de stradă, își pleda cauza, te distra, dădea deoparte vălul lumii ca să-ţi arate tainele. Nu ţinea doar de cuvinte, deși era destul de dibaci. Ţinea de tot ce însemna el: chipul, gesturile, tonurile pe care și le lua glasul său lunecos. Aș zice că parcă ţesuse o vrajă, însă nicio vrajă nu se înălţa până într-acolo. Era numai și numai darul său.

— Căpeteniile se laudă că ele le câștigă, desigur, și chiar pun mâna pe aur. Însă mereu te cheamă în cortul lor și te pun să le înfăţișezi tot ce faci în loc să te lase să faci ceva. În cânturi se zice c-ar câștiga eroii.

Și ei sunt o parte însemnată. Când Ahile își pune coiful și își croiește drum pe câmpul de luptă, înroșindu-l în urma lui, oamenii de rând simt cum prind curaj. Se gândesc câte povești o să se depene mai târziu și jinduiesc să fie parte din ele. Am luptat cot la cot cu Ahile. Am înălţat scutul alături de Aiax. Am simţit șfichiul lăncilor lor. Și oștenii aceștia sunt, bineînţeles, o altă parte din tot, căci, deși sunt slabi și schimbători, dacă le strângi puterile laolaltă, te vor duce la victorie.

Însă mai este nevoie de o mână care să îmbine toate aceste piese pentru a alcătui întregul. O minte care să îndrume spre ţel și să nu crâcnească

atunci când vine vorba de cerinţele războiului.

— Iar aici intri tu în rol, am zis. Ceea ce înseamnă că, până la urmă, semeni cu Dedal. Doar că tu nu lucrezi cu lemnul, ci cu oamenii.

Cum m-a privit atunci! O privire ca vinul cel mai curat, neîndoit cu apă.

— După moartea lui Ahile, Agamemnon m-a numit cel mai bun dintre greci. Și alţi bărbaţi au luptat cu vitejie, însă s-au dat în lături când a venit vorba despre ce reprezintă cu adevărat războiul. Numai eu am îndurat să mă gândesc ce trebuie să facem.

Pieptul gol îi era împânzit de cicatrice. L-am ciocănit ușor cu degetele, ca pentru a asculta ce se ascunde în el.

— Ce anume?

— Le promiţi iscoadelor c-o să le cruţi, ca să-ţi toarne poveștile, apoi le omori. Îţi baţi oamenii dacă se răzvrătesc. Îi convingi pe eroi să

renunţe la hachiţele lor. Ţii moralul ridicat cu orice preţ. Când marele erou Filoctet a ajuns neputincios din pricina unei răni supurânde, oamenii și-au pierdut curajul. Așa că l-am lăsat singur pe o insulă, zicându-le că el mi-a cerut să-l părăsesc. Aiax și Agamemnon s-ar fi bătut până la moarte la porţile ferecate ale Troiei, însă eu am născocit vicleșugul cu calul uriaș și am urzit povestea care i-a convins pe troieni să-l tragă în cetate. M-am ghemuit în burta de lemn cu oameni aleși pe sprânceană, iar de l-a apucat pe vreunul tremuratul de groază sau de încordare, eu i-am vârât cuţitul în beregată. Când troienii au adormit în sfârșit, am dat iama în ei ca vulpile într-un coteţ.

Nu puteai glăsui asemenea cânturi pe la curţile nobililor, nefiind povești din măreaţa epocă de aur. Și totuși, venind din gura lui, nu păreau rușinoase, ci drepte, inspirate și de un pragmatism înţelept.

— De ce-ai mai plecat la război dacă știai cum sunt ceilalţi regi?

Și-a frecat obrazul.

— Pentru că am jurat odată ceva, prostește. Am încercat să scap. Fiul meu avea un an și încă mă simţeam proaspăt însurăţel. Puteam să-mi câștig și altfel gloria, mi-am zis, iar când a venit să mă ia trimisul lui Agamemnon, m-am prefăcut nebun. Am ieșit gol pe câmp iarna și m-am apucat să-l ar. El mi-a luat fiul și l-a pus pe pământ, în calea plugului. Firește că m-am oprit și așa m-a luat și pe mine, alături de ceilalţi.

