— Și eu am luat parte la asemenea fapte, ca toţi ceilalţi, de altfel, însă, pe când ei au rămas să-i înalţe rugi, eu n-am mai zăbovit. Nu mai aveam… răbdare.
— Doar luptaseși zece ani, am zis. E de înţeles.
— Ești amabilă, dar cred că știm amândoi că nu este așa. Cum m-am urcat pe punte, talazurile mării s-au înălţat ameninţătoare. Cerul s-a întunecat ca fierul. Am încercat să fac cale întoarsă cu flota, însă a fost prea târziu. Furtuna ei ne-a tot sucit și învârtit până ne-am îndepărtat mult de Troia. Și-a frecat degetele, de parcă l-ar fi durut. Acum, când îi vorbesc, nu-mi mai răspunde.
Numai nenorociri. Și totuși pășise în casa unei vrăjitoare, ostenit și îndurerat după atâtea pierderi omenești. Stătuse în faţa vetrei fără să se trădeze deloc, tot numai farmec și zâmbet. Cât de hotărât fusese, cât de îndârjit în vigilenţa lui. Însă niciun bărbat nu rezistă la nesfârșit. Truda îi învineţea chipul. Glasul îi era răgușit. Crezusem că el era un cuţit, însă acum am văzut că fusese tăiat până la os. Mi-a trezit o durere în piept. Când îl luasem în patul meu, fusese un soi de sfidare, dar acum mi-a pâlpâit înăuntru un sentiment mult mai vechi. Iată-l în faţa mea, cu rănile deschise. Iată că acum am ce petici și ce drege.
Mi-am cercetat gândul, parcă ţinându-l în palmă. Când sosise primul echipaj, fusesem disperată, gata să mă gudur pe lângă oricine mi-ar fi zâmbit cât de puţin. Acum eram o vrăjitoare decăzută, dovedindu-mi puterile umplând o cocină după alta. Dintr-odată mi-am amintit de capcanele pe care mi le întindea Hermes în vremuri trecute. O să fiu dulce ca laptele sau o harpie? Un pescăruș prostuţ sau un monstru mârșav?
Însă nu se putea să fie acestea singurele alegeri.
I-am luat mâinile în ale mele și l-am tras din pat.
— Odiseu, fiul lui Laerte, ai trecut prin atâtea necazuri. Te-ai ofilit ca frunzele iarna. Însă poţi să poposești aici.
Ușurarea care i s-a citit în ochi mi-a încălzit pielea. Le-am poruncit nimfelor mele să se îngrijească de ce are nevoie: să-i pregătească o baie, să-i spele trupul obosit și să-i aducă veșminte noi. După aceea l-am invitat să ia loc la masa pe care i-o încărcaserăm cu mâncăruri. Însă nu a vrut să se așeze.
— Iartă-mă, a spus uitându-se în ochii mei, dar nu pot să mănânc.
Știam ce vrea. Nu s-a vânzolit și nici nu s-a milogit, ci a așteptat să
mă hotărăsc.
În jur, aerul părea muiat în aur.
— Vino, i-am zis.
Am ieșit din casă și m-am îndreptat spre cocină. Când am atins poarta, aceasta s-a deschis larg. Porcii s-au pus pe guiţat, însă le-a mai trecut groaza când l-au văzut pe Odiseu în spatele meu. I-am uns pe râturi cu ulei, rostind un farmec. S-au scuturat și s-au ridicat în picioare, preschimbaţi în oameni. S-au dus într-un suflet la el, plângând și strângându-i mâinile. Și el a plâns, fără suspine, însă cu multe lacrimi, până când barba i s-a udat. Părea un tată alături de fiii săi neascultători. Câţi ani avuseseră oare când Odiseu plecase spre Troia? Cei mai mulţi fuseseră doar niște băietani. Eu stăteam mai la o parte, ca o păstoriţă cu ochii la turma ei.
— Bun venit, le-am zis când li s-au mai potolit lacrimile. Trageţi corabia pe plajă și chemaţi-vă fârtaţii. Sunteţi toţi bine-veniţi.
În seara aceea au mâncat bine, au râs și au ridicat pocalele. Păreau întineriţi și primeniţi de ușurare. Nici Odiseu nu mai părea ostenit. Îl priveam de la războiul de ţesut, curioasă să-l văd în alt chip: comandantul cu oamenii săi. Se pricepea la fel de bine și la asta, făcea haz de năzdrăvăniile lor, îi mustra cu blândeţe, liniștitor în seninătatea sa. Ei îi zumzăiau în jur ca albinele în jurul stupului.
Când tăvile s-au golit și oamenii au început să picotească pe bănci, le-am dat pături, zicându-le să se culcușească unde le vine mai comod.
Câţiva s-au întins prin odăile libere, însă cei mai mulţi s-au dus afară, să doarmă sub stelele văratice.
A rămas doar Odiseu. L-am condus la scaunul de argint din faţa vetrei și i-am turnat vin. Mă privea binevoitor, aplecându-se iar în faţă, parcă nerăbdător să afle ce-i mai pregăteam.
— Războiul de ţesut pe care l-ai admirat, i-am zis. E lucrarea meșterului Dedal. Ai auzit de el?
Spre mulţumirea mea, l-am văzut mirat și încântat.
— De aceea e așa o minunăţie. Îmi îngădui?
Am înclinat din cap și s-a dus îndată la el. Și-a trecut mâna peste bârnele sale, de jos până sus. Îl atingea cu veneraţie, ca un preot stând
în faţa altarului.
— Cum a ajuns în posesia ta?
— L-am primit în dar.
I-am citit bănuielile și curiozitatea aprinsă în ochi, însă n-a mai stăruit.
— Când eram copil, toţi tovarășii mei se jucau de-a Heracle luptându-se cu tot felul de monștri. Eu visam că eram Dedal. Mi se părea o iscusinţă mai mare să te uiţi la câteva bucăţi grosolane de lemn și fier și să-ţi închipui minunăţii. Am rămas dezamăgit când mi-am dat seama că n-am deloc talent. Mereu mă tăiam la degete până la os.
Mi-am amintit cicatricele albe de pe mâinile lui Dedal, însă m-am abţinut.
Și-a lăsat mâna pe bârna laterală, ca pe creștetul unui câine îndrăgit.
— Îmi îngădui să te privesc în timp ce ţeși la el?
Nu eram obișnuită să stea cineva atât de aproape de mine când muncesc. Firul părea să se îngroașe și să mi se încâlcească între degete.
Odiseu îmi urmărea fiecare mișcare. M-a întrebat la ce folosește fiecare piesă și cum se deosebește de alte războaie de ţesut. I-am răspuns cum m-am priceput, deși până la urmă a trebuit să recunosc că nu aveam cu ce să-l compar.
— Este singurul război la care am ţesut vreodată.
— Închipuie-ţi ce fericire. Ca și cum toată viaţa ai bea vin în loc de apă. Ca și cum Ahile ţi-ar fi mesager.
Numele nu-mi era cunoscut.
Și-a rotunjit cuvintele ca aezii: Ahile, prinţul din Ftia, cel mai iute dintre greci, cel mai bun dintre războinicii ahei de la Troia. Frumos, strălucit, fiul înspăimântătoarei nereide Tetis, cea graţioasă și ucigașă
ca marea însăși. Troienii i se prăbușiseră la picioare ca iarba secerată și însuși măreţul prinţ Hector își găsise pieirea în vârful lăncii sale cu mâner de frasin.
