strânsoarea pântecelui și să aducă pruncul pe lume. Se zicea că

veghează la nașterea fiecărui zeu sau semizeu. Ajută-mă, i-am strigat.

Însă n-a venit. Animalele scânceau prin colţuri și am început să-mi amintesc ce-și șopteau verișoarele mele prin palatul lui Oceanos acum o veșnicie. Dacă un zeu nu-și dorea să ţi se nască pruncul, putea s-o ţină pe Ilitia departe de tine.

Gândul mi s-a înstăpânit în minte. Cineva o împiedica să vină la mine. Cineva îndrăznea să se pună cu fiul meu. Gândul mi-a insuflat tăria de care aveam nevoie. Mi-am rânjit dinţii în întuneric și m-am dus de-a bușilea la bucătărie. Am luat un cuţit și am târât o oglindă mare de bronz, punându-mi-o în faţă, căci nu-l mai aveam pe Dedal să m-ajute. M-am sprijinit de peretele de marmură, printre picioarele de masă rupte. Răceala pietrei m-a mai liniștit. Pruncul nu era Minotaur, ci muritor. Trebuia să am grijă să nu tai prea adânc.

Mă temusem că o să mă pierd cu totul de durere, însă de-abia dacă

am simţit-o. Se auzea un sunet hârșâit, ca două pietre frecate una de alta – propria mea răsuflare, din câte mi-am dat seama. Straturile de carne s-au despicat și l-am văzut în sfârșit: cu membrele îndoite, ca un melc în cochilie. M-am uitat lung la el, temându-mă să-l mișc de-acolo.

Dacă era deja mort? Dacă nu era și-l omoram eu când îl atingeam? Însă

l-am tras în faţă și, când pielea i-a ieșit la aer, a început să urle. Am urlat și eu odată cu el, căci în viaţa mea nu mai auzisem sunet mai dulce. Mi l-am pus la piept. Pietrele de sub noi păreau puf. El tremura ca varga, îndesându-și în pielea mea chipul umed și luminos. Am tăiat cordonul, fără să-i dau drumul din braţe.

Vezi? i-am zis. Nu avem nevoie de nimeni. În chip de răspuns, a scos un orăcăit de brotac și a închis ochii. Fiul meu, Telegonus.

Nu m-am deprins ușor să fiu mamă. Am înfruntat viaţa aceasta ca oștenii care dau piept cu dușmanii, oţelindu-mă și pregătindu-mă de încleștare, cu sabia gata să pareze loviturile. Însă, oricât m-am pregătit, n-a fost de-ajuns. În lunile petrecute alături de Odiseu, crezusem că am învăţat destule șmecherii din viaţa de muritor. Trei mese pe zi, secreţiile, scăldatul și curăţatul. Tăiasem douăzeci de scutece de pânză, crezându-mă înţeleaptă. Însă ce știam eu despre pruncii muritori? Pe Aietes l-am ţinut în braţe mai puţin de o lună. Cele douăzeci de cârpe mi-au ajuns doar în prima zi.

Slavă zeilor că nu trebuia să dorm! Clipă de clipă trebuia să spăl, să

fierb, să curăţ, să frec și să pun la muiat. Însă cum să fac toate astea, când în orice moment avea și el nevoie de ceva, de hrană, de schimburi și de somn? Ultimul îl crezusem dintotdeauna cea mai firească

îndeletnicire a muritorilor, ca respiratul de ușoară, și totuși lui nu-i reușea deloc. Oricât l-aș fi înfășat, l-aș fi legănat și i-aș fi cântat, tot urla, sughiţa și tremura până fugeau leii de el, până ce mă temeam că-și va face singur rău. Am croit o eșarfă în care să-l port, lipit la inimă. I-am dat ierburi liniștitoare, am ars rășini aromate, am chemat păsările să ne cânte la ferestre. Nimic nu mă ajuta, doar umblatul – să merg prin casă, să merg pe dealuri, să merg pe ţărm. Atunci se istovea în sfârșit, închidea ochii și adormea. Însă dacă mă opream și încercam să-l las jos, se trezea îndată. Și dacă mergeam fără oprire, tot se trezea una-două și se punea iar pe urlat. Avea în el un ocean de jale ale cărui șuvoaie se potoleau doar câteva clipe, căci n-avea fund să se deșerte cu totul. De câte ori nu m-am gândit atunci la pruncul zâmbitor al lui Odiseu? Am încercat și eu tertipul acela, bașca altele. Am ridicat în aer trupușorul moale al fiului meu și i-am promis că e în siguranţă. S-a pus pe urlat și mai abitir. Blândeţea prinţului Telemah pesemne că se trăgea de la Penelopa, mi-am zis eu. Eu mă alesesem cu pruncul pe care-l meritam.