Ce paradox amar, mi-am spus: pentru a-și păstra fiul, a trebuit să-l piardă.

— Cred că te-ai mâniat.

A ridicat mâinile în semn de neputinţă.

— Lumea este nedreaptă. Uite ce-a păţit Palamede, sfetnicul lui Agamemnon. Și-a făcut datoria în război, însă a căzut într-un puţ în timpul unui rond de noapte. Cineva înfipsese pe fundul puţului niște pari ascuţiţi. A fost o mare pierdere.

Îi sticleau ochii. Dacă bunul Patrocle ar fi fost de faţă, poate ar fi zis: Tu nu ești deloc un erou adevărat. Nu ești nici Heracle, nici Iason. Nu le vorbești oamenilor cinstit, din inimă. Nu înfăptuiești nicio ispravă

nobilă la lumina soarelui.

Însă îl cunoscusem pe Iason. Și știam ce fel de isprăvi poţi să

înfăptuiești în văzul soarelui. N-am zis nimic.

Zilele treceau, iar nopţile odată cu ele. În casă mi se îngrămădeau vreo patruzeci de bărbaţi, așa că, pentru prima oară, m-am trezit cu totul împresurată de muritori și de carnea lor. Trupurile lor firave cereau o atenţie necurmată, mâncare și băutură, somn și odihnă, curăţarea membrelor și a secreţiilor. Câtă răbdare au muritorii, m-am gândit, să îndure totul și să treacă mai departe ceas de ceas. În a cincea zi, Odiseu și-a înfipt, din greșeală, priboiul în degetul mare. L-am uns cu balsamuri și i-am făcut farmece ca să nu se infecteze, însă i-a trebuit oricum o jumătate de lună să se vindece. Îi tot citeam durerea pe chip.

Îl durea neîncetat. Și era doar o neplăcere printre multe altele: avea gâtul ţeapăn, stomacul ars de acidul gastric și rănile vechi îl chinuiau.

Îmi treceam mâinile peste crestăturile cicatricelor, alinându-l cum puteam. M-am oferit să-i șterg cu totul cicatricele. A clătinat din cap.

— Cum o să mai știu că sunt eu?

În sinea mea, m-am bucurat. I se potriveau. Odiseu Pătimitul, așa îl chema, iar numele îi era cusut în piele. Cine-l vedea trebuia să-l salute zicând: Iată un om trecut prin lume. Iată un căpitan care are ce istorisi.

Aș fi putut să-i depăn și eu povești în ceasurile acelea. Despre Scylla, Glaucos, Aietes și Minotaur. Peretele de piatră care-mi zgâriase spinarea. Podeaua udă de sânge a sălii mele în care se oglindea luna.

Leșurile pe care le târâsem pe rând la vale și le arsesem cu tot cu corabia lor. Sunetul cărnii sfâșiate și reînchegate și cum, dacă vrei să

preschimbi un om, poţi să oprești metamorfoza înainte să se încheie, iar atunci făptura aceea monstruoasă, pe jumătate om, pe jumătate jivină, o să moară pe loc.

M-ar fi ascultat atent, cercetându-mă, cântărindu-mă și catalogându-mă cu mintea sa neobosită. Oricât mă prefăceam că pot ascunde ce gândesc la fel de bine ca el, știam că nu e adevărat. Mi-ar fi citit totul până la os. Mi-ar fi cules toate slăbiciunile și le-ar fi adăugat la colecţia sa, alături de ale lui Ahile și Aiax. O ţinea la el cum își ţin alţii cuţitele.

Mi-am privit trupul gol la lumina focului și am încercat să-mi închipui cum ar arăta istoria mea înscrisă pe el: fulgerul din palmă, mâna cu degete lipsă, miile de tăieturi pe care mi le făcusem în munca de vrăjitoare, brazdele topite în zgârci de focul tatei, pielea feţei ca o lumânare pe jumătate arsă. Și acelea erau doar lucrurile care lăsaseră

semne.

