După aceea parcă s-a schimbat, a scăpat de un soi de încordare pe care nu i-o știusem. A doua zi a luat-o fredonând la vale spre ţărm, împreună cu mateloţii săi. Au tras corabia într-o peșteră adăpostită. Au priponit-o bine, au strâns pânzele și au pus în ordine echipamentul, să
îl ferească de furtunile iernatice.
Uneori îl vedeam că mă urmărește. Pe chip i se vedea că și-a pus ceva în minte și se apuca să mă descoasă pe ocolite. Despre insulă, despre tata, războiul de ţesut, despre trecutul meu, vrăjitoria mea. Ajunsesem să-i cunosc bine expresia aceea: o avea și când zărea vreun rac cu trei clești sau încerca să deslușească mareele încâlcite din golful de la răsărit al Aiaiei. Lumea era plină de mistere, iar eu reprezentam o enigmă printre alte milioane. Nu-i răspundeam și, deși se prefăcea
nemulţumit, am început să înţeleg că-i stârnea un soi de plăcere ciudată. O ușă care nu se deschidea când bătea era în sine o noutate și un soi de ușurare. Toată lumea i se mărturisea lui. Iar el mi se mărturisea mie.
Unele povești mi le-a spus pe lumină. Altele au venit doar după ce s-au mistuit flăcările și doar umbrele îi mai știau chipul.
— S-a întâmplat după povestea cu ciclopii, mi-a zis el. În sfârșit am avut parte de un strop de noroc. Am nimerit pe Insula Vânturilor. O
știi?
— La regele Eol, am zis.
Era unul dintre protejaţii lui Zeus, având însărcinarea de a ţine sub control suflările de vânt care cârmesc corăbiile prin toată lumea.
— A fost atât de mulţumit de mine, încât ne-a iuţit înaintarea pe mare. Mi-a dat o traistă mare ce conţinea toate vânturile potrivnice, astfel încât ele să nu ne facă necazuri. Nouă zile și nouă nopţi am plutit lin pe valuri. N-am dormit nici măcar un ceas, căci păzeam traista. Le spusesem oamenilor mei ce era, însă… A clătinat din cap. Ei credeau că
era o comoară pe care nu voiam s-o împart cu ei. Își pierduseră de mult în valuri prada cu care se aleseseră din Troia. Nu voiau să se întoarcă
acasă cu mâinile goale. Ei bine… a zis el trăgând aer în piept, îţi închipui ce s-a întâmplat.
Îmi închipuiam. Oamenii săi erau acum mai zurbagii ca oricând, bucuroși să lenevească o iarnă întreagă. Noaptea le plăcea să arunce la ţintă cu drojdia de vin. Ţinta era vreun tocător de lemn, însă nu nimereau deloc, căci deșertaseră la carafe cu duiumul. Masa se păta ca la măcelărie și se așteptau ca nimfele mele să cureţe după ei. Când le-am zis că trebuie să strângă singuri mizeria, s-au uitat chiorâș unii la alţii și, dacă n-aș fi fost cine eram, s-ar fi obrăznicit. Și-au amintit însă
de râturi.
— Într-un târziu, când n-am mai putut să lupt împotriva somnului, a zis Odiseu, am adormit. N-am simţit când mi-au luat traista din mână.
M-a trezit urletul vânturilor. Au ţâșnit valvârtej din traistă și ne-au suflat înapoi, de parcă nici nu plecaserăm. Așa s-au șters toate leghele.
Ei își închipuie că plâng după tovarășii lor morţi și chiar îi plâng. Însă
alteori abia mă stăpânesc să nu-i omor cu mâna mea. Au riduri de-acum, însă nici pic de minte. I-am luat la război înainte să treacă la
faptele care-l statornicesc pe bărbat. Nu aveau neveste la plecare. Nu aveau copii. N-avuseseră parte nici de recolte sărace, ca să se descurce cu ce găseau pe fundul hambarelor, nici de ani buni, în care să înveţe să
pună deoparte. Nu și-au văzut părinţii îmbătrânind și cedând în faţa greutăţilor. Nu i-au văzut murind. Mă tem că le-am răpit nu doar tinereţea, ci și înaintarea în vârstă.
Și-a frecat încheieturile degetelor. În tinereţe fusese arcaș, iar mâinile se resimt cel mai mult de la truda de a întinde coarda, de a potrivi săgeata și de a trage cu arcul. Își lăsase arcul acasă când plecase la război, însă durerea îl urmase. Odată îmi spusese că, dacă ar fi avut arcul cu el, ar fi ajuns cel mai bun arcaș din cele două armate.
— De ce nu l-ai luat?
A fost o chestiune de politică, mă lămurise el. Arcul fusese arma lui Paris. Paris, hoţul de neveste cel frumușel.
— Printre eroi, era văzut ca un laș. Niciun arcaș n-ar fi primit renumele de cel mai bun dintre greci, indiferent cât de dibaci ar fi fost.
— Eroii sunt niște proști.
— Aici îţi dau dreptate, a râs el.
Avea ochii închiși. A rămas atâta vreme tăcut, încât am crezut că a adormit. Apoi mi-a spus:
— De-ai fi văzut ce aproape eram de Itaca… Simţeam în nări mirosul peștilor prăjiţi de pescarii de pe plajă.
Am început să-i cer mici favoruri. N-ar vrea să omoare un căprior pentru cină? N-ar vrea să prindă câţiva pești? Mi se destrăma cocina, n-ar vrea să dreagă câţiva stâlpi? Îmi făcea mare plăcere să-l văd cum intră pe ușă cu năvoadele pline și cu coșurile încărcate de fructe din livezile mele. A legat alături de mine viţele pe araci. Discutam ce vânturi bat și că Elpenor prinsese obiceiul să doarmă pe acoperiș și dacă să-l lăsăm sau nu.
— Nătărăul, a zis Odiseu. O să-și frângă gâtul.
— O să-i spun că nu-l las decât când e treaz.
— Adică niciodată, a pufnit el.
Știam că mă amăgesc prostește. Și de-ar fi rămas după trecerea primăverii, un asemenea bărbat n-avea cum să fie fericit închis pe ţărmurile mele înguste. Și chiar dacă aș fi găsit o cale să fie mulţumit, tot existau neajunsuri, căci era muritor și deloc tânăr. Fii recunoscătoare, mi-am zis. Cu Dedal n-ai putut să stai nici măcar o iarnă.
Nu mă simţeam recunoscătoare. Am aflat ce mâncăruri îi plac cel mai mult și zâmbeam când îl vedeam bucurându-se de ele. Seara stăteam împreună lângă foc și discutam despre ce se mai petrecuse în ziua aceea.
— Ce crezi despre stejarul cel mare lovit de trăsnet? l-am întrebat.
Crezi că a putrezit pe dinăuntru?
— O să mă uit, a spus el. Dacă e putred, poate fi doborât ușor. O să
mă îngrijesc de asta mâine, înainte de prânz.
