— Propun un armistiţiu, i-am zis. Un soi de încercare.

— Ce fel de încercare?

S-a aplecat un pic în faţă. Am ajuns să-i știu bine gestul acesta. Nici măcar el nu putea să se ascundă de tot. Dacă vedea o încercare, îi ieșea grăbit în întâmpinare. Pielea îi mirosea a trudă și a mare. Strânsese povești timp de zece ani. Mă simţeam dornică și flămândă ca o ursoaică

primăvara.

— Am auzit că mulţi își pun speranţa în dragoste.

S-a mirat să mă audă și, oho, mi-a plăcut să-l văd o clipă așa, înainte să mascheze.

— Stăpână, doar un neghiob ar refuza o asemenea cinste. Însă la fel de adevărat mi se pare că doar un neghiob ar primi. Sunt muritor. Cum aș lăsa iarba deoparte ca să mă întind pe pat lângă tine? Ai putea să mă

farmeci. Doar dacă, bineînţeles, mi-ai jura pe râul morţilor că n-o să-mi faci niciun rău.

Dacă jura pe râul Styx, nici Zeus însuși n-ar putea să-și calce cuvântul.

— Ești prevăzător.

— Se pare că amândoi suntem.

Nu. Eu nu eram prevăzătoare, ci nesăbuită. Mă aruncam cu capul înainte. Simţeam că el era tot un soi de cuţit. Un altfel de cuţit, însă tot cuţit se numea. Nu-mi păsa. Mi-am zis: înfige tăișul. Pentru unele lucruri merită să sângerezi.

— O să-ţi jur cum dorești, i-am spus.

Capitolul 16

Mai târziu, cu mulţi ani mai târziu, am auzit un cântec despre cum ne-am întâlnit. Băiatul care îl cânta era tare stângaci, când nimerind notele, când nu, însă versurile melodioase nu se lăsau așa ușor sluţite.

Nu m-am mirat să aud cum mă înfăţișa: vrăjitoarea cea mândră

predându-se de teama sabiei eroului și cerând îndurare în genunchi.

Mie mi se pare că poeţilor le place să le umilească pe femei. De parcă

povestea n-ar fi veridică dacă ele n-ar vărsa lacrimi.

Ne-am culcat împreună în patul meu mare, de aur. Îmi dorisem să-l văd destins, pradă plăcerii, patimii, dezgolit. Nu l-am văzut însă

dezgolit nicio clipă. Am reușit să ne încredem cât de cât unul în celălalt.

— De fapt, nu sunt din Argos, a zis. Stăteam la lumina flăcărilor pâlpâitoare, care azvârleau umbre lungi pe cearșafuri. Insula mea se numește Itaca. Pământul e tare ca piatra și nu e bun pentru vite. Trăim din creșterea caprelor și a livezilor de măslini.

— Dar războiul? Tot o născocire este?

— Războiul chiar a avut loc.

Nu-și găsea astâmpărul. Părea gata să pareze o lance azvârlită de cineva din umbră. Însă începea să-și arate oboseala, așa cum se văd pietrele când se retrage apa la reflux. După datina ospeţiei, nu se

cuvenea să-l descos înainte să-i dau să mănânce, ca să prindă puteri, însă nu mai contau asemenea ritualuri.

— Spuneai că ai avut o călătorie dificilă.

— Am plecat din Troia cu douăsprezece corăbii. În lumina galbenă, chipul îi aducea cu un scut vechi, greu încercat și crestat. Numai noi am mai rămas.

N-am putut să nu mă cutremur. Unsprezece corăbii însemnau mai bine de cinci sute de oameni pierduţi.

— Cum de s-a abătut o asemenea năpastă pe capul vostru?

Mi-a înșirat întreaga poveste de parcă-mi spunea o reţetă pentru prepararea cărnii. Furtunile care-i suflaseră spre celălalt capăt al lumii.

