— A venit în fugă spre mine. I-am spus că se înșală. Că primisem învoire de la fiul său, prinţul. Însă s-a înfuriat și mai tare. Eu conduc aici, mi-a zis.

Vântul ne biciuia și pielea i se făcuse aspră, de găină. Am încercat să-l iau în braţe, dar parcă îmbrăţișam un stejar.

— Stătea deasupra mea, cu faţa plină de riduri și pete de sare. Pe braţ

avea un bandaj îmbibat cu sânge. La brâu purta un cuţit.

Avea privirea pierdută, de parcă îngenunchease iar pe plaja aceea.

Mi-am amintit braţele pline de cicatrice ale lui Odiseu, înţesate de o sută de tăieturi puţin adânci. Îi plăcea lupta corp la corp. Mai bine să te nimerească pe braţe, spunea el, decât în maţe. Cum zâmbea în întunericul odăii mele. Toţi eroii aceia. Să vezi ce feţe fac în momentul în care mă văd repezindu-mă la ei.

— Mi-a zis să las lancea. I-am răspuns că nu pot, însă el îmi tot striga s-o arunc. Apoi a dat să mă înșface.

Întreaga scenă mi-a înmugurit în minte: Odiseu spătos ca un urs, cu picioarele sale vânoase, repezindu-se la fiul meu, căruia nici nu-i mijiseră tuleiele. Mi-au răsărit în minte toate poveștile pe care i le ascunsesem. Cum îl bătuse Odiseu pe răzvrătitul Tersit până ce acesta leșinase. Toate dăţile când îndărătnicul Euriloh se alesese cu ochii învineţiţi și nasul umflat. Odiseu avea o răbdare nemărginită cu capriciile lui Agamemnon, însă cu cei mai prejos decât el putea fi aspru ca furtunile iernatice. Neștiinţa de care se izbea în jur îl obosea. Atâtea voinţe încăpăţânate pe care trebuia să le înhame continuu la ţelul său, atâtea inimi nesăbuite pe care trebuia să le abată zi de zi de la propriile speranţe și să le mâne spre ale sale. Nu te ţine gura să tot convingi una-două pe toată lumea. Trebuia s-o mai ia și pe scurtătură, așa că o găsea de nenumărate ori. Poate chiar îi făcea un soi de plăcere să strivească

vreun suflet amărât care își manifesta nemulţumirea și îndrăznea să se pună în calea celui mai bun dintre greci.

Și ce-ar fi văzut cel mai bun dintre greci când s-ar fi uitat la fiul meu?

Un om blajin și neînfricat. Un tânăr care nu se plecase în viaţa lui în faţa voinţei altcuiva.

Mă simţeam ca o frânghie prea întinsă, încordată mai să se rupă.

— Ce s-a întâmplat?

— Am fugit spre palat. Ei i-ar fi putut spune că nu voiam să fac niciun rău. Însă el a fost atât de iute de picior, mamă…

Picioarele lui Odiseu erau înșelător de scurte. Numai Ahile era mai rapid. Câștigase toate cursele de alergare de la Troia. Odată reușise să-l doboare pe Aiax la trântă.

— A apucat lancea și m-a tras înapoi. Teaca de piele a zburat cât colo.

Mă temeam să-i dau drumul. Mă temeam să…

Telegonus era în faţa mea, viu și nevătămat, însă am simţit un val tardiv de panică. Lipsise numai puţin. Dacă i s-ar fi răsucit lancea în mână, atingându-l…

Apoi am știut. Am știut imediat. După chipul lui ca un câmp pârjolit.

După glasul răgușit de jale.

— I-am strigat să aibă grijă. I-am zis, mamă: vezi să n-o atingi. Însă

mi-a smuls-o din mână. Abia dacă s-a zgâriat cu vârful pe obraz.

Coada lui Trygon. Moartea pe care i-o dădusem pe mână.

