Am așteptat să adoarmă Telegonus, căci nu puteam să-mi ascut cum trebuie atenţia cât mi se zbătea el la piept. În noaptea aceea am făcut două vrăji. Una se folosea de picătura de sânge cu mōli, iar cealaltă de frânturi din toate regiunile insulei, de la piscurile stâncoase la deșerturile de sare. Am lucrat cu înverșunare și, când s-a înălţat soarele pe cer, aveam în mâini două sticle astupate.

Pieptul îmi tresălta de osteneală, dar nu-mi venea să mai aștept nicio clipă. Cu Telegonus legat bine la piept, m-am căţărat pe piscul cel mai înalt, o fâșie golașă de stâncă sub bolta întinsă. Mi-am proptit bine picioarele de piatră.

— Atena vrea să-mi omoare pruncul, așa că o să-l apăr, am strigat.

Priviţi cât de puternică e Circe, vrăjitoarea din Aiaia.

Am turnat pe stâncă poţiunea cu sângele. A sfârâit ca bronzul topit în apă. În aer s-a înălţat un nor de fum alb, care a crescut tot mai mult.

S-a îngroșat ca o pătură arcuită deasupra insulei, prinzându-ne sub ea.

Un strat de moarte vie. Dacă venea Atena, se va vedea silită să facă

stânga-mprejur, ca un rechin ce pătrunde în apă dulce.

Cel de-al doilea farmec l-am urzit pe sub primul. Era o vrajă care se întreţesea cu însăși insula noastră, cu fiecare pasăre, jivină și grăunte de nisip, cu fiecare frunză, piatră și picătură de apă. Pe ele și pe toate generaţiile pe care aveau să le nască le-am însemnat cu numele lui Telegonus. Dacă Atena reușea să răzbească vreodată prin fum, insula avea să se ridice la luptă ca să-l apere, jivinele și păsările, crengile și pietrele, rădăcinile din pământ. Atunci puteam să-i ţinem piept împreună.

Am rămas pe loc, așteptând să primesc un răspuns: un trăsnet sfârâitor. Lancea cenușie a Atenei ţintuindu-mă de stâncă drept în inimă. Mă auzeam cum gâfâi încet. Farmecele acelea mă apăsau ca un jug pe umeri. Erau prea măreţe pentru a rezista singure. Va trebui să le port cu mine ceas de ceas, să le întăresc cu voinţa mea și să le înnoiesc lună de lună. Îmi va lua trei zile. Una în care să strâng iarăși toate frânturile de insulă, plajă, crâng și poiană, solz, pană și blană. Încă o zi să le amestec. Și o a treia în care să mă concentrez ca să smulg duhoarea de moarte din stropii de sânge pe care-i strânsesem. Iar în

toată vremea asta, Telegonus urma să mi se zbată urlând la piept, iar farmecele aveau să-mi macine umerii. Însă nu conta nimic. Am zis că

voi face orice pentru el. Nu-mi rămânea decât să aduc dovada și să ţin întreaga boltă pe umerii mei.

Toată dimineaţa am așteptat încordată, dar n-am primit niciun răspuns. Reușisem, mi-am dat seama în sfârșit. Eram liberi. Nu scăpaserăm doar de Atena, ci și de toţi ceilalţi. Cu toate farmecele care mă apăsau, mă simţeam ușoară ca fulgul. Pentru prima oară, Aiaia ne aparţinea. Am îngenuncheat beată de fericire și mi-am dezlegat din eșarfă fiul agitat. L-am lăsat liber pe pământ.

— Ești în siguranţă. De-acum putem fi în sfârșit fericiţi.

Ce nesăbuită eram. Trebuia să plătesc pentru toate zilele în care îl ţinusem strâns de frică. A zburdat clătinându-se de la un capăt la celălalt al insulei, refuzând să mai șadă sau să se oprească vreo clipă. O

închisesem pe Atena pe dinafară, însă pe insulă mai existau nenumărate primejdii obișnuite: pietre, maluri râpoase, făpturi cu ţepi și ace pe care trebuia să i le smulg din mâini. De câte ori încercam să-l prind, fugea de mine, ferindu-se sfidător, îndreptându-se spre vreo prăpastie sau alta. Părea mânios pe lume. Pe piatra pe care nu reușea s-o azvârle destul de departe, pe propriile sale picioare, care nu alergau destul de iute. Voia să se caţăre în copaci ca leii, dintr-un singur salt, iar când nu reușea, lovea trunchiurile cu pumnișorii.

