— Cum era fiul tău?

Și-a frecat rădăcina degetului mare, unde se împunsese cu priboiul.

— I-am zis Telemah, după meșteșugul meu de arcaș. (Numele însemna Luptător din depărtare.) Însă, ca într-o farsă, în ziua în care s-a născut a urlat neîncetat, de parcă deja trăia pe câmpul de luptă.

Femeile au încercat toate trucurile pe care le știau: l-au legănat, au mers cu el în braţe, l-au legat bine în fașă, i-au dat să sugă degetul mare înmuiat în vin. Moașa a zis că n-a mai văzut prunc așa înverșunat. Până

și bătrâna mea doică își ducea mâinile la urechi. Soţia mea se făcuse pământie de teamă să nu fie bolnav. Daţi-mi-l mie, le-am zis. L-am ridicat în braţe și m-am uitat la chipul lui înroșit. „Iubitul meu fiu”, am zis. „Ai dreptate, lumea e un loc crud și îngrozitor, merită să urli la ea.

Însă acum ești în siguranţă și trebuie și noi să dormim. N-ai vrea să ne lași să ne bucurăm un pic de liniște?” Și atunci s-a potolit. A tăcut pur și simplu în mâinile mele. După aceea a fost cel mai cuminte copil din lume. Mereu zâmbea și râdea când se oprea cineva să vorbească cu el.

Slujnicele născoceau tot felul de motive ca să vină să-l ciupească de obrăjorii rotunzi. „Strașnic rege va ajunge într-o bună zi!”, ziceau ele.

„Blând ca vântul de la apus, oho!”

Și-a tot depănat amintirile. Prima oară când a mușcat Telemah din pâine, primul cuvânt, cât de mult îi plăceau caprele și să se ascundă

sub scaune, chicotind ca să fie ușor de găsit. Avea mai multe povești cu fiul lui într-un an decât tata cu mine într-o eternitate, mi-am zis.

— Știu că mama lui o să se îngrijească să mă păstreze în minte, însă

la vârsta lui eu deja mergeam la prima vânătoare. Omorâsem un mistreţ cu mâinile mele. Sper doar să mai am ce să-l învăţ când o să mă

întorc acasă. Să-mi semene măcar puţin.

L-am alinat cu vreo vorbă în doi peri, sunt sigură. O să-ţi semene.

Orice băiat își dorește un tată, o să te aștepte. Însă mă gândeam din nou cât de necurmat se scurge viaţa muritorilor. Clipele tot treceau cât

stăteam noi de vorbă. Pruncul acela dulce nu mai era. Fiul lui înainta în vârstă, creștea, se ascuţea, devenind bărbat. Odiseu pierduse deja treisprezece ani din viaţa lui și câţi mai urmau?

Mă trezeam gândindu-mă adesea la băiatul acela care veghea cu ochi liniștiţi. Mă întrebam dacă știe ce așteptări are tatăl său de la el și dacă

se simte împovărat. Mi-l închipuiam stând zi de zi pe coasta ţărmului și rugându-se să vadă o corabie. Mi-l închipuiam mergând ostenit la culcare, cu o mâhnire surdă, ascunsă în suflet seară de seară, ghemuindu-se în pat așa cum se culcușise pe vremuri în mâinile tatălui său.

Mi-am făcut și eu mâinile căuș în beznă. Nu cunoșteam o mie de vicleșuguri și nu eram o stea neclintită, însă, pentru prima oară, am simţit ceva adăpostit acolo. O speranţă, o răsuflare vie care încă putea să crească între noi.

Capitolul 17

Copacii începeau să înmugurească. Marea era încă zbuciumată, însă

curând valurile aveau să se liniștească și să se facă primăvară, când trebuia să ridice Odiseu ancora. Urma să gonească pe mare, ferindu-se de furtuni și de mâna uriașă a lui Poseidon, privind doar către casă. Iar pe insula mea avea să se aștearnă iarăși tăcerea.

