ne prefăceam c-o să semnăm armistiţiul. Ședea lângă tatăl său, Priam, pe un scăunel șubred, însă părea să șadă pe tron. Nu lucea ca aurul. Nu era lustruit și desăvârșit. Însă era dintr-o bucată, ca un bloc de marmură tăiat din mină. Soţia sa, Andromaca, ne-a turnat vin. Mai târziu am auzit că i-a născut un fiu, Astianax, Comandantul cetăţii. Însă
Hector îi zicea Scamandrius, după râul care curgea lângă Troia.
Glasul îi era schimbat.
— Ce-a păţit?
— Ce păţesc toţi fiii în război. Ahile l-a omorât pe Hector și mai târziu, când fiul lui Ahile, Neoptolemos, a pătruns în palat, l-a luat pe pruncul Astianax și i-a crăpat capul. A fost o grozăvie, ca tot ceea ce făcea Neoptolemos, însă nu a avut de ales. Pruncul ar fi crescut cu sabia în inimă. Cea mai înaltă datorie a fiilor este să-și răzbune taţii.
Dacă ar fi trăit, și-ar fi găsit aliaţi și ar fi venit după noi.
Din lună mai rămăsese doar un ciob agăţat la fereastra noastră.
Odiseu a rămas tăcut, desfășurându-și gândurile.
— Ciudat cât de mult mă alină ideea asta. Că fiul meu va porni pe mare dacă voi fi ucis. Îi va vâna pe aceia care mi-au făcut de hac. Le va zice în faţă: „Aţi îndrăznit să vărsaţi sângele lui Odiseu, așa că l-am vărsat și eu pe al vostru”.
Încăperea încremenise. Era târziu și bufniţele plecaseră demult prin copacii lor.
— Cum era fiul tău?
Și-a frecat rădăcina degetului mare, unde se împunsese cu priboiul.
— I-am zis Telemah, după meșteșugul meu de arcaș. (Numele însemna Luptător din depărtare.) Însă, ca într-o farsă, în ziua în care s-a născut a urlat neîncetat, de parcă deja trăia pe câmpul de luptă.
Femeile au încercat toate trucurile pe care le știau: l-au legănat, au mers cu el în braţe, l-au legat bine în fașă, i-au dat să sugă degetul mare înmuiat în vin. Moașa a zis că n-a mai văzut prunc așa înverșunat. Până
și bătrâna mea doică își ducea mâinile la urechi. Soţia mea se făcuse pământie de teamă să nu fie bolnav. Daţi-mi-l mie, le-am zis. L-am ridicat în braţe și m-am uitat la chipul lui înroșit. „Iubitul meu fiu”, am zis. „Ai dreptate, lumea e un loc crud și îngrozitor, merită să urli la ea.
Însă acum ești în siguranţă și trebuie și noi să dormim. N-ai vrea să ne lași să ne bucurăm un pic de liniște?” Și atunci s-a potolit. A tăcut pur și simplu în mâinile mele. După aceea a fost cel mai cuminte copil din lume. Mereu zâmbea și râdea când se oprea cineva să vorbească cu el.
Slujnicele născoceau tot felul de motive ca să vină să-l ciupească de obrăjorii rotunzi. „Strașnic rege va ajunge într-o bună zi!”, ziceau ele.
„Blând ca vântul de la apus, oho!”
Și-a tot depănat amintirile. Prima oară când a mușcat Telemah din pâine, primul cuvânt, cât de mult îi plăceau caprele și să se ascundă
sub scaune, chicotind ca să fie ușor de găsit. Avea mai multe povești cu fiul lui într-un an decât tata cu mine într-o eternitate, mi-am zis.
— Știu că mama lui o să se îngrijească să mă păstreze în minte, însă
la vârsta lui eu deja mergeam la prima vânătoare. Omorâsem un mistreţ cu mâinile mele. Sper doar să mai am ce să-l învăţ când o să mă
întorc acasă. Să-mi semene măcar puţin.
L-am alinat cu vreo vorbă în doi peri, sunt sigură. O să-ţi semene.
Orice băiat își dorește un tată, o să te aștepte. Însă mă gândeam din nou cât de necurmat se scurge viaţa muritorilor. Clipele tot treceau cât
stăteam noi de vorbă. Pruncul acela dulce nu mai era. Fiul lui înainta în vârstă, creștea, se ascuţea, devenind bărbat. Odiseu pierduse deja treisprezece ani din viaţa lui și câţi mai urmau?
Mă trezeam gândindu-mă adesea la băiatul acela care veghea cu ochi liniștiţi. Mă întrebam dacă știe ce așteptări are tatăl său de la el și dacă
se simte împovărat. Mi-l închipuiam stând zi de zi pe coasta ţărmului și rugându-se să vadă o corabie. Mi-l închipuiam mergând ostenit la culcare, cu o mâhnire surdă, ascunsă în suflet seară de seară, ghemuindu-se în pat așa cum se culcușise pe vremuri în mâinile tatălui său.
Mi-am făcut și eu mâinile căuș în beznă. Nu cunoșteam o mie de vicleșuguri și nu eram o stea neclintită, însă, pentru prima oară, am simţit ceva adăpostit acolo. O speranţă, o răsuflare vie care încă putea să crească între noi.
Capitolul 17
Copacii începeau să înmugurească. Marea era încă zbuciumată, însă
curând valurile aveau să se liniștească și să se facă primăvară, când trebuia să ridice Odiseu ancora. Urma să gonească pe mare, ferindu-se de furtuni și de mâna uriașă a lui Poseidon, privind doar către casă. Iar pe insula mea avea să se aștearnă iarăși tăcerea.
Noapte de noapte stăteam întinsă lângă el în lumina lunii. Mai stai măcar un anotimp, îmi închipuiam cum îi zic. Doar până se termină
vara, căci atunci bat cele mai prielnice vânturi. Ar rămâne mirat. I-aș
citi dezamăgirea în ochi. Vrăjitoarele de aur nu se roagă de nimeni.
Atunci am lăsat insula să se roage în locul meu, să-l înduplece cu frumuseţea ei grăitoare. Cu fiecare zi ce trecea, stâncile se dezbărau de frig și de îngheţ, iar mugurii se umflau tot mai tare. Mâncam afară, pe iarba verde. Mergeam pe nisipul încălzit de soare și ne scăldam în golful însorit. L-am dus la umbra unui măr, ca să-l urmeze mireasma în somn. I-am întins în faţă toate minunile de pe Aiaia, ca pe un covor, și l-am văzut cum începe să șovăie.
Și oamenii lui l-au văzut. Trăiseră treisprezece ani alături de el și, cu toate că erau mai prejos decât el și nu prea aveau cum să-i înţeleagă
gândurile întortocheate, au simţit o schimbare, așa cum dulăii simt toanele stăpânului după miros. Zi de zi se frământau tot mai mult.