Ţinuturile pline de canibali și de sălbatici răzbunători sau de sibariţi care i-au ameţit cu licori, ca să le adoarmă voinţa. Fuseseră atacaţi prin surprindere de ciclopul Polifem, un uriaș crud cu un singur ochi, un fiu al lui Poseidon. Mâncase șase dintre oameni, sugându-le și măduva oaselor. Odiseu trebuise să-l orbească pentru a scăpa, iar acum Poseidon îi hăituia pe valuri ca să se răzbune.

Nu mă miram că șchiopăta și că încărunţise. un om care a dat piept cu monștri.

— Iar acum, Atena, care mă îndrumase întotdeauna, mi-a întors spatele.

Nu m-a surprins să-i aud numele. Fiica isteaţă a lui Zeus cinstea mai presus de orice viclenia și dibăcia. El se număra printre bărbaţii pe care chiar îi preţuia.

— Ce anume a supărat-o?

Nu știam dacă îmi va răspunde, însă a tras prelung aer în piept.

— Războiul naște tot felul de păcate și n-am fost eu ultimul care să le înfăptuiască. Când îi ceream iertare, mi-o oferea de fiecare dată. Asta până când am prădat cetatea. S-au dărâmat temple, s-a vărsat sânge pe altare.

Era cel mai cumplit sacrilegiu – să pătezi cu sânge odoarele zeilor.

— Și eu am luat parte la asemenea fapte, ca toţi ceilalţi, de altfel, însă, pe când ei au rămas să-i înalţe rugi, eu n-am mai zăbovit. Nu mai aveam… răbdare.

— Doar luptaseși zece ani, am zis. E de înţeles.

— Ești amabilă, dar cred că știm amândoi că nu este așa. Cum m-am urcat pe punte, talazurile mării s-au înălţat ameninţătoare. Cerul s-a întunecat ca fierul. Am încercat să fac cale întoarsă cu flota, însă a fost prea târziu. Furtuna ei ne-a tot sucit și învârtit până ne-am îndepărtat mult de Troia. Și-a frecat degetele, de parcă l-ar fi durut. Acum, când îi vorbesc, nu-mi mai răspunde.

Numai nenorociri. Și totuși pășise în casa unei vrăjitoare, ostenit și îndurerat după atâtea pierderi omenești. Stătuse în faţa vetrei fără să se trădeze deloc, tot numai farmec și zâmbet. Cât de hotărât fusese, cât de îndârjit în vigilenţa lui. Însă niciun bărbat nu rezistă la nesfârșit. Truda îi învineţea chipul. Glasul îi era răgușit. Crezusem că el era un cuţit, însă acum am văzut că fusese tăiat până la os. Mi-a trezit o durere în piept. Când îl luasem în patul meu, fusese un soi de sfidare, dar acum mi-a pâlpâit înăuntru un sentiment mult mai vechi. Iată-l în faţa mea, cu rănile deschise. Iată că acum am ce petici și ce drege.

Mi-am cercetat gândul, parcă ţinându-l în palmă. Când sosise primul echipaj, fusesem disperată, gata să mă gudur pe lângă oricine mi-ar fi zâmbit cât de puţin. Acum eram o vrăjitoare decăzută, dovedindu-mi puterile umplând o cocină după alta. Dintr-odată mi-am amintit de capcanele pe care mi le întindea Hermes în vremuri trecute. O să fiu dulce ca laptele sau o harpie? Un pescăruș prostuţ sau un monstru mârșav?

Însă nu se putea să fie acestea singurele alegeri.

I-am luat mâinile în ale mele și l-am tras din pat.

— Odiseu, fiul lui Laerte, ai trecut prin atâtea necazuri. Te-ai ofilit ca frunzele iarna. Însă poţi să poposești aici.

Ușurarea care i s-a citit în ochi mi-a încălzit pielea. Le-am poruncit nimfelor mele să se îngrijească de ce are nevoie: să-i pregătească o baie, să-i spele trupul obosit și să-i aducă veșminte noi. După aceea l-am invitat să ia loc la masa pe care i-o încărcaserăm cu mâncăruri. Însă nu a vrut să se așeze.

— Iartă-mă, a spus uitându-se în ochii mei, dar nu pot să mănânc.