Ei nu voiau să mă înfulece la masă. Erau bărbaţi cinstiţi, care chiar se rătăciseră, cărora le dădeam să mănânce și, dacă printre ei se afla vreunul chipeș, poate îl luam în pat. Nu dintr-o dorinţă adevărată, cât de mică ar fi fost ea, ci mai mult dintr-un soi de mânie, pe care o întorceam asupra mea ca pe un cuţit. O făceam ca să-mi demonstrez că
pielea încă-mi aparţinea. Și chiar îmi plăcea răspunsul pe care-l primeam?
— Plecaţi! mă răsteam la ei.
Îmi îngenuncheau la picioare pe nisipurile mele galbene.
— Zeiţă, îmi ziceau, măcar spune-ne numele tău, ca să-ţi trimitem rugi de mulţumire.
Nu-mi trebuiau rugile lor și nici să-mi știu numele rostit de buzele lor. Voiam să se ducă și să mă lase în pace. Voiam să mă spăl bine în mare, până când îmi dădea sângele.
Nu-mi doream decât să sosească următorul echipaj, să văd iar cum li se sfâșie carnea.
Aveau întotdeauna un conducător. Nu era cel mai voinic dintre ei și nici nu trebuia să fie căpitanul, însă de el ascultau mereu când își dezlănţuiau cruzimea. Avea ochii reci și trupul încordat ca un arc. Ca un șarpe, ar spune poeţii, însă eu mă pricepeam la șerpi mai bine decât ei. Prefer să am de-a face cu o aspidă cinstită, care mă atacă doar dacă
am tulburat-o, nu înainte.
Nu-mi mai dădeam animalele afară când soseau oamenii. Le lăsam să
tândălească unde aveau chef, prin grădină, pe sub mese. Mă bucuram să văd oamenii mergând printre ele tremurând de frica colţilor și a blândeţii lor nefirești. Nu mă prefăceam că sunt muritoare. Îmi arătam una-două ochii galbeni licăritori. Nimic nu conta. Eram singură, eram femeie și era de-ajuns.
Le întindeam bucatele în faţă, cărnuri și brânzeturi, fructe și pește.
Le puneam și cea mai mare carafă de vin pe care o aveam, din bronz, plină ochi. Gâlgâiau și molfăiau, își umpleau gurile cu bucăţi de oaie din care picura seul. Sorbeau lacomi din vin, mânjindu-se la gură și făcând bălţi roșii pe masă. De buze le rămâneau lipite resturi de orz și de ierburi. S-a golit carafa, îmi ziceau. Umple-o. Toarnă mai multă
miere, vinul ăsta îţi lasă un gust amar.
Desigur, ziceam.
Începeau să-și potolească foamea, apoi curiozitatea îi împingea să
privească în jur. Dalele de marmură, tipsiile sau veșmintele mele fine le atrăgeau atenţia. Zâmbeau pe sub mustăţi. Dacă îndrăzneam să le arăt toate astea, își închipuiau lesne ce ţineam ascuns în spate.
— Stăpână, spunea liderul. Să nu-mi zici că o frumuseţe ca tine trăiește singură singurică.
— Ah, ba da, îi răspundeam. Sunt destul de singură.
Atunci zâmbea. Nu se putea stăpâni. Nu simţea niciodată nici pic de frică. De ce să simtă? Deja băgase de seamă că la ușă nu atârna nicio mantie bărbătească, niciun arc vânătoresc, niciun toiag ciobănesc. Nici urmă de fraţi, taţi sau fii. Asupra lor nu s-ar fi abătut nicio răzbunare.
Dacă cineva m-ar fi preţuit, nu mi s-ar fi îngăduit să trăiesc singură.
— Îmi pare rău să aud așa ceva, zicea.
Banca scrâșnea și bărbatul se ridica. Oamenii se uitau cu ochi strălucitori. De-abia așteptau să mă vadă înlemnind, trăgându-mă
înapoi și rugându-mă să nu-mi facă rău.
Cel mai mult îmi plăcea când îi vedeam că se încruntă încercând să
înţeleagă de ce nu mă tem deloc. Le simţeam în trupuri ierburile ca pe niște strune așteptând să le ciupesc. Le savuram confuzia și teama ce încolţise deja în ei. Apoi îi jumuleam zdravăn.
Pe conducător îl lăsam la urmă, ca să fie martor. Se retrăgea îngrozit.
Te rog. Cruţă-mă. Cruţă-mă. Cruţă-mă.
Nu, îi ziceam. Ah, nu.
Când terminam, nu-mi rămânea decât să-i mân spre ţarc. Când îmi ridicam toiagul de frasin, o luau la fugă. Poarta se închidea după ei și se împingeau în pari, cu ochii porcești încă uzi de lacrimile omenești.
Nimfele mele nu suflau o vorbă, deși bănuiam că se uită uneori, crăpând ușa.
— Stăpână Circe, sosește încă o corabie. Să mergem în odaia noastră?
— Vă rog. Scoateţi-mi însă vin înainte să plecaţi.
Și așa îmi vedeam de o sarcină sau alta, ţeseam, munceam, aruncam lăturile la porci, străbăteam insula în lung și în lat. Mă mișcam cu spatele drept, de parcă aș fi cărat un vas imens, plin ochi. Lichidul întunecat dinăuntru se vălurea când mergeam, mereu gata să dea pe afară, dar fără să se reverse vreodată. Doar dacă mă opream și mă
întindeam undeva simţeam că începe să picure.
Nouă, nimfelor, ni se zicea mirese, însă lumea nu ne vedea de fapt așa. Reprezentam un ospăţ nesfârșit, întins pe masă, frumos și întremător. Și nu eram deloc iuţi de picior.
Șipcile cocinii trosneau de vechi și ponosite ce erau. Uneori se întâmpla să cedeze lemnul și să scape vreun porc. Cel mai adesea, se azvârlea de pe coasta ţărmului. Păsările de mare erau tare mulţumite, căci păreau să străbată jumătate de lume ca să se ospăteze cu ciolanele acelea pline de grăsime. Stăteam și mă uitam cum smulg fâșii de carne și tendoane. Crâmpeiul roz de piele de la coadă atârna în cioc precum o râmă. Dacă ar fi fost om, oare mi-ar fi fost milă de el? Nu era însă om.
Când treceam iar pe lângă ţarc, prietenii săi mă priveau rugător.
Gemeau și guiţau, lăsându-și râturile în pământ. Ne pare rău, ne pare rău.
