— Așa că ai născocit un vicleșug.
Lui Iason nu i-a picat deloc bine. Doar devenise erou în măreaţa epocă de aur. Vicleșugurile erau pentru lași, pentru cei lipsiţi de vână, care nu puteau face dovada adevăratului curaj. Medeea a grăit iute, pentru a-i șterge încruntătura.
— Iubitul meu mi-ar fi refuzat orice ajutor. Însă am stăruit, căci nu înduram să-l văd în primejdie.
S-a îmbunat. Era o poveste mai plăcută: prinţesa care-i leșina la picioare, lepădându-se de tatăl ei crud. Venind la el noaptea, în taină, doar chipul femeii luminând în întuneric. Cine o putea refuza?
Însă Medeea și-a ascuns iarăși faţa. A grăit cu glas scăzut, spre mâinile împreunate:
— Mă pricep puţin la meșteșugul pe care-l știţi tu și tata. Am făurit o poţiune simplă, care să ocrotească pielea lui Iason de focul taurilor.
Acum, că știam cine e, purtarea ei umilă mi se părea caraghioasă, ca un vultur măreţ chircindu-se să încapă într-un cuib de rândunică. O
poţiune simplă? Nu-mi închipuisem că vreun muritor putea face vreo vrajă, darămite un farmec atât de puternic. Însă Iason a început din nou să vorbească, rostogolindu-și bolovanii, înjugând taurii, arând și semănând câmpul.
Când au răsărit luptătorii, a zis, știa cum să-i supună, căci Medeea îi dezvăluise taina. Trebuia să azvârle o piatră în mijlocul lor, apoi, înfuriaţi, luptătorii aveau să se ia la bătaie. Așa a și făcut, însă Aietes tot n-a vrut să se despartă de lână. A spus că Iason trebuie să învingă mai întâi balaurul nemuritor care o păzea. Medeea a mai pregătit o poţiune care l-a adormit. Iason a fugit la corabie cu comoara și cu Medeea –
onoarea nu i-ar fi îngăduit să lase o fată nevinovată pe mâna unui tiran atât de mârșav.
Deja își închipuia cum le va istorisi povestea curtenilor săi, nobililor uimiţi și domniţelor gata să leșine. Nu-i mulţumise Medeei pentru ajutor, de-abia dacă se uita la ea. De parcă i se cuvenea din născare să-l salveze de fiecare dată o semizeiţă.
Pesemne că Medeea mi-a simţit nemulţumirea, căci a grăit.
— Este cu adevărat un om demn de încredere, fiindcă m-a luat de soţie pe corabie chiar în noaptea aceea, urmăriţi fiind de armatele tatei.
Când își va recăpăta tronul în Iolcos, o să-i fiu regină.
Oare mi s-a năzărit mie, ori Iason a pălit niţel la faţă când a zis asta?
S-a lăsat tăcerea.
— Dar sângele pe care vi l-am spălat de pe mâini?
— Da, a spus ea încet. Ajung și aici. Tata s-a mâniat. A pornit după
noi, atrăgându-și cu vrăji vânturile, să-i sufle în pânze, iar dimineaţa deja se apropiase mult. Știam că n-am cum să-i ţin piept cu vrăjile mele. Corabia noastră, oricât de binecuvântată ar fi fost, nu putea
naviga mai rapid. Aveam o singură speranţă: frăţiorul meu, pe care-l luasem cu noi. Era moștenitorul tatei și voiam să-l dau la schimb, ca prizonier, pentru a scăpa teferi. Însă, când l-am văzut pe tata la prora corabiei sale, strigându-ne blesteme peste ape, am știut că n-o să
meargă. I se citea pe faţă mânia ucigașă. Doar nimicirea noastră putea să-l mulţumească. A rostit farmece, ridicându-și sceptrul ca să le abată
asupra capetelor noastre. Am simţit cum mă cuprinde o frică cumplită.
Nu pentru mine, ci pentru Iason cel nevinovat și echipajul său.
S-a uitat la Iason, însă acesta își întorsese faţa spre foc.
— În clipa aceea… nici nu pot să descriu. M-a apucat un soi de nebunie. L-am înșfăcat pe Iason și i-am poruncit să-l omoare pe fratele meu. Apoi am tăiat trupul bucăţi și le-am aruncat în valuri. Oricât de pornit ar fi fost tata, știam că trebuie să se oprească să-l înmormânteze cum se cuvine. Când mi-am revenit din nebunie, marea era pustie. Am crezut că visasem, până mi-am văzut mâinile pline de sângele fratelui meu.
Mi le-a întins, parcă drept dovadă. Erau curate. Eu i le spălasem.
Iason se făcuse cenușiu la faţă ca plumbul brut.
— Bărbate, l-a făcut ea atent. Iason a tresărit, deși nu-i vorbise tare.
Nu mai ai vin în pocal. Pot să ţi-l umplu?
Și s-a ridicat, luând pocalul, să-l umple din carafa plină ochi. Iason nu s-a uitat și nici eu n-aș fi băgat de seamă dacă n-aș fi fost vrăjitoare: praful pe care l-a presărat în vin, vorba șoptită.
— Poftim, dragostea mea, i-a zis Medeea.
Își luase un glas de mamă care-și îmbunează fiul. Iason a luat vinul și a băut. Când i-a căzut capul pe spate și era să scape pocalul din mâini, i l-a prins. L-a pus cu grijă pe masă și s-a așezat la locul ei.
— Tu înţelegi, mi-a spus ea. Este prea dificil pentru el. Se învinovăţește.
— Nu a fost nicio nebunie.
— Nu. M-a sfredelit cu ochii ei aurii. Deși unii spun că îndrăgostiţii sunt niște nebuni.
— Dacă aș fi știut, n-aș mai fi înfăptuit ritualul.
— Nici tu, nici alţii, a încuviinţat Medeea. Probabil de-asta nu e voie să-i descoși pe cei ce-ţi vin rugându-se în genunchi. Câţi dintre noi ar fi iertaţi dacă s-ar ști ce-avem cu adevărat pe inimă?
Și-a scos mantia neagră și a întins-o pe scaunul de lângă ea. Pe dedesubt purta o rochie albastră ca un lazurit, încinsă cu o curelușă de argint.
— Nu simţi nicio remușcare?
— Ca să fii mulţumită, presupun că aș putea plânge frecându-mi ochii, însă aleg să nu trăiesc în prefăcătorie. Tata ar fi nimicit corabia dacă nu făceam ceva. Fratele meu era oștean. Și-a jertfit viaţa ca să
