— Dacă te ajută Hermes, bine, însă nu trebuie să mergi niciodată pe mâna lui. Tot ce spune e ca scris în vânt. Și trebuie să te ferești mereu de Atena. S-ar putea să-ţi apară preschimbată. O fecioară frumoasă, poate. Nu trebuie să te lași păcălit oricât de mult te-ar ispiti.

— Mamă, a zis el roșind. Eu pe tata îl caut. Nu mă gândesc la altceva.

N-am mai spus nimic. În zilele acelea ne-am purtat cu mai multă

blândeţe decât oricând, chiar și înainte de cearta noastră. Seara stăteam împreună în faţa vetrei. Un leu se pusese peste piciorul lui. Era de-abia toamnă, însă nopţile erau deja reci. L-am servit cu mâncarea lui preferată, pește umplut cu ierburi și brânză rumenită. Cât a mâncat, m-a lăsat să-l povăţuiesc.

— Penelopa, i-am zis. Cinstește-o în fel și chip. Îngenunchează-i la picioare, adu-i laude și daruri, o să-ţi dau câteva tocmai bune. E

înţelegătoare, dar nicio femeie nu se bucură când se trezește la picioare cu odraslele din flori ale bărbatului ei. Cât despre Telemah, stai cu ochii în patru. El are de pierdut cel mai mult de pe urma ta. O mulţime de bastarzi au devenit regi la vremea lor, iar el o să știe asta. Nu te încrede în el. Nu-i întoarce spatele. O să fie isteţ și iute, căci tatăl lui l-a învăţat meșteșugul armelor.

— Sunt un arcaș bun.

— Ai ţintit în trunchiuri de stejar și ai vânat fazani. Nu ești războinic.

A tras aer în piept.

— Oricum, dacă încearcă ceva, o să mă păzească puterile tale.

M-am uitat îngrozită la el.

— Nu fi neghiob. N-am cum să te păzesc cu nicio putere după ce pleci de aici. Dacă te bizui pe așa ceva, o să mori.

Mi-a pus mâna pe braţ.

— Mamă, vreau doar să spun că el e muritor. Eu sunt pe jumătate din sângele tău și ţi-am moștenit șiretlicurile.

Ce șiretlicuri? Îmi venea să-l scutur bine. Un strop de farmec? Darul de a-i încânta pe muritori? Când îi vedeam chipul plin de speranţe îndrăzneţe, mă simţeam bătrână. Tinereţea îi îmbobocise și i se pârguise de-acum. Buclele negre îi atârnau în ochi și glasul i se îngroșase. Băieţii și fetele vor ofta după el, dar eu nu vedeam decât sutele de puncte vulnerabile de pe trupul lui de la care ar putea să-și găsească sfârșitul. Gâtul său dezgolit mi se părea obscen în lumina focului.

Și-a sprijinit capul de-al meu.

— N-o să păţesc nimic, îţi promit.

Ba nu poţi să-mi promiţi, îmi venea să-i strig. Nu știi nimic. Însă a cui era vina? Îi tăinuisem faţa lumii sub văl. Îi zugrăvisem istoria în culori vii și tari și se îndrăgostise de meșteșugul meu. Iar acum era prea târziu s-o iau de la capăt și să schimb foaia. Dacă îmbătrânisem, de ce nu devenisem înţeleaptă? Ar trebui să știu de-acum că n-are rost să urli când pasărea deja a zburat din cuib.

I-am zis că trebuie să facem trei lucruri. Însă ultimul trebuia să-l fac singură. Nu m-a descusut. Vreun farmec, credea el. Vreo iarbă pe care și-a pus în gând s-o dezgroape. Am așteptat până s-a culcat și m-am dus pe malul mării, la lumina stelelor.

Valurile îmi lunecau pe picioare și-mi răsuceau poalele rochiei. Eram lângă peștera unde aștepta barca lui Telegonus. Peste câteva ceasuri avea să urce în ea, să salte bolovanul care-i slujea de ancoră și să

întindă pânzele din petice cusute grosolan. Era un băiat bun, așa că o să-mi facă cu mâna atâta vreme cât voi privi în depărtare. Apoi o să se întoarcă și o să-și încordeze privirile să vadă insuliţa stâncoasă care se întindea la capătul speranţelor sale.

Îmi aminteam palatul bunicului, curenţii negri ai lui Oceanos, marele râu ce încinge întregul pământ. Orice zeu cu sânge de naiadă

putea să se vâre în valurile sale, lăsându-se purtat tot înainte, prin tuneluri săpate în stâncă și prin o mie de afluenţi, până când ajungea acolo unde șuvoaiele curg chiar pe sub fundul mării.

Pe vremuri mergeam acolo cu Aietes. Când se întâlneau cele două

ape, nu se amestecau deloc, ci alcătuiau un soi de membrană vâscoasă

ca o meduză. Prin ea se zăreau scânteile fosforescente din oceanul întunecat și, dacă-ţi apăsai palma, simţeai undele adânci de pe cealaltă

parte, izbitor de reci. Când ridicam mâinile, degetele ne furnicau și aveau gust de sare.

