Mi-am dus mâna la pântece. Tatăl tău a zis odată că-și dorește mai mulţi copii, însă nu de aceea exiști. Tu ești doar pentru mine.
Odiseu îmi spusese că pe Penelopa o apucaseră pe nesimţite durerile facerii; crezuse că o durea burta de la prea multe pere. Ale mele au picat ca un trăsnet din cer. Ţin minte că m-am dus de-a bușilea din grădină în casă, încovoiată de spasmele sfâșietoare. Pregătisem deja poţiunea din salcie. Am luat o gură, apoi am dat-o pe gât și până la urmă am ajuns să ling gura sticluţei.
Nu prea știam nimic despre naștere, etapele și evoluţia ei. Umbrele s-au schimbat, însă totul se topea într-o clipă fără sfârșit, o durere care mă măcina ca o piatră de moară. Am ţipat și m-am împins în ea ceasuri întregi, însă pruncul nu a ieșit. Moașele cunoșteau tot felul de trucuri prin care ajutau copilul să se miște, dar eu nu le știam. Puteam totuși să înţeleg un singur lucru: dacă îmi lua prea mult, fiul meu murea.
Am tot ţinut-o așa. Pradă chinurilor, am răsturnat o masă. După
aceea am găsit odaia distrusă de parcă dăduseră urșii iama în ea, cu tapiseriile smulse de pe pereţi, obloanele făcute așchii și farfuriile sparte. Nu ţin minte nimic. Mintea mi se împleticea printre o mie de
grozăvii. Oare copilașul era deja mort? Sau, ca sora mea, zămislisem un monstru? Durerea necurmată părea doar să-mi întărească temerile.
Dacă pruncul era teafăr și normal, n-ar fi trebuit să se nască deja?
Am închis ochii. Mi-am vârât mâna înăuntru și am bâjbâit după
creștetul rotund al copilului meu. Nu avea nici coarne, nici alte grozăvii, din câte-mi dădeam seama. Doar că se înţepenise la deschiderea dinăuntru, strâns bine între mușchi și oase.
M-am rugat Ilitiei, zeiţa nașterilor. Ea avea puterea să slăbească
strânsoarea pântecelui și să aducă pruncul pe lume. Se zicea că
veghează la nașterea fiecărui zeu sau semizeu. Ajută-mă, i-am strigat.
Însă n-a venit. Animalele scânceau prin colţuri și am început să-mi amintesc ce-și șopteau verișoarele mele prin palatul lui Oceanos acum o veșnicie. Dacă un zeu nu-și dorea să ţi se nască pruncul, putea s-o ţină pe Ilitia departe de tine.
Gândul mi s-a înstăpânit în minte. Cineva o împiedica să vină la mine. Cineva îndrăznea să se pună cu fiul meu. Gândul mi-a insuflat tăria de care aveam nevoie. Mi-am rânjit dinţii în întuneric și m-am dus de-a bușilea la bucătărie. Am luat un cuţit și am târât o oglindă mare de bronz, punându-mi-o în faţă, căci nu-l mai aveam pe Dedal să m-ajute. M-am sprijinit de peretele de marmură, printre picioarele de masă rupte. Răceala pietrei m-a mai liniștit. Pruncul nu era Minotaur, ci muritor. Trebuia să am grijă să nu tai prea adânc.
Mă temusem că o să mă pierd cu totul de durere, însă de-abia dacă
am simţit-o. Se auzea un sunet hârșâit, ca două pietre frecate una de alta – propria mea răsuflare, din câte mi-am dat seama. Straturile de carne s-au despicat și l-am văzut în sfârșit: cu membrele îndoite, ca un melc în cochilie. M-am uitat lung la el, temându-mă să-l mișc de-acolo.
Dacă era deja mort? Dacă nu era și-l omoram eu când îl atingeam? Însă
l-am tras în faţă și, când pielea i-a ieșit la aer, a început să urle. Am urlat și eu odată cu el, căci în viaţa mea nu mai auzisem sunet mai dulce. Mi l-am pus la piept. Pietrele de sub noi păreau puf. El tremura ca varga, îndesându-și în pielea mea chipul umed și luminos. Am tăiat cordonul, fără să-i dau drumul din braţe.
Vezi? i-am zis. Nu avem nevoie de nimeni. În chip de răspuns, a scos un orăcăit de brotac și a închis ochii. Fiul meu, Telegonus.
Nu m-am deprins ușor să fiu mamă. Am înfruntat viaţa aceasta ca oștenii care dau piept cu dușmanii, oţelindu-mă și pregătindu-mă de încleștare, cu sabia gata să pareze loviturile. Însă, oricât m-am pregătit, n-a fost de-ajuns. În lunile petrecute alături de Odiseu, crezusem că am învăţat destule șmecherii din viaţa de muritor. Trei mese pe zi, secreţiile, scăldatul și curăţatul. Tăiasem douăzeci de scutece de pânză, crