— Ce este, muritorule?
Grăisem prea tare. Leii au tresărit în somn.
— Trebuie să plec. Am zăbovit prea mult. Oamenii mei nu mai au răbdare.
— Atunci pleacă. Îţi sunt gazdă, nu temniceră.
Chiar s-a uitat la mine în clipa aceea.
— Știu, stăpână. Îţi port o recunoștinţă nemărginită.
Avea ochii căprui și calzi ca pământul verii. Grăia simplu, fără pic de meșteșug, ceea ce desigur că era un meșteșug în sine. Întotdeauna știa să se înfăţișeze cât mai cu folos. M-am simţit cumva răzbunată când i-am zis:
— Am pentru tine o veste de la zei.
— O veste, a zis el prudent.
— Vei ajunge acasă, spun ei. Însă mai întâi îţi poruncesc să vorbești cu profetul Tiresias în casa morţii.
Niciun om zdravăn la cap n-ar fi putut să audă asta fără să-l apuce tremuratul. Înlemnise și se făcuse palid.
— De ce?
— Zeii știu cel mai bine și nu au crezut de cuviinţă să-și destăinuie motivele.
— N-o să se termine niciodată?
Avea glasul răgușit. Chipul îi părea o rană redeschisă. Toată furia mi s-a topit. Nu era adversarul meu și oricum îl aștepta un drum greu. Ce rost avea să ne rănim unul pe altul?
I-am atins pieptul, în care-i bătea brava inimă de căpitan.
— Vino, i-am zis. Nu te las la greu.
L-am dus în odaia mea și i-am împărtășit din cunoașterea care crescuse în mine în ziua aceea, iute și neîntrerupt, ca bulboanele unui pârâu.
— Vânturile te vor purta pe mări până la marginea lumii celor vii.
Acolo se află un mal cu un crâng de plopi negri și ape încremenite, negre, în care atârnă sălcii. E intrarea spre lumea morţilor. Sapă o groapă, îţi voi arăta cât de mare. Umple-o cu sângele unei oi și al unui berbec negru și fă libaţii în jurul gropii. Umbrele flămânde vor veni grămadă. Vor jindui la viaţa aceea aburindă după ce au stat atât de mult în întuneric.
Ţinea ochii închiși. Poate își închipuia cum năvălesc sufletele afară
din ungherele lor cenușii. Pe unele avea să le recunoască. Ahile și Patrocle, Aiax și Hector. Troienii pe care-i omorâse, grecii și mateloţii săi, încă cerând să li se facă dreptate. Însă nu asta era partea cea mai
grea. Va vedea și suflete pe care nu se aștepta să le întâlnească: cei care muriseră acasă în lipsa lui. Poate părinţii săi sau Telemah. Poate chiar însăși Penelopa.
— Trebuie să păzești sângele de ele până sosește Tiresias. Va sorbi cu nesaţ și-ţi va împărtăși din înţelepciunea sa. Apoi te vei întoarce aici pentru încă o zi, căci s-ar putea să-ţi mai fiu de ajutor.
A încuviinţat. Avea buzele cenușii. Mi-am pus mâna pe obrazul lui.
— Dormi, i-am zis. O să-ţi prindă bine.
— Nu pot.
Îl înţelegeam. Se pregătea sufletește, strângându-și curajul pentru o nouă bătălie. Am stat întinși unul lângă altul, veghind pe tăcute ceasuri lungi în noapte. În zori l-am ajutat chiar eu să se îmbrace. I-am prins mantia pe umeri. L-am încins cu cureaua și i-am întins sabia. Când am deschis ușa casei, l-am găsit pe Elpenor lăţit pe dalele de piatră. În sfârșit, căzuse de pe acoperișul meu. Ne-am uitat lung la buzele lui albăstrite și la gâtul sucit într-un fel hidos.
— Deja se întâmplă, a zis Odiseu cu un glas mohorât, resemnat.
Știam ce vrea să spună. Moirele îl prinseseră din nou în jug.
— O să rămână aici. Nu ai timp acum de înmormântare.
Am cărat leșul până la un pat și l-am învelit într-un cearșaf. Am adus merinde pentru drum și oile de care avea nevoie pentru ritual. Corabia era deja pregătită, oamenii lui întinseseră pânzele cu zile în urmă.
Acum au încărcat-o și au împins-o în valuri. Marea spumega rece și aerul era încărcat de stropi. Vor trebui să lupte pentru fiecare leghe, iar seara o să aibă umerii numai noduri. Mai bine le-aș fi dat niște pomezi pentru asta, mi-am zis. Însă era prea târziu.
Am urmărit cum se opintește corabia la orizont, apoi m-am întors și am tras cearșaful de pe leșul lui Elpenor. Singurele cadavre pe care le mai văzusem erau acelea care zăcuseră pe podeaua mea, atât de frânte, încât nici nu se mai vedea că fuseseră oameni. I-am atins pieptul. Era tare și rece. Auzisem că după moarte feţele par întinerite, însă, cum Elpenor râsese mult și scânteia vieţii i se stinsese, chipul destins îi era brăzdat de riduri. L-am spălat și l-am uns cu uleiuri, grijulie, de parcă
mai putea să-mi simtă degetele. În tot acest timp, am cântat o melodie care să-i ţină tovărășie sufletului, cât aștepta să treacă marele râu, spre
lumea morţilor. L-am învelit la loc în linţoliu, am rostit un farmec care să-l ferească de putreziciune și am închis ușa după mine.
În grădină, frunzele verzi erau atât de crude, încât luceau ca tăișurile cuţitelor. Mi-am vârât degetele în pământ, răscolindu-l. Vara cea umedă își strângea sevele și nu peste mult timp trebuia să leg viţele pe araci. Anul trecut mă ajutase Odiseu. Am atins cu grijă gândul acela ca pe o vânătaie, să văd cât de tare mă doare. Când n-o să-l mai am lângă
mine, oare o să ajung ca Ahile jelindu-l pe Patrocle, iubitul său pierdut?
Am încercat să-mi închipui cum gonesc dintr-o parte în alta a plajelor, smulgându-mi părul din cap și strângând la piept vreun crâmpei de tunică veche rămasă de la el. Cum ţip de durere că mi-am pierdut jumătate din suflet.
