În loc să fie mâhnită, cum ar fi trebuit, Alke zâmbea obraznic. Se înfoia victorioasă ca în faţa publicului. M-am uitat la ea. Când spusese că o surghiuniseră zeii, nu păruse deloc mânioasă și nici îndurerată.
Considera firești poruncile lor, precum mișcările sferelor cerești. Deși fiica unui tată preaputernic, și eu eram tot o nimfă surghiunită, însă
nemăritată și murdară pe mâini, cu părul pieptănat într-un mod ciudat. Se gândea probabil că prezentam o ţintă ușoară. Așa că își pusese în minte să se lupte cu mine.
„Ești o prostuţă. Nu suntem dușmance și dacă te strâmbi la mine nu înseamnă că ești puternică. Te-au convins că…” Deși toate acestea îmi stăteau pe limbă, am renunţat să le exprim cu voce tare. Ar fi fost ca și cum i-aș fi vorbit în persană. Nu m-ar fi înţeles nici într-o mie de ani. Și nu mai aveam chef să dau lecţii nimănui.
M-am aplecat spre Alke și i-am vorbit pe limba ei.
— Uite cum o să facem. Nici n-o să te aud. Nici n-o să-mi ajungă la nas mirosul ăsta de trandafiri și n-o să-ţi găsesc nici măcar un fir de păr prin casă. O să-ţi faci rost singură de mâncare și o să-ţi porţi singură de grijă și dacă-mi mai tulburi liniștea o clipă, o să te preschimb într-o râmă oarbă și o să te azvârl în mare, să te mănânce peștii.
Și-a șters zâmbetul de pe buze. S-a albit la faţă și a fugit cu mâinile la gură. După aceea m-a lăsat în pace, așa cum îi poruncisem. Însă deja se dusese vestea printre zei că puteai să-ţi trimiţi fiicele năbădăioase pe Aiaia. A sosit o driadă care fugise de soţul care îi fusese hotărât. Au urmat două oreade cu chipuri de piatră, surghiunite de pe munţii lor.
De-acum, de câte ori încercam să fac vreun farmec, n-auzeam decât clinchete de brăţări. Când lucram la război, le vedeam cu coada ochiului cum se perindă pe lângă mine. Șușoteau și foșneau prin toate ungherele. Zăream mereu chipul cuiva aplecat peste apă când mă
duceam să mă scald în iezer. Pe oriunde treceam, mă bălăceam în chicotelile lor. N-aveam de gând să mai trăiesc vreodată așa. Nu pe Aiaia.
M-am dus în poiană și l-am chemat pe Hermes. A venit zâmbind.
— Ei bine? Îţi plac noile slujnice?
— Deloc. Du-te la tata și vezi cum aș putea scăpa de ele.
Mă temeam că n-o să-i convină să-mi fie mesager, însă îl amuza prea tare ca să refuze. Când s-a întors, mi-a zis:
— Ce te-ai așteptat să se întâmple? Tatăl tău e încântat. Spune că se cuvine ca o fiică din sângele său să fie slujită de zeităţile inferioare. Va îndemna și mai mulţi taţi să-și trimită fiicele încoace.
— Nu. Nu mai primesc pe nimeni. Spune-i asta tatei.
— Cei osândiţi nu pot pune nicio condiţie.
M-am urzicat la faţă, însă bineînţeles că nu m-am trădat.
— Zi-i tatei că dacă tinerele astea nu pleacă o să fac ceva îngrozitor.
O să le preschimb în șobolani.
— Nu cred că i-ar surâde deloc lui Zeus. Nu te-au surghiunit deja pentru că te-ai întors împotriva neamului tău? Vezi să nu te pedepsească și mai rău.
— Ai putea să vorbești în numele meu. Să încerci să-l convingi.
Ochii negri i-au scăpărat.
— Mă tem că sunt un simplu mesager.
— Te rog. Chiar nu le vreau aici. Nu mă ţin de glume.
— Nu, nu te ţii. Ești foarte anostă. Pune-ţi imaginaţia la treabă.
Trebuie să fie bune la ceva. Ia-le cu tine în pat.
— E absurd. Ar fugi mâncând pământul.