— Privește, îmi spusese Aietes.

Îmi arătase ceva care se mișca în întunecimea aceea nemărginită. O

umbră cenușiu-pal ce luneca înainte, mare cât o corabie. Se lăsase peste noi, cu aripile sale fantomatice bătând fără sunet în negrul din jur. Nu se auzea decât hârșâitul cozii sale târându-se pe nisipul de pe fund.

Trygon, așa îl numise fratele meu. Era cel mai mare din neamul său, un zeu în toate puterile. Tata Uranus, creatorul lumii, se zice că l-ar fi pus acolo la loc sigur, căci otrava din coada făpturii era cea mai puternică din univers. Un muritor ar fi fost ucis pe loc doar dacă s-ar fi atins de el, iar un zeu superior s-ar fi chinuit o veșnicie. Dar un zeu mai mărunt? Nouă ce ne-ar fi făcut?

Ne-am uitat lung la chipul lui straniu și străin și la botul turtit și tăios. I-am urmărit burta cu branhii albe plutind deasupra noastră.

Aietes făcuse ochii mari.

— Gândește-te ce armă s-ar putea făuri din el.

Știam că eram pe punctul de a-mi încălca surghiunul. De aceea așteptasem să se facă noapte și să se tragă norii peste ochii mătușii mele. Dacă izbuteam, m-aș fi întors dimineaţa, înainte să-mi bage cineva de seamă absenţa. Și dacă nu reușeam, ce pedeapsă ar mai fi fost pe măsură?

Am pășit în valuri. Mi-au învăluit picioarele, pântecele. Mi-au învăluit chipul. Nu trebuia să folosesc bolovani pe post de greutăţi ca muritorii, luptând să nu plutesc la suprafaţă. Am coborât lin treptele săpate în fundul mării. Deasupra mea mareele se mișcau necurmat, însă mă afundasem prea mult ca să le mai simt. Ochii îmi luminau calea. Nisipul se înălţa în jur și printre picioare mi-a ţâșnit un calcan.

Nu s-a mai apropiat nicio altă fiinţă. Îmi miroseau sângele de naiadă

sau poate otrăvurile intrate în piele după atâţia ani de vrăjitorii. M-am întrebat dacă n-aș fi făcut mai bine să încerc să le vorbesc nimfelor mării și să le cer ajutorul. Însă nu cred că le-ar fi surâs treaba pentru care venisem.

M-am adâncit și mai mult, scufundându-mă în stânjenii de apă

neagră. Nu eram în elementul meu în ea și o știam. Frigul îmi pătrundea până la os, iar sarea îmi rodea faţa. Simţeam povara mării ca niște munţi pe umeri. Însă avusesem mereu darul răbdării, așa că nu m-am lăsat. În depărtare zăream formele mătăhăloase ale balenelor și ale calmarilor imenși plutind prin apă. Am strâns bine cuţitul cu tăișul de bronz cât se putea de ascuţit, dar nici ei nu s-au apropiat de mine.

În sfârșit am pășit pe fundul cel mai de jos al mării. Nisipul era așa de rece, că-mi ardea tălpile. Aici domnea tăcerea și apa era încremenită.

Singurele lumini veneau de la dârele luminescente plutitoare. Era un zeu înţelept dacă-și punea musafirii să vină tocmai până aici, în locul acesta neprimitor, unde trăia doar el singur.

— Mărite stăpân al adâncurilor, am strigat. Am venit din lume să ne întrecem în luptă.

N-am auzit niciun sunet. În jur nu exista decât întinderea oarbă de sare. Apoi bezna s-a despicat și a sosit el. Imens mai era, alb-cenușiu, întipărit în adâncuri ca imaginea soarelui după ce ţi-ai luat ochii de la el. Aripile mute îi unduiau, iar din vârfurile lor curgeau curenţi ca niște râuleţe. Avea ochii înguști, cu pupile subţiri, ca de pisică, și gura o cută

golită de sânge. M-am uitat uimită. Când pusesem piciorul în apă, îmi spusesem că urma să dau piept doar cu un nou Minotaur, cu un alt olimpian pe care trebuia să-l întrec în isteţime. Însă acum, când îl vedeam cât e de mare și de cadaveric, m-am înfiorat. Fiinţa aceasta era mai bătrână decât toate pământurile din lume, avea vârsta primei picături de sare. Până și tata părea un copil pe lângă ea. Să i te împotrivești ar fi fost ca și cum încercai să zăgăzuiești marea. M-a năpădit o groază rece. Toată viaţa mă temusem că o să mă trezesc cu o grozăvie pe cap. De-acum nu mai trebuia să aștept. O aveam în faţă.

Pentru ce vrei să ne întrecem?

Toţi zeii cei mari au puterea să grăiască prin gânduri, însă, când am auzit făptura vorbindu-mi în minte, m-am scurs pe picioare.

— Am venit să-ţi câștig coada otrăvită.