de piatră tocite sub pernuţele labelor ei uriașe. Am suit-o în vârful rugului și l-am aprins. Era o zi fără vânt, așa că flăcările se înteţeau încet. De-abia la sfârșitul după-amiezii i s-a înnegrit blana și trupul galben și lung i s-a prefăcut în cenușă. Pentru prima oară, lumea rece de jos a muritorilor mi s-a părut o alinare. Măcar ceva din ei dăinuia mai departe. Pe ea o pierdusem cu totul.
M-am uitat la flăcări până s-au stins și m-am dus în casă. În piept mă
rodea o durere. Mi-am lipit mâinile de ea, de scobituri și de oasele tari.
Când m-am așezat la războiul de ţesut m-am simţit în sfârșit făptura care spusese Medeea că sunt: bătrână, singură și părăsită, lipsită de viaţă și cenușie ca pietrele.
Pe atunci cântam adesea, căci așa îmi ţineam cel mai bine de urât. În dimineaţa aceea alesesem un vechi imn închinat agriculturii. Îmi plăcea cum mi se modelează pe buze înșiruirile liniștitoare de plante și recolte, de câmpuri și coteţe, cirezi și turme, cu stelele care se roteau deasupra lor. Cântul îmi plutea în voie, iar eu amestecam în oala cu vopsea în clocot. Văzusem o vulpe și voiam să obţin întocmai culoarea blănii sale. Lichidul spumega, șofran amestecat cu roibă. Nimfele mele fugiseră de duhoare, însă mie îmi plăcea cum mă ustura gâtlejul și îmi lăcrimau ochii.
Chiar cântecul meu le-a atras atenţia, glasul meu plutind în jos pe cărări, până pe plajă. L-au urmat printre copaci și au zărit fumul care ieșea pe coș.
S-a auzit un glas de bărbat strigând.
— E cineva acolo?
Ţin minte cât de uluită am fost. Musafiri. M-am întors așa de repede, că am împroșcat cu vopsea și m-am ars cu o picătură pe mână. Am șters-o iute, dând zor să ajung la ușă.
Erau douăzeci cu totul, cu pielea asprită de vânt și lucind de la arșiţă.
În palme aveau bătături groase și pe braţe, cicatrice vechi, ca niște bube. După ce stătusem atâta vreme doar printre nimfe catifelate și
aidoma, fiecare cusur îmi stârnea plăcerea: ridurile de la ochi, juliturile de pe picioare, degetele rupte din încheieturi. Le priveam fermecată
straiele destrămate și chipurile bătucite. Nu erau nici eroi, nici tovarăși de regi. Trebuiau să-și câștige traiul din greu, ca Glaucos pe vremuri: pescuind la năvod, cărând tot felul de mărfuri, vânând ca să aibă ce mânca. M-am simţit încălzită pe dinăuntru. Mă furnicau degetele, parcă gata să apuce acul și aţa. Iată că aveam ce petici și drege.
Un bărbat a pășit în faţă. Era înalt, cu părul sur și zvelt la trup. Destui din spate încă-și ţineau mâinile pe mânerele săbiilor. Era înţelept.
Insulele erau primejdioase. Puteai să dai peste monștri la fel de des ca peste prieteni.
— Stăpână, suntem flămânzi și ne-am rătăcit pe mare, a zis el.
Tragem nădejde că o zeiţă ca tine o să ne sară-n ajutor la nevoie.
Am zâmbit. Îmi simţeam faţa ciudat după atâta amar de timp.
— Sunteţi bine-veniţi. Cât se poate de bine-veniţi. Poftiţi înăuntru.
Am dat afară lupii și leii. Nu toţi bărbaţii erau dârji ca Dedal și mateloţii aceia păreau deja prea încercaţi. I-am condus la mese și am fugit la bucătărie, să le aduc tipsii cu smochine fierte și pește la cuptor, brânză în saramură și pâine. Bărbaţii se tot uitaseră la porcii mei când veniseră în casă, dându-și coate și vorbind tare între ei că ar fi fost bine să omor unul. Însă când le-am pus în faţă peștele și fructele, erau atât de flămânzi, încât nu s-au mai plâns, n-au mai avut răbdare nici măcar să se spele pe mâini sau să-și pună săbiile deoparte. S-au năpustit împingându-se unii în alţii, mânjindu-și bărbile de grăsime și de vin.
Le-am mai adus pește și brânză. De câte ori treceam, își plecau capetele înaintea mea. Stăpână. Domniţă. Mulţumirile noastre.
Zâmbeam fără încetare. Muritorii erau atât de plăpânzi, încât trezeau bunătatea și îndurarea în alţii. Ei știau să preţuiască prietenia și dărnicia. De-ar veni și mai mulţi, mi-am zis. Aș hrăni cu plăcere o corabie pe zi. Două corăbii. Trei. Poate așa o să-mi vin încet-încet în fire.
Nimfele trăgeau cu ochiul din bucătărie, făcând ochii mari. M-am grăbit să le alung, ca nu cumva să le bage în seamă. Erau oamenii mei, musafirii mei, pe care-i primeam cum voiam să-i primesc și mă
bucuram să-i servesc singură cu tot ce aveau nevoie. Am așezat castroane cu apă pe masă, să se spele pe degete. Când un cuţit a căzut
pe podea, m-am aplecat și l-am ridicat. Când căpitanul și-a golit pocalul, i l-am umplut din carafa plină ochi. A închinat în cinstea mea.
— Mulţumesc, dulceaţă.
Dulceaţă. O clipă am rămas descumpănită. La început mă numiseră
zeiţă și crezusem că așa mă văd. Însă nu se arătau deloc picaţi în veneraţie sau pioși, mi-am dat atunci seama. Fusese doar un titlu lingușitor dat unei femei de rând. Mi-am amintit ce-mi spusese Hermes cu mult timp în urmă: „Ai glas de muritoare. De tine n-o să se teamă la fel cum se tem de noi, ceilalţi”.
Și chiar nu se temeau. De fapt credeau că sunt asemenea lor. Am rămas fermecată de idee. Oare ce fel de muritoare aș fi? O negustoare de leacuri ambiţioasă, o văduvă trăind pe picioarele ei? Nu, nu văduvă, căci nu voiam un trecut sumbru. Poate eram preoteasă. Însă nu slujeam niciun zeu.
— Și Dedal a venit aici pe vremuri, i-am zis bărbatului. I-am închinat un mic altar.
A încuviinţat. Mă dezamăgea nepăsarea lui. De parcă văzuse peste tot altare închinate eroilor morţi. Bine, poate că văzuse. De unde să
știu eu?
Pe măsură ce-și astâmpărau foamea, bărbaţii își ridicau nasurile din farfurii. Îi vedeam cum încep să se uite în jur, la argintul de pe blide, la pocalele de aur, la tapiserii. Pentru nimfele mele era ceva firesc, însă
bărbaţilor le sticleau ochii, tot mirându-se și căutând alte și alte minunăţii. Mi-am amintit că am cufere pline de plăpumi din puf, să le fac tuturor culcușuri pe podea. Le-aș fi întins zicând: „Au fost lucrate pentru zei”, iar ei ar fi rămas muţi de uimire.
— Stăpână, a zis iar conducătorul. Când se întoarce soţul tău acasă?
Am vrea să închinăm, la cât de bine ne-aţi primit în casa voastră.
— Ah, dar n-am soţ, am râs.
— Desigur, mi-a zâmbit el. Ești prea tânără ca să fii măritată. Atunci se cuvine să-i mulţumim tatălui tău.
Afară se lăsase noaptea și în încăpere era o lumină caldă, plăcută.