Au fost totuși și clipe în care ne găseam liniștea. Când adormea în sfârșit, când îmi sugea la piept, când le zâmbea păsărilor zburând din copac. Mă uitam la el simţind o dragoste atât de ascuţită, încât parcă

mă spinteca. Mi-am înșirat tot ce aș fi în stare să fac pentru el. Să-mi opăresc pielea. Să-mi scot ochii. Să-mi tocesc tălpile până la os de la atâta mers, doar să fie el fericit și sănătos.

Nu era fericit. O clipă, doar o clipă mi-aș fi dorit să nu-i simt în braţe furia umedă. Însă n-am avut parte de-așa ceva. Ura soarele. Ura vântul.

Ura băile. Ura să fie înfășat în pânzeturi, ura să fie în pielea goală, ura să stea întins pe burtă și pe spate. Ura toată lumea asta mare și tot ce se afla în ea, pe mine cel mai mult, din câte mi se părea.

Mi-am amintit de toate ceasurile în care lucrasem la farmecele mele, cântasem, ţesusem la război. Îmi lipseau ca un mădular smuls. Mi-am zis că mi-era dor chiar și să prefac bărbaţi în porci, fiindcă măcar la așa ceva mă pricepeam. Îmi venea să-l azvârl cât colo, însă am mărșăluit mai departe cu el în bezna care-l împresura, încolo și-ncoace înaintea valurilor, jinduind cu fiecare pas după viaţa mea dinainte. Cât urla el, am zis acrită în aerul nopţii:

— Măcar așa nu-mi fac griji că e mort.

Mi-am dus mâna la gură, căci zeul lumii de jos ia orice mărunţiș

drept invitaţie. I-am strâns la piept feţișoara înverșunată. Lacrimile îi năpădiseră ochii, avea părul vâlvoi și pe obraz, o mică zgârietură. Cum se alesese cu ea? Ce ticălos îndrăznise să-i facă rău? M-a năpădit tot ce auzisem despre pruncii muritori: că mureau din nimica toată, din orice, pentru că le era prea frig, prea foame, pentru că-i culcai așa, și nu altfel.

Îi simţeam fiecare răsuflare în pieptul costeliv, cât de îndoielnic era că

făptura aceasta plăpândă, care nu reușea nici măcar să-și ridice bine capul, putea să supravieţuiască în lumea asta aspră. Însă va supravieţui.

Va supravieţui, chiar de-aș fi nevoită să mă iau la trântă și cu zeul cel ascuns.

M-am uitat ţintă în întuneric. Am ascultat ca lupii, ciulind urechea la orice primejdie. Am reţesut vraja amăgitoare care-mi făcea insula să

pară un pâlc de stânci sălbatice. Însă nu mi-a trecut frica. Uneori, din cauza disperării, muritorii nu iau seama la nimic. Dacă ar trage oricum pe stânci, i-ar auzi urletele și ar veni încoace. Dacă-mi uitasem vicleșugurile și nu mai reușeam să-i fac să bea? Mi-am amintit ce-mi

povestise Odiseu că le fac oștenii pruncilor. Astianax și toţi fiii Troiei, striviţi și înfipţi în ţepușe, făcuţi bucăţi, călcaţi de copitele cailor, omorâţi ca să nu scape cu viaţă și să crească puternici, venind într-o bună zi să se răzbune.