Încercam să-l iau în braţe și să-i zic: Ai răbdare, o să prinzi puteri cu vremea. Însă el se trăgea să scape de mine urlând și nimic nu-l alina, căci nu era dintre copiii care uită ușor ceva dacă le fluturi cine știe ce fleac lucitor. Încercam să-l alin cu ierburi și cu vin fiert cu mirodenii, chiar și cu poţiuni de somn, însă n-au avut niciun efect. Nu-l liniștea decât marea. Vântul care bătea neastâmpărat ca el, valurile în plină

mișcare. Stătea în valurile de la mal cu mânuţa în mâna mea și-mi arăta cu degetul. Zarea, i-am zis eu cum se cheamă. Cerul liber. Valurile, mareele, curenţii. Își șoptea apoi cuvintele pentru sine toată ziua, iar dacă încercam să-l trag de acolo și să-i arăt altceva, fructe sau flori, vreun farmec mărunt, ţâșnea de lângă mine, strâmbându-se. Nu!

Cel mai greu era în zilele în care trebuia să remodelez cele două

farmece. Când îl voiam lângă mine, fugea, însă cum mă apucam de lucru, începea să bată cu picioarele în podea, plângând să-l bag în

seamă. Te duc mâine la mare, îi făgăduiam. Dar ce-i păsa lui? Întorcea toată casa cu fundu-n sus ca să-mi atragă privirile. La vremea aceea crescuse și nu mai puteam să-l ţin înfofolit la piept, iar cu el crescuse și prăpădul pe care era în stare să-l facă. A răsturnat o masă plină de farfurii, s-a căţărat pe rafturi și mi-a făcut ţăndări sticluţele. Puneam lupii să-l păzească, dar nu reușeau să-i ţină piept și fugeau în grădină.

Simţeam o groază tot mai mare. O să se sfârșească vraja până să apuc eu s-o urzesc la loc și o să apară Atena în culmea furiei.

Știu cum eram pe atunci: frământată, schimbătoare, deloc un arc măiestrit. În vremea aceea mi-am descoperit toate năravurile. Tot egoismul, toate slăbiciunile. Într-o zi, când trebuia să mă ocup de farmece, Telegonus a luat un vas mare de sticlă și l-a făcut ţăndări. Am dat fuga să-l iau în braţe, să mătur și să spăl bine după el, însă m-a lovit cu mâinile și cu picioarele, de parcă îi răpisem cel mai bun prieten.

Până la urmă a trebuit să-l duc într-un iatac și să-l închid acolo. S-a pus pe urlat și, după bufnetele pe care le auzeam, părea să se dea cu capul de perete. Am curăţat bine și am încercat să lucrez, însă deja simţeam că îmi plesnește capul. Îmi tot ziceam că, dacă-l las să fiarbă în suc propriu, sigur o să ostenească și o să adoarmă. Însă Telegonus nu s-a potolit deloc, ci se zbuciuma și mai sălbatic, pe măsură ce se lungeau umbrele. Trecea ziua și nu isprăvisem cu farmecul. Mi-ar fi ușor să

spun că mi-au luat-o mâinile înainte, dar n-a fost așa. Eram furioasă, ardeam de mânie.

Mereu îmi jurasem că n-o să-i fac niciun farmec. Numai Aietes ar fi fost în stare de așa ceva, să-și impună voinţa asupra lui. Însă în clipa aceea am luat macul, leacurile de somn și tot ce mai aveam și le-am dat pe toate în clocot. M-am dus în odaie. Lovea cu piciorul oblonul făcut bucăţi pe care-l smulsese de la fereastră. Haide, i-am zis. Bea de-aici.

A băut și și-a văzut mai departe de prăpăd. Acum nu-mi mai păsa.

Mai că-l priveam cu plăcere. O să se-nveţe minte. O să înţeleagă cine e mama lui. Am rostit cuvântul.

S-a prăbușit ca un bolovan răsturnat. Capul i s-a izbit de podea atât de zgomotos, încât am icnit și am dat fuga la el. Crezusem că o să fie ca și cum îl fura somnul, că o să-și închidă încet ochii și o să adoarmă. Dar se încordase din tot trupul, încremenise în plină mișcare, cu degetele rășchirate ca niște gheare și gura căscată. I-am simţit pielea rece sub

degete. Medeea spusese că nu știe dacă sclavii din palatul tatălui ei își dau seama ce se întâmplă cu ei. Eu știam, îi simţeam buimăceala și groaza din spatele ochilor goi.

Am ţipat îngrozită și farmecul s-a risipit. S-a muiat tot, apoi a fugit împleticindu-se pe picioare, holbându-se înnebunit la mine ca o fiară

încolţită. Am plâns. Simţeam o rușine fierbinte ca sângele. Îmi pare rău, i-am zis. M-a lăsat să mă apropii de el și să-l iau în braţe. Am atins încet cucuiul care îi ieșise în locul unde se lovise. Am rostit un cuvânt ca să-i treacă mai repede.

