— O să rămână aici. Nu ai timp acum de înmormântare.

Am cărat leșul până la un pat și l-am învelit într-un cearșaf. Am adus merinde pentru drum și oile de care avea nevoie pentru ritual. Corabia era deja pregătită, oamenii lui întinseseră pânzele cu zile în urmă.

Acum au încărcat-o și au împins-o în valuri. Marea spumega rece și aerul era încărcat de stropi. Vor trebui să lupte pentru fiecare leghe, iar seara o să aibă umerii numai noduri. Mai bine le-aș fi dat niște pomezi pentru asta, mi-am zis. Însă era prea târziu.

Am urmărit cum se opintește corabia la orizont, apoi m-am întors și am tras cearșaful de pe leșul lui Elpenor. Singurele cadavre pe care le mai văzusem erau acelea care zăcuseră pe podeaua mea, atât de frânte, încât nici nu se mai vedea că fuseseră oameni. I-am atins pieptul. Era tare și rece. Auzisem că după moarte feţele par întinerite, însă, cum Elpenor râsese mult și scânteia vieţii i se stinsese, chipul destins îi era brăzdat de riduri. L-am spălat și l-am uns cu uleiuri, grijulie, de parcă

mai putea să-mi simtă degetele. În tot acest timp, am cântat o melodie care să-i ţină tovărășie sufletului, cât aștepta să treacă marele râu, spre

lumea morţilor. L-am învelit la loc în linţoliu, am rostit un farmec care să-l ferească de putreziciune și am închis ușa după mine.

În grădină, frunzele verzi erau atât de crude, încât luceau ca tăișurile cuţitelor. Mi-am vârât degetele în pământ, răscolindu-l. Vara cea umedă își strângea sevele și nu peste mult timp trebuia să leg viţele pe araci. Anul trecut mă ajutase Odiseu. Am atins cu grijă gândul acela ca pe o vânătaie, să văd cât de tare mă doare. Când n-o să-l mai am lângă

mine, oare o să ajung ca Ahile jelindu-l pe Patrocle, iubitul său pierdut?

Am încercat să-mi închipui cum gonesc dintr-o parte în alta a plajelor, smulgându-mi părul din cap și strângând la piept vreun crâmpei de tunică veche rămasă de la el. Cum ţip de durere că mi-am pierdut jumătate din suflet.

N-am reușit. Să știu acest lucru mi-a stârnit o nouă durere. Însă

poate că așa trebuia să se întâmple. Zeii și muritorii din povești nu rămâneau prea mult timp împreună.

În seara aceea am stat la bucătărie, tăind flori de omag. De-acum Odiseu stătea faţă în faţă cu morţii săi. Când plecase îi strecurasem în mână o sticluţă, rugându-l să-mi aducă puţin sânge din groapa pe care avea să o sape. Umbrele urmau să-i insufle prezenţa lor rece și-mi dorisem să simt puterea aceea cenușie și nepământeană. Acum regretam că-l rugasem. Doar Perses și Aietes ar fi făcut așa ceva, pentru că le curgea doar vrăjitorie prin vene și nici pic de căldură.

Mi-am văzut cu atenţie de munca mea, mișcându-mi degetele riguros, conștientă de fiecare senzaţie. Ierburile mă urmăreau de pe rafturi. Șiruri întregi de leacuri pe care le culesesem cu mâinile mele.

Îmi plăcea să le văd acolo, în castronașele și sticluţele lor: salvie și trandafir, voronic, cicoare, laur sălbatic, mōli în sticluţa bine astupată.

Și, cel mai la urmă, păstrat în cutiuţa lui de cedru, silfion măcinat cu pelin, poţiunea pe care o luasem lună de lună de când mă culcasem prima oară cu Hermes. Lună de lună, în afară de ultima.

Am așteptat pe plajă cu nimfele mele, urmărind cum trage corabia în golf. Oamenii au venit prin apă la ţărm, tăcuţi. Erau încovoiaţi de parcă

ar fi cărat pietre în spinare și arătau bătrâni și bolnavi. Am cercetat chipul lui Odiseu. Era livid, n-am reușit să citesc nimic pe el. Hainele le erau rupte și decolorate. Păreau niște pești prinși sub pojghiţa de gheaţă a iernii.