Toată viaţa așteptasem să mă răzbească năpasta. Nici nu mă

îndoisem de asta, căci aveam dorinţe, sfidări și puteri mai presus decât credeau alţii că merit, iar asemenea lucruri își atrăgeau trăsnetele. Jalea mă pârjolise de atâtea ori, însă fără să-mi mistuie pielea. Nebunia din acele zile mi se trăgea dintr-o nouă certitudine: că în sfârșit găsisem ceva de care zeii se puteau folosi împotriva mea.

M-am luptat mai departe și băieţelul meu a tot crescut. Atât pot să

zic. S-a liniștit atunci și m-am liniștit și eu, sau poate a fost invers. Nu mai stăteam atât de mult cu ochii pe el și nici nu mă mai mustram singură. A zâmbit pentru prima oară și a început să doarmă în leagăn.

O dimineaţă întreagă n-a mai urlat deloc și am reușit să-mi văd de grădină. Ce prunc isteţ, mi-am zis. M-ai pus la încercare, nu-i așa?

Când mi-a auzit glasul, s-a uitat în sus la mine din iarbă și a zâmbit iar.

Firea lui muritoare mă urmărea tot timpul, ca bătaia ritmică a unei alte inimi. Acum, că se putea ridica în fund, întinzând mâna să apuce orice, toate obiectele obișnuite din casă și-au dezvelit colţii tăinuiţi.

Oalele care clocoteau pe foc păreau să sară de la locul lor, gata să-i opărească degetele. Cuţitele alunecau de pe masă și cădeau mai să-i taie capul. Dacă-l lăsam undeva, apărea o viespe zumzăind sau vreun scorpion se furișa iute pe picioare din cine știe ce cotlon ascuns, înălţând coada. Scânteile din foc păreau mereu să zboare arcuit prin aer spre carnea lui fragedă. Reușeam să abat fiecare primejdie, căci eram mereu la un pas de el, însă mă temeam tot mai mult să închid ochii și să-l las fie și o clipă singur. Grămada de lemne se năruia peste el. O lupoaică până atunci blândă dădea să-l muște. Mă trezeam cu o viperă înălţată în coadă deasupra leagănului, cu fălcile căscate.

Ca să vedeţi cât îmi suciseră minţile dragostea, teama și nesomnul, mi-a luat mult să-mi dau seama că insectele înţepătoare n-aveau cum să năvălească în batalioane și că zece oale prăvălite erau prea mult într-o singură dimineaţă, oricât aș fi fost de stângace din cauza oboselii. Să-mi amintesc că Ilitia nu apăruse lângă mine în chinurile prelungite ale nașterii. Să mă întreb dacă, văzându-se învins, zeul vinovat nu-și reluase încercările.

L-am înfășurat pe Telegonus în eșarfă la piept și m-am dus la iezerul ce se întindea pe la jumătatea piscului. Aici trăiau broaște, plevușcă și insecte de apă. Trestia se încâlcea în pâlcuri. Nu știu de ce căutam apa în clipa aceea. Poate era o pornire uitată a sângelui meu de naiadă.

Am atins cu degetul oglinda iezerului.

— Caută vreun zeu să-i facă rău fiului meu?

Lacul s-a încreţit și în apă mi s-a înfăţișat Telegonus. Zăcea înfășurat într-un linţoliu de lână, cenușiu și fără viaţă. M-am dat înapoi icnind, iar viziunea s-a făcut ţăndări. O vreme am putut doar să respir cu obrazul lipit de căpșorul copilului. La ceafă, firele subţiri de păr i se roseseră de cât se foise în pătuţ.

Mi-am dus iar mâna tremurătoare la apă.

— Cine?

Apa mi-a arătat doar cerul de deasupra.

— Te rog, am implorat.

Însă n-am primit niciun răspuns și-am simţit cum îmi urcă groaza în sus pe gâtlej. Îmi închipuisem că ne ameninţa vreo nimfă sau vreun zeu-râu. Șmecheriile cu gâze, flăcări și animale erau culmea puterilor unei zeităţi inferioare. Mă întrebasem dacă nu era chiar mama, cuprinsă de pizmă că eu puteam să fac prunci și ea nu mai putea. Însă

zeul acela reușea să se ascundă de viziunile mele. În toată lumea nu existau decât câteva asemenea zeităţi. Tata. Bunicul, poate. Zeus și câţiva dintre marii olimpieni.