Nimeni nu-mi va fi recunoscătoare. Ce spusese Aietes că e o nimfă

urâtă? O pată pe faţa lumii.

Pântecele neted îmi strălucea, avea culoarea mierii lucind la soare. L-am tras pe Odiseu peste mine. Eram o vrăjitoare de aur fără niciun trecut al ei.

Am început să-i cunosc cât de cât oamenii, inimile schimbătoare despre care-mi povestise, hârburile sparte. Polites era mai bine-crescut decât ceilalţi, Euriloh era încăpăţânat și ursuz. Uscăţivul Elpenor avea un râs ca un ţipăt de bufniţă. Îmi aminteau de puii de lup, uitau orice griji când se vedeau cu burta plină. Își plecau privirile când treceam pe lângă ei, de parcă voiau să vadă dacă mai au mâini.

Își petreceau toate zilele cu jocuri. Se întreceau alergând pe dealuri și pe plajă. Mereu veneau în fugă, gâfâind, la Odiseu. Vrei să ne fii arbitru la întrecerile de tras cu arcul? De azvârlit discul? De aruncat lancea?

Uneori el accepta bucuros, însă alteori se răstea la ei sau îi lovea. Nu era așa de blajin și netulburat cum se credea. Să trăiești alături de el era ca și cum ai sta cu marea în faţă. Zi de zi prindea altă culoare, alte culmi încununate de spumă, dar avea mereu aceeași forţă fără

astâmpăr, care trăgea spre zări. Când s-a rupt parapetul corabiei, l-a lovit cu picioarele și a azvârlit bucăţile în mare. A doua zi și-a luat toporul și s-a dus mohorât în pădure, iar când Euriloh s-a oferit să-l ajute, a rânjit ameninţător. Încă se stăpânea bine, arătându-se așa cum pesemne păruse zi de zi pe vremea în care îl ţinuse în frâu pe Ahile. Îi era greu să se abţină și după aceea devenea arţăgos și îi sărea ţandăra din orice. Oamenii se retrăgeau temători și le citeam nedumerirea pe chipuri. Cum îmi spusese odată Dedal: Până și cel mai bun fier ajunge să se sfărâme dacă-l baţi prea mult.

Eu eram lunecoasă ca uleiul, liniștită ca apa netulburată de vânt. Îl alinam stârnindu-i cheful de vorbă, punându-l să-mi spună povești din călătoriile sale prin ţinuturi cu oameni străini. Mi-a povestit despre oștirile lui Memnon, fiul Aurorei, despre regele Etiopiei și despre amazoane, cu scuturile lor în formă de semilună. Auzise că în Egipt unii faraoni erau de fapt femei în haine de bărbaţi. În India, așa auzise, vieţuiau niște furnici mari cât vulpile, care dezgroapă comori din dune.

Iar departe, în nord, trăia un popor care nu credea că râul lui Oceanos înconjoară lumea, ci un șarpe uriaș ca o cingătoare groasă cât o corabie, mereu flămând. Nu-și găsea niciodată astâmpărul, căci poftele sale îl mânau tot înainte, devorând totul încet-încet, iar într-o zi, când avea să

termine de mâncat întreaga lume, urma să se înghită pe sine.

Însă, oricât de departe s-ar fi aventurat, se întorcea mereu la Itaca. La livezile de măslini și la capre, la slugile credincioase și la minunaţii câini de vânătoare pe care-i crescuse chiar el. La părinţii săi nobili, bătrâna doică și prima vânătoare de mistreţi, de pe urma căreia se alesese cu cicatricea lungă pe care i-o văzusem la picior. De-acum fiul său, Telemah, cobora pesemne cu turmele de la munte. O să se priceapă el. Eu m-am priceput de mic. Orice prinţ trebuie să-și cunoască

pământurile și cum altfel le înveţi mai bine decât păstorind capre? Nu spunea niciodată: Dar dacă merg acasă și găsesc totul făcut scrum?

Însă vedeam cum îl frământă gândul acesta, crescându-i parcă aidoma unui al doilea trup, care se hrănea pe întuneric.