Jinduiau după mâinile lor, după membrele acelea cu care bărbaţii obișnuiau să îmblânzească lumea.

Ei, hai, le ziceam, nu e așa de rău. Mai bine v-aţi bucura de binefacerile traiului porcesc. Porcii sunt alunecoși de la nămol și iuţi, nu-i prinzi așa ușor. Sunt aproape de pământ, astfel că îi dobori cu dificultate. Nu seamănă cu câinii, să aibă nevoie de dragoste. Pot s-o ducă bine oriunde, din orice resturi sau gunoaie. Par neghiobi și anoști, ceea ce slăbește vigilenţa dușmanilor, însă de fapt sunt isteţi. Ei ţin minte cum arăţi la faţă.

Nu mă ascultau deloc. Adevărul e că bărbaţii sunt groaznici ca porci.

Mi-am ridicat pocalul.

— Uneori, i-am zis, trebuie să te mulţumești cu gândul că nu le știi pe toate.

Nu i-a picat bine răspunsul, deși era tare sucit de felul lui: cumva, așa îi plăcea cel mai mult să-i răspunzi. Îl văzusem cum scotea adevărul din oameni cum ar desface o stridie, cum îţi pătrundea în piept cu o privire sau cu o vorbă strecurată la vremea potrivită. Rar se întâmpla să nu cedeze ceva iscodirilor sale. Până la urmă, cred că asta i-a plăcut cel mai mult la mine: că nu i-am cedat.

M-am lăsat însă dusă de val și am mers prea departe cu povestea.

O corabie, au strigat nimfele. Foarte peticită, cu ochi pe cocă.

Asta mi-a atras atenţia. Piraţii de rând nu-și iroseau aurul pe vopsele.

Nu m-am dus să arunc o privire. Așteptarea făcea parte din plăcere.

Clipa în care băteau la ușă și mă ridicam de la ierburile mele și deschideam larg. De-acum nu mai erau bărbaţi evlavioși, nu mai văzusem așa ceva de mult timp. Farmecul îmi stătea pe limbă, lustruit ca o piatră de râu.

Am mai pus o mână de rădăcini în poţiunea pe care o preparam.

Licoarea lucea de la mōli.

S-a scurs după-amiaza și corăbierii tot n-au apărut. Nimfele mele mi-au dat de știre că își făcuseră tabăra pe ţărm și aprinseseră focuri. A

mai trecut o zi și, într-un târziu, în a treia am auzit bătaia în ușă.

Corabia lor pictată se dovedise a fi singura frumuseţe pe care o aveau.

Chipurile le erau zbârcite ca ale bătrânilor, iar ochii lipsiţi de expresie erau roșii. Tremurau de frica animalelor mele.

— Lăsaţi-mă să ghicesc, am spus. V-aţi rătăcit. Sunteţi flămânzi, osteniţi și triști?

Au mâncat bine. Au băut și mai vârtos. Grăsimea le îngroșa ici-colo trupurile, însă mușchii de sub ea le erau tari ca trunchiurile copacilor.

Aveau cicatrice lungi, neregulate și adânci. Pesemne că avuseseră parte de vremuri bune, însă apoi dăduseră peste cineva care nu le îndurase tâlhăriile. Erau prădători, nu aveam nicio îndoială. Îmi numărau din ochi comorile, rânjind când ajungeau cu socoteala la sfârșit.

N-am mai așteptat să se scoale și să mă atace. Mi-am ridicat toiagul și am rostit cuvântul. S-au dus plângând în ţarcul lor, la fel ca ceilalţi.

Nimfele tocmai mă ajutau să ridic băncile răsturnate și să șterg bălţile de vin când una dintre ele s-a uitat pe fereastră.

— Stăpână, mai vine unul pe cărare.

Chiar mi se păruseră prea puţini pentru o corabie. Probabil că unii dintre bărbaţi rămăseseră pe plajă și trimiseseră pe cineva în căutarea tovarășilor lor. Nimfele au mai pus vin pe masă și s-au retras pe furiș.

Am deschis ușa când a bătut. Soarele după-amiezii târzii îi poleia perii roșcaţi ai bărbii îngrijite și părul ușor încărunţit. La șold avea o sabie de bronz. Nu era așa de înalt, însă am văzut că era puternic, cu încheieturile călite.

— Stăpână, mi-a zis, echipajul meu s-a adăpostit aici, la tine. Sper să-mi îngădui și mie.

Mi-am pus pe chip un zâmbet luminos ca tatăl meu.

— Ești la fel de bine-venit ca prietenii tăi.

L-am urmărit în timp ce turnam vin în pocale. Tot tâlhar, mi-am zis.

Însă doar și-a plimbat ochii în treacăt peste bogăţiile din casă. În schimb, s-a uitat lung la un scaun încă răsturnat la podea. S-a aplecat și l-a îndreptat.

— Mulţumesc, i-am zis. Pisicile mele. Mereu răstoarnă câte ceva.

— Desigur, a încuviinţat.

I-am adus mâncare și vin și l-am condus în faţa vetrei. A luat pocalul și s-a așezat în scaunul de argint pe care i l-am arătat. Când s-a aplecat,

l-am văzut strâmbându-se un pic, de parcă l-ar fi jenat niște răni proaspete. Pe pulpa musculoasă avea o cicatrice zimţată, care se întindea de la călcâi la coapsă, însă era veche și ștearsă. Mi-a făcut semn cu pocalul.

— N-am mai văzut un asemenea război de ţesut, a spus el. E cumva din acelea meșterite la răsărit?

O mie dintr-ai lui se perindaseră prin încăperea aceea. Îmi trecuseră

la catastif orice firișor de aur sau de argint, însă nici măcar unul nu observase ghergheful.

Am șovăit doar o frântură de secundă.

— Egiptean.

— Ah. Sunt cei mai buni meșteri dintre toţi, nu-i așa? A fost isteţ

cine a folosit încă o bârnă în locul greutăţilor. E mult mai eficace să

tragi de suveică în jos. Mi-ar plăcea mult să-l am desenat. Avea un glas răsunător, cald, ce te trăgea ca valurile mării. Soţia mea ar fi încântată.

Pe vremuri o enervau la culme greutăţile alea. Tot zicea că ar fi bine să

inventeze cineva ceva mai bun. Dar, vai, n-am apucat să-i meșteresc nimic. Unul dintre multele mele cusururi de soţ.

Soţia mea. Cuvintele m-au izbit neplăcut. Dacă vreunul dintre mateloţii dinainte avusese vreo nevastă, mie nu-mi pomenise de ea.

Bărbatul mi-a zâmbit, privindu-mă cu ochii lui negri. Ţinea pocalul puţin ridicat, de parcă intenţiona să bea.

— Deși, ce-i drept, când ţese, cel mai mult îi place că lumea din jur crede că nu aude nimic. Așa culege cele mai preţioase vești. Poate să-ţi spună cine se căsătorește, cine e grea și cine are de gând să înceapă

vreo sfadă.

— Soţia ta pare o femeie inteligentă.

— Chiar este. Nu știu de ce m-a luat de bărbat, însă, cum îmi convine, încerc să nu-i atrag atenţia.