L-a tăiat, iar restul zilei și l-a petrecut retezând murii.

— Crescuseră prea mult. De fapt, îţi trebuie niște capre. Patru capre i-ar rade într-o lună. Și așa ar rămâne.

— De unde să fac rost de capre?

Și iar cuvântul acela, Itaca, precum un farmec spulberat.

— Nu contează, am zis. O să preschimb câteva oi și cu asta am dres-o.

La masă, nimfele mele începuseră să zăbovească pe lângă bărbaţi, pentru a-i conduce în paturile lor pe cei care le plăceau. Și asta mă

bucura. Pe vremuri îi spusesem lui Dedal că n-o să mă mărit niciodată, pentru că am mâinile murdare și-mi place prea mult munca mea. Însă

și el avea mâinile la fel de murdare.

Păi, unde îţi închipui tu, Circe, că a învăţat să se îngrijească atât debine de casă?

Soţia mea, zicea el mereu când vorbea de ea. Soţia mea, soţia mea.

Purta cuvintele acelea ca pe un scut în spatele căruia se apăra. Ca

oamenii de la ţară care nu rostesc niciodată numele zeului morţii, de teamă să nu vină să le ia pe cine au mai scump.

Penelopa, așa o chema. Când dormea el, îi silabiseam numele uneori.

Era o sfidare sau poate o dovadă. Vezi? Nu apare. Nu are puterile pe care crezi tu că le are.

Am amânat cât am putut, însă până la urmă ea era zgaiba pe care trebuia s-o zgândăresc. Am așteptat să i se schimbe respiraţia, în semn că era destul de treaz ca să vorbim.

— Ce fel de persoană este?

Mi-a zis că era blândă, că la poruncile ei blajine bărbaţii săreau să-i facă pe plac mai iute decât dacă s-ar fi răstit la ei. O înotătoare foarte bună. Floarea ei preferată era șofranul și-și prindea în păr prima floare din anotimp, să-i poarte noroc. Reușea cumva să vorbească despre ea de parcă s-ar fi aflat în odaia de lângă noi, nu despărţiţi de doisprezece ani și de atâtea mări îndepărtate.

Era verișoara Elenei. De o mie de ori mai isteaţă și mai înţeleaptă, dar și Elena era isteaţă în felul ei, doar că nestatornică. Deja îi auzisem poveștile despre Elena, regina Spartei, fiica muritoare a lui Zeus, cea mai frumoasă femeie din lume. Paris, prinţul Troiei, o răpise de lângă

soţul ei, Menelau, provocând astfel războiul.

— A plecat cu Paris de bunăvoie, sau a silit-o? l-am întrebat.

— Cine știe? Am stat zece ani cu corturile la ea la poartă și nu am auzit să fi încercat să fugă vreodată. Însă de cum a pătruns Menelau în cetate, făcând prăpăd, s-a azvârlit goală pe el, jurându-se că a fost un chin și nu-și dorește decât soţul înapoi. N-o să spună niciodată tot adevărul. E sucită ca un șarpe și se gândește mereu la propriul ei câștig.

Și tu ești cam la fel, mi-am zis.

— Soţia mea însă e statornică. Statornică în toate. Până și înţelepţii mai rătăcesc calea, dar ea nu. E o stea neclintită, un arc măiestrit. S-a lăsat tăcerea. Îl simţeam cum se afundă în amintirile sale. Nu vorbește cu un anume subînţeles sau cu o singură intenţie, și totuși e neschimbătoare. Se cunoaște pe sine.

Cuvintele îmi pătrundeau în carne ca tăișul neted al unui cuţit bine ascuţit. Știusem că o iubește de când îmi povestise cum stătea la războiul de ţesut. Însă rămăsese cu mine luni la rând și mă lăsasem amăgită. Acum înţelegeam mai bine: toate nopţile pe care le petrecuse

în patul meu ţineau doar de filosofia călătoriei. Când ești în Egipt, i te închini lui Isis, când ești în Anatolia, îi jertfești un miel lui Cibele. Nu încalcă defel credinţa în Atena, care te așteaptă acasă.

Însă, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că adevărul nu era întreg. Mi-am amintit câte ceasuri petrecuse în război dibăcind toanele ca de sticlă ale regilor, gata să se spargă în capul tuturor, ţâfnele prinţilor, armonizând laolaltă atâţia războinici mândri. Era totuna cu a îmblânzi taurii care scoteau foc pe nări ai lui Aietes, slujindu-se doar de propriile vicleșuguri. Însă acasă, în Itaca, nu mai avea parte de niciun erou arţăgos, niciun sfat de război, niciun atac de noapte, nicio stratagemă disperată pe care trebuia s-o născocească pentru a-și salva oamenii. Cum putea un asemenea bărbat să se întoarcă acasă, la vatra și la măslinele lui? Armonia casnică pe care o împărtășeam era un soi de repetiţie, mi-am dat seama. Când ședea lângă vatră și când lucra în grădina mea, încerca să-și amintească cum se face. Cum intră toporișca în lemn în loc de carne. Cum să se potrivească din nou cu Penelopa ca două piese șlefuite de mâna lui Dedal.