Noapte de noapte stăteam întinsă lângă el în lumina lunii. Mai stai măcar un anotimp, îmi închipuiam cum îi zic. Doar până se termină

vara, căci atunci bat cele mai prielnice vânturi. Ar rămâne mirat. I-aș

citi dezamăgirea în ochi. Vrăjitoarele de aur nu se roagă de nimeni.

Atunci am lăsat insula să se roage în locul meu, să-l înduplece cu frumuseţea ei grăitoare. Cu fiecare zi ce trecea, stâncile se dezbărau de frig și de îngheţ, iar mugurii se umflau tot mai tare. Mâncam afară, pe iarba verde. Mergeam pe nisipul încălzit de soare și ne scăldam în golful însorit. L-am dus la umbra unui măr, ca să-l urmeze mireasma în somn. I-am întins în faţă toate minunile de pe Aiaia, ca pe un covor, și l-am văzut cum începe să șovăie.

Și oamenii lui l-au văzut. Trăiseră treisprezece ani alături de el și, cu toate că erau mai prejos decât el și nu prea aveau cum să-i înţeleagă

gândurile întortocheate, au simţit o schimbare, așa cum dulăii simt toanele stăpânului după miros. Zi de zi se frământau tot mai mult.

Itaca, repetau ei în gura mare de câte ori aveau ocazia. Regina Penelopa. Telemah. Euriloh se plimba de colo până colo prin casă, uitându-se mânios în jur. L-am văzut șușotind cu ceilalţi. Când treceam pe lângă ei, tăceau și se uitau în pământ. Câte unii se fofilau pe lângă

Odiseu. Mă așteptam să-i alunge, însă el stătea și se uita în gol peste umerii lor, în aerul prăfuit din amurg. Mai bine îi lăsam porci cum îi făcusem, mi-am zis.

Poeţii numesc somnul Fratele Morţii. Celor mai mulţi, întunecatele ceasuri le amintesc încremenirea care-i așteaptă când li se termină

zilele. Însă somnul lui Odiseu era precum viaţa lui, agitat, un mormăit care-mi făcea lupii să ciulească urechile. Îl priveam în lumina gri-perlată din zori: tremurul feţei, încordarea umerilor. Răsucea cearșafurile de parcă erau adversari cu care se lua la trântă. Petrecuse cu mine un an întreg de zile pașnice, însă noapte de noapte mergea la război.

Obloanele erau ridicate. Pesemne că a plouat peste noapte, mi-am zis. Aerul care pătrundea înăuntru părea curat, foarte limpede. Fiecare sunet – ciripitul păsărilor, freamătul frunzelor, susurul valurilor – vibra în aer ca un clopoţel. M-am îmbrăcat și am ieșit, să admir splendoarea.

Oamenii lui încă dormeau. Elpenor era sus, pe acoperiș, înfășurat întruna dintre cele mai bune pături de-ale mele. Vântul adia pe lângă mine cu note de liră și până și propria mea răsuflare părea să fluiere melodios. De pe o creangă a picat un strop de rouă. Când s-a lovit de pământ, parcă a răsunat un clopot.

Am simţit că mi se usucă gâtlejul.

A ieșit din pâlcul de lauri. Fiecare trăsătură a trupului îi era frumoasă

și de o graţie desăvârșită. Pe pletele negre și răsfirate purta o cunună.

De umăr îi atârna un arc lucitor, cu vârfuri îmbrăcate în aur, sculptat din lemn de măslin.

— Circe, a zis Apollo, iar glasul îi suna cel mai melodios dintre toate.

Doar ale lui erau toate cântecele de pe lumea aceasta.

A ridicat graţios o mână.

— Fratele meu m-a prevenit în privinţa glasului tău. Cred că ar fi cel mai bine să vorbești cât mai puţin.

În voce nu i se simţea nici urmă de răutate. Deși poate că așa suna răutatea în timbrul acela desăvârșit.

— Pe insula mea nu-mi spune nimeni să tac.

S-a strâmbat.

— Hermes a avut dreptate: ești îndărătnică. Îi aduc o profeţie lui Odiseu.

Am simţit că mă încordez. Enigmele olimpienilor erau mereu cu dublu tăiș.

— E înăuntru.