— Așa fac toate nimfele. Să-ţi dezvălui un secret: nu sunt deloc iuţi de picior.
La un ospăţ de pe Olimp, gluma ar fi stârnit un cor de hohote.
Hermes a așteptat, rânjind ca un ţap. Însă nu-mi stârnea decât o furie rece, orbitoare.
— Am sfârșit-o cu tine, i-am zis. Am sfârșit-o de mult. Să nu te mai văd pe-aici.
Ca și cum n-ar fi însemnat nimic, a rânjit și mai larg. S-a făcut nevăzut și nu s-a mai întors. Nu că m-ar fi ascultat câtuși de puţin. Și el o sfârșise cu mine, căci în ochii săi mă făcusem vinovată de un păcat de neiertat: monotonia. Îmi și închipuiam cum duce vorba despre mine: acritura aia arţăgoasă duhnind a porci. Uneori îl simţeam aproape, ascuns privirii, cum se duce la nimfele mele pe dealuri, de mi se întorceau râzând îmbujorate, în culmea încântării că marele olimpian le arătase un strop de bunăvoinţă. Hermes părea să-și închipuie c-o să
înnebunesc de gelozie și de singurătate și că o să le preschimb cu
adevărat în șobolani. Un secol întreg venise la mine pe insulă și niciodată nu-i păsase decât de propriile distracţii.
Nimfele au rămas. Când își ispășeau pedeapsa ca slujnice, altele le luau locul. Uneori erau patru, alteori șase-șapte. Tremurau când treceam pe lângă ele și se ploconeau zicându-mi stăpână, însă nu vorbeau serios. Eram pusă la respect. Ajungea o vorbă sau o toană de-ale tatei și se alegea praful de toată puterea cu care mă făleam. Mai mult, orice zeu-râu avea dreptul să-mi trimită pe insulă fiicele neascultătoare și nu puteam să-l opresc.
Nimfele treceau graţioase pe lângă mine. În casă pluteau râsete înăbușite. Măcar n-aveam de-a face cu fraţii lor, care s-ar fi fudulit și bătut între ei și mi-ar fi vânat lupii. Însă bineînţeles că nu era niciun pericol să se întâmple așa ceva. Fiii nu erau pedepsiţi niciodată.
Stăteam la gura vetrei și mă uitam pe fereastră cum se rotesc stelele.
Mă simţeam rece. Rece ca o grădină iarna, cu frigul pătrunzând adânc în pământ. Îmi făceam farmecele. Cântam, munceam la război, mă
îngrijeam de animale, însă parcă întreaga lume devenise măruntă ca furnicile. Insula se descurcase întotdeauna fără munca mea. Înflorea de la sine, orice aș fi făcut. Oile se înmulţeau și umblau slobode. Se plimbau pe pajiști, împingându-i din calea lor, cu boturile lor turtite, pe puii de lup. Leoaica mea stătea în casă, la foc. La bot avea petice de blană albă. Nepoţii ei aveau de-acum nepoţi și, când mergea, îi tremurau coapsele. Cred că trăise alături de mine mai bine de un secol, câștigând ani buni de viaţă stând aproape de ticăitul inimii mele zeiești. Mie mi se păruse doar un deceniu. M-am gândit că vom avea încă pe-atât, însă, într-o dimineaţă, când m-am trezit, am găsit-o rece lângă mine în pat. M-am uitat la coastele ei înţepenite, buimacă, nevenindu-mi a crede. Când am scuturat-o, din blană a zburat o muscă. I-am desfăcut fălcile și i-am vârât ierburi pe gât, intonând un farmec și încă unul. Dar a zăcut mai departe, cu toate forţele ei aurii de pe vremuri ajunse acum fumurii. Poate Aietes sau Medeea ar fi izbutit s-o învie. Eu n-am putut.
I-am ridicat singură rugul funerar. Din cedru, tisă și frasin de munte tăiat de mine, împroșcând în jur sevă când îmi înfigeam toporișca în lemn. Nu puteam s-o iau în braţe, așa că am făcut o sanie din pânza de purpură pe care i-o înfășurasem la gât. Am tras-o în ea pe hol, pe dalele