— Chipul i s-a… înmuiat pur și simplu. A căzut. Am încercat să șterg otrava, dar nici măcar nu era rănit. O să te duc la mama, i-am zis, o să

te ajute. I se albiseră buzele. L-am ţinut în braţe. Sunt fiul tău, Telegonus, născut din zeiţa Circe. M-a auzit. Cred că m-a auzit. S-a uitat la mine, apoi… a murit.

Amuţisem. Totul se lămurea în sfârșit. Disperarea adâncă a Atenei, cât de încordată fusese când îmi spusese că o să ne pară rău dacă

Telegonus trăiește. Se temea că o să-i facă rău cuiva drag. Și cine îi era cel mai drag Atenei pe lumea asta?

Mi-am dus mâna la gură.

— Odiseu.

S-a dat în spate când i-a auzit numele, de parcă fusese blestemat.

— Am încercat să-l previn. Am încercat…

Glasul i-a pierit.

Bărbatul cu care mă culcasem în atâtea nopţi murise de arma trimisă

de mine, în braţele fiului meu. Moirele își băteau joc de mine, de Atena, de noi toţi. Gluma asta amară le plăcea lor cel mai mult: cei care se luptă cu profeţiile și le leagă și mai strâns de gât. Capcana strălucitoare se închisese și bietul meu fiu, care nu făcuse niciodată rău nimănui, a rămas prins în ea. Se întorsese acasă pe mare cu vinovăţia strivindu-i inima în atâtea ceasuri pustii.

Mâinile îmi amorţiseră, însă m-am silit să mi le mișc. L-am apucat de umeri.

— Ascultă, i-am zis. Ascultă-mă. Nu poţi să te învinovăţești. Așa ţi-a fost menit să faci acum multă vreme, într-o sută de feluri. Odiseu mi-a zis odată că-i e sortit să moară din cauza mării. Am crezut că însemna naufragiu, nici nu m-am gândit că poate fi altceva. Am fost oarbă.

— Mai bine o lăsai pe Atena să mă ucidă.

Umerii i se prăbușiseră și glasul îi era sec.

— Nu! am strigat scuturându-l, de parcă așa puteam să-i alung gândul cel rău. N-aș fi putut niciodată. Niciodată. Nici dacă aș fi știut de-atunci. Mă asculţi? Glasul îmi răgușise de disperare. Știi poveștile.

Oedip, Paris. Părinţii lor au încercat să-i omoare, însă ei au trăit oricum, ca să-și îndeplinească destinul. Mereu ai pășit pe calea aceasta.

Trebuie să-ţi găsești mângâiere gândind așa.

— Mângâiere? s-a mirat el ridicând ochii. E mort, mamă. Tatăl meu e mort.

Era greșeala mea veche, să-i sar în ajutor de îndată, fără să mai stau pe gânduri.

— Vai, fiule! Ce chin cumplit! Și eu simt la fel.

A plâns. Umărul mi s-a udat, lipit de faţa lui. Sub crengile golașe, l-am jelit amândoi pe bărbatul pe care eu, nu și fiul nostru, ajunsesem să-l cunosc. Mâinile late de plugar ale lui Odiseu. Glasul său ironic, înfăţișând în detaliu nebuniile înfăptuite de zei și de muritori deopotrivă. Ochii săi care vedeau totul, însă nu trădau mai nimic. Toate pieriseră. Nu ne fusese ușor împreună, dar ne purtaserăm bine unul cu celălalt. Își pusese încrederea în mine și eu în el când nu mai aveam pe cine altcineva să ne bizuim. Era pe jumătate fiul meu.

După nu prea mult timp, s-a retras. Lacrimile i se mai răriseră, deși știam că vor curge iar.

— Sperasem…

S-a întrerupt, însă era limpede ce voia să spună. Ce speră

întotdeauna copiii? Să-și facă părinţii să strălucească de mândrie. Știam cât de dureros era să-ţi moară speranţa aceea.

Mi-am pus mâna pe obrazul lui Telegonus.