Am pășit în faţă, luminându-i cu ochii mei.

— Bine-aţi venit! le-am strigat. Bine v-aţi întors, inimi de aur. Bărbaţi de fier! Sunteţi eroi de legendă. Aţi îndeplinit una dintre muncile lui Heracle: aţi văzut casa morţii și aţi supravieţuit. Haideţi, v-am întins pături pe iarba moale. Aveţi vin și mâncare. Odihniţi-vă și înzdrăveniţi-vă!S-au mișcat încet, ca niște bătrânei, însă s-au așezat. Aveau la îndemână tăvi cu friptură și vin rubiniu. I-am servit și le-am turnat de băut până când au prins bujori în obraji. Soarele bătea mistuind ceaţa rece a morţii.

L-am tras pe Odiseu deoparte, într-un desiș.

— Povestește-mi, i-am zis.

— Sunt în viaţă. E cea mai bună veste dintre toate. Fiul și soţia mea trăiesc. La fel și tatăl meu.

Nu și mama. Am așteptat.

A rămas cu privirea la genunchii săi brăzdaţi de cicatrice.

— Agamemnon era acolo. Soţia lui își luase un iubit și, când s-a întors acasă, l-a ciopârţit în baie, ca pe un bou. I-am văzut pe Ahile și pe Patrocle, dar și pe Aiax, cu rana pe care și-a făcut-o singur. M-au pizmuit că sunt în viaţă, însă măcar nu mai trebuie să se războiască.

— Nici tu nu va mai trebui. Vei ajunge în Itaca. Am văzut.

— Voi ajunge, însă Tiresias mi-a spus că o să-mi găsesc casa asediată.

Bărbaţi care-mi mănâncă merindele și-mi uzurpă rangul. Trebuie să-i ucid cumva. Însă, tot pășind pe uscat, voi muri de dorul mării. Zeii se dau în vânt după asemenea ghicitori.

Grăise cu un glas mai amar ca oricând.

— Nu trebuie să te gândești la asta. O să te chinuiești. Gândește-te mai bine la calea care ţi se întinde în faţă, ducându-te la soţia și la fiul tău.

— Calea mea… Tiresias mi-a înfăţișat-o. Trebuie să trec pe lângă

Trinacria.

Numele suna ca o săgeată înfiptă în ţintă. De câţi ani nu mai auzisem numele insulei? Mi-am amintit pe dată: strălucitoarele mele surori, Drăguţa, Frumușica și restul, legănându-se ca niște crini în amurgul aurit.

— Dacă nu voi tulbura junincile, voi ajunge acasă cu oamenii mei.

Însă dacă e vreuna rănită, tatăl tău o să-și verse mânia asupra noastră.

N-o să mai văd Itaca ani mulţi și o să-mi moară toţi mateloţii.

— Atunci n-o să oprești. Nici măcar n-o să arunci ancora pe ţărm.

— N-o să opresc.

Însă nu era atât de simplu, amândoi știam. Moirele te ademeneau și te păcăleau. Îţi puneau în cale piedici care te atrăgeau în uneltirile lor.

Se foloseau de orice: de vânturi, de valuri, de slăbiciunile oamenilor.

— Dacă eșuaţi, i-am zis, nu te îndepărta de ţărm. Nu te duce să

admiri cirezile. Nu știi cât de tare o să-ţi ispitească foamea. Faţă de vaci, sunt ca zeii faţă de muritori.

— O să rezist.

Nu pentru voinţa lui mă temeam. Însă ce rost avea să-i spun, să-i pândesc la ușă ca o bufniţă prevestitoare de moarte? Doar își cunoștea prea bine oamenii. În minte mi s-a înfăţișat atunci un gând nou. Îmi aminteam rutele pe care mi le schiţase Hermes cu atâta timp în urmă.

Mi le-am desenat în minte. Dacă trecea pe lângă Trinacria, atunci…

Am închis ochii. Încă o pedeapsă de la zei. Pe capul lui, dar și al meu.

— Ce este?

Am deschis ochii.

— Ascultă-mă, i-am zis. Trebuie să știi mai multe lucruri.