M-am încruntat. Eu nu auzisem nimic. Însă de-acum nu mai aveam cum să aud. Hermes nu mai venea de mult la mine, nimfele nu plecau urechea la veștile din lumea oamenilor, iar bărbaţii care stăteau la masa
mea se gândeau doar la poftele lor. Zilele mi se întindeau doar până
unde răzbăteam cu privirea și puteam să ating cu degetele.
— Nu te teme, a spus el, n-o să-ţi încarc urechile cu întreaga poveste, însă de aceea sunt oamenii mei atât de jigăriţi. Am luptat zece ani pe ţărmurile Troiei, iar acum de-abia așteaptă să ajungă acasă, la vatră.
— Zece ani? Troia e pesemne o cetate bine întărită.
— Ah, a fost o construcţie solidă, dar războiul a durat atât de mult din cauza slăbiciunii noastre, nu datorită puterii cetăţii.
Am rămas surprinsă. Nu pentru adevărul spuselor, ci deoarece recunoștea. Tonul său sec și dezaprobator mă dezarma.
— A trecut mult timp de când n-aţi mai fost acasă.
— Și mai mult de-acum. Au trecut doi ani de când am ridicat ancora din Troia. Călătoria spre casă s-a dovedit mai grea decât aș fi crezut.
— Atunci nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu războiul de ţesut, am zis.
Pe semne că soţia ta a renunţat să te mai aștepte și a inventat singură
unul mai bun.
A rămas la fel de prietenos ca înainte, însă l-am văzut niţel schimbat la faţă.
— Cel mai probabil ai dreptate. Nu m-aș mira nici să fi sporit îndoit pământurile noastre.
— Și unde se află aceste pământuri de care zici?
— Lângă Argos. Vaci, orz, știi tu.
— Și tatăl meu are o cireadă. Se dă în vânt după pieile albe și curate.
— E greu să obţii asemenea vaci. Pesemne că e un crescător bun.
— Ah, da. E singura lui grijă.
Nu îl scăpăm din ochi o clipă. Avea mâinile late și bătătorite.
Gesticula ţinând pocalul în mână, agitându-și vinul, însă fără să-l verse.
Și fără să ducă deloc pocalul la gură.
— Îmi pare rău, am zis, că vinul meu nu-ţi e pe plac.
S-a uitat în jos, parcă mirat să vadă că încă ţine pocalul.
— Îmi cer scuze. M-am simţit atât de bine cu gazda mea, încât am uitat. S-a ciocănit ușor în tâmplă. Oamenii mei îmi spun că mi-aș uita și capul dacă nu mi-ar sta înfipt pe umeri. Unde spuneai că s-au dus?
Îmi venea să râd. Nu-mi găseam astâmpărul, însă i-am vorbit la fel de liniștit cum îmi vorbea el mie:
— Sunt în grădina din spate. E destulă umbră unde să te poţi relaxa.
— Mărturisesc că mă minunez. Cu mine nu stau niciodată așa de liniștiţi. Pesemne că i-ai impresionat.
Am auzit un zumzet, ca înainte să se lege o vrajă. Avea privirea ascuţită ca un tăiș de sabie. Până aici fusese doar prologul. Ne-am ridicat de parcă jucam într-o piesă de teatru.
— Nu ai băut deloc, am zis. Ești isteţ. Însă tot eu sunt vrăjitoarea și te afli în casa mea.
— Sper că vom rezolva raţional această problemă.
Lăsase pocalul. Nu și-a tras sabia din teacă, însă își ţinea mâna pe mâner.
— Nu mă sperie nici armele, nici priveliștea sângelui meu.
— Atunci ești mai curajoasă decât cei mai mulţi dintre zei. Odată am văzut-o pe Afrodita lăsându-și fiul să moară pe câmpul de luptă doar pentru că se julise puţin.
— Vrăjitoarele nu-s așa delicate.
Mânerul spadei îi era ciuntit după zece ani de lupte și trupul brăzdat de cicatrice îi era încordat, gata de atac. Picioarele scurte îi erau vânjoase. M-a furnicat pielea. Era chipeș, mi-am dat seama atunci.
— Ce ai în săculeţul acela pe care îl ţii aproape de talie? l-am întrebat.
— O iarbă pe care am găsit-o.
— Cu rădăcini negre. Flori albe.
— Întocmai.