Dormea lângă mine. Din când în când, răsuflarea îi rămânea prinsă o clipă în gâtlej. Tic.

Pasifae m-ar fi sfătuit să fac o poţiune de dragoste cu care să-l leg de mine. Aietes m-ar fi povăţuit să-i fur minţile. Mi-am închipuit faţa lui lipsită de orice gând în afară de ce i-aș fi insuflat eu. Mi-ar sta la genunchi, uitându-se în sus la mine, cu o privire prostească, adoratoare și pustie.

Au început ploile de iarnă și toată insula mirosea a pământ. Iubeam anotimpul acela, nisipurile reci, florile de spânz alb. Odiseu se îndesise la trup și nu se mai crispa de durere când se mișca. Furiile îi trecuseră

aproape de tot. Am încercat să mă bucur. Așa e când îţi vezi grădina bine îngrijită, mi-am zis. Când te uiţi la mieii nou-fătaţi cum se ridică

împleticindu-se pe picioare.

Bărbaţii rămâneau pe lângă casă, încălzindu-se cu vin. Ca să-i distreze, Odiseu le spunea povești eroice cu Ahile, Aiax și Diomede, reînviindu-i în aerul amurgului, ca să-și înfăptuiască iar isprăvile glorioase. Oamenii îl ascultau absorbiţi, cu chipuri uimite. Nu uitaţi, își șopteau exaltaţi. Și noi am pășit printre ei. Am dat piept cu Hector. Fiii noștri vor duce mai departe legenda.

Odiseu le zâmbea ca un tată îngăduitor, însă mai târziu, noaptea, pufnea batjocoritor.

— N-ar fi putut să dea piept cu Hector nici dacă prindeau aripi. Dacă

aveai vreun strop de minte, fugeai de cum îl vedeai.

— Chiar și tu?

— Bineînţeles. Aiax de-abia se putea pune cu el și numai Ahile l-ar fi putut înfrânge. Sunt un luptător destul de bun, dar știu cât mă ţin puterile.

Îl credeam. Atâţia închideau ochii și urzeau născociri despre cine știe ce forţe râvnite. Însă el își întocmise o hartă și un catastif precis, în care trecuse fiecare piatră și delușor cu un ochi limpede. Își măsura darurile foarte amănunţit.

— L-am cunoscut pe Hector, mi-a zis. Războiul abia începuse și încă

ne prefăceam c-o să semnăm armistiţiul. Ședea lângă tatăl său, Priam, pe un scăunel șubred, însă părea să șadă pe tron. Nu lucea ca aurul. Nu era lustruit și desăvârșit. Însă era dintr-o bucată, ca un bloc de marmură tăiat din mină. Soţia sa, Andromaca, ne-a turnat vin. Mai târziu am auzit că i-a născut un fiu, Astianax, Comandantul cetăţii. Însă

Hector îi zicea Scamandrius, după râul care curgea lângă Troia.

Glasul îi era schimbat.

— Ce-a păţit?

— Ce păţesc toţi fiii în război. Ahile l-a omorât pe Hector și mai târziu, când fiul lui Ahile, Neoptolemos, a pătruns în palat, l-a luat pe pruncul Astianax și i-a crăpat capul. A fost o grozăvie, ca tot ceea ce făcea Neoptolemos, însă nu a avut de ales. Pruncul ar fi crescut cu sabia în inimă. Cea mai înaltă datorie a fiilor este să-și răzbune taţii.

Dacă ar fi trăit, și-ar fi găsit aliaţi și ar fi venit după noi.

Din lună mai rămăsese doar un ciob agăţat la fereastra noastră.

Odiseu a rămas tăcut, desfășurându-și gândurile.

— Ciudat cât de mult mă alină ideea asta. Că fiul meu va porni pe mare dacă voi fi ucis. Îi va vâna pe aceia care mi-au făcut de hac. Le va zice în faţă: „Aţi îndrăznit să vărsaţi sângele lui Odiseu, așa că l-am vărsat și eu pe al vostru”.

Încăperea încremenise. Era târziu și bufniţele plecaseră demult prin copacii lor.