— Nu. A fugit cu el după ce a murit făptura. Tezeu voia s-o ia de nevastă, însă fratele meu a hotărât că o vrea el. Știi că se dă în vânt după cei cu darul dănţuitului. I-a zis lui Tezeu s-o lase pe o insulă, de unde o să vină el s-o ia.
Știam despre ce frate vorbește. Dionis, stăpân peste iederă și peste viţa-de-vie. Năvalnicul fiu al lui Zeus, numit de muritori Izbăvitorul, căci îi scapă de grijile lor. Măcar cu Dionis, mi-am zis, o să poată să
danseze seară de seară.
Hermes a clătinat din cap.
— A ajuns prea târziu. A căzut pradă somnului și a ucis-o Artemis.
Vorbise cu atâta nonșalanţă, încât o clipă am crezut că n-am auzit bine.