În încăpere se lăsase deja întunericul. Soarele apusese. L-am ţinut în poală cât am îndrăznit, șoptindu-i și cântându-i încet. Apoi l-am dus la bucătărie și i-am dat să mănânce. A hăpăit tot, agăţându-se de mine, și a prins puteri. S-a dat jos din braţele mele și a început iar să alerge de colo până colo, să trântească uși, să tragă de pe rafturi tot ce putea. M-a apucat o oboseală așa de cruntă, că-mi venea să intru în pământ. Și cu fiecare clipă care trecea, farmecul împotriva Atenei se dezlega.

Mă privea insistent peste umăr. De parcă mă sfida să-i fac ceva, să-l vrăjesc, să-l lovesc, nici eu nu știam ce. Însă atunci m-am întins după

vasul mare de lut cu miere la care jinduia tot timpul. Uite, i-am zis. Ia-l.

A venit în fugă și l-a dat de-a dura până l-a făcut bucăţi. Apoi s-a bălăcit în bălţile lipicioase și a luat-o la goană, lăsând în urmă dâre dulci, pe care le-au lins lupii. Astfel am reușit să-mi isprăvesc farmecele. Mi-a luat mult să-l îmbăiez și să-l culc, însă în sfârșit l-am văzut întins frumos, sub păturile din petice. M-a ţinut de mână, îndoindu-și degeţelele calde ca să le lipească de ale mele. Mă rodeau vinovăţia și rușinea. Ar trebui să mă urască, mi-am zis. Ar trebui să

fugă de acasă. Însă numai pe mine mă avea. Răsuflarea a devenit apăsătoare și picioarele i s-au înmuiat.

— De ce nu poţi să fii mai liniștit? i-am șoptit. De ce trebuie să fii atât de năzuros?

Drept răspuns, mi-a apărut ca prin ceaţă în faţa ochilor palatul tatei: podeaua stearpă de pământ, luciul negru al obsidianului. Sunetul pieselor mutate pe tablă și picioarele aurii ale tatei lângă mine.

Stătusem întinsă, tăcută și cuminte, însă îmi aminteam foamea care mă

mistuia clipă de clipă: să mă urc în poala tatei, să mă ridic, să alerg, să

urlu, să înhaţ piesele de pe tablă și să le azvârl în pereţi. Să mă zgâiesc

la bușteni până izbucneau în flăcări, să-l scutur ca să-mi zică toate tainele, cum ai scutura fructele dintr-un pom. Însă, dacă aș fi făcut până și un singur lucru din toate acelea, nu s-ar fi îndurat deloc de mine. M-ar fi făcut scrum.

Lumina lunii se așternuse pe fruntea fiului meu. Am văzut petele pe care nu reușisem să le șterg cu cârpa înmuiată. De ce-ar fi liniștit? Eu nu fusesem niciodată așa și nici tatăl lui, la vremea când l-am cunoscut. Deosebirea era că el nu se temea nicidecum că o să se ardă.

În lungile zile care au urmat m-am agăţat de gândul acela ca de o bârnă plutind pe valuri care m-ar fi salvat de la înec. Și chiar m-a ajutat puţin. Iar când Telegonus se uita ţintă la mine, mânios și sfidător, ridicându-se cu totul împotriva mea, mi-aduceam aminte și reușeam să

răsuflu.

Trăisem o mie de ani, însă nu mi s-au părut atât de lungi precum copilăria lui. Mă rugasem să vorbească de mic, însă m-am căit, pentru că nu făcea decât să dea glas zbuciumului din el. Nu, nu, nu, ţipa smulgându-se din mâinile mele. Apoi, peste o clipă, mi se urca în poală

strigându-mi Mamă până mă dureau urechile. Sunt aici, îi ziceam, uite-mă, aici sunt. Însă tot nu eram destul de aproape. Puteam să merg cu el toată ziua și să ne jucăm împreună după pofta lui, însă dacă îmi abăteam chiar și o clipă atenţia de la el, spumega de furie, plângea în gura mare și nu-mi mai dădea drumul. Atunci mi se făcea dor de nimfele mele, de oricine, numai să pot să-l iau de braţ și să-i spun: Ce-l apucă așa? Însă apoi mă bucuram că nu avusese cine să vadă ce-i făcusem în primele luni, când îl potopisem cu groaza mea. Bineînţeles că era năbădăios acum.

Haide, încercam eu să-l înduplec. Hai să ne distrăm. O să-ţi arăt niște farmece. Vrei să-ţi preschimb mura asta? Însă el o azvârlea cât colo și alerga spre mare. Noapte de noapte, când dormea, stăteam la căpătâiul lui și-mi făgăduiam: mâine o să mă port mai bine. Uneori chiar îmi reușea. Câteodată alergam râzând până pe plajă și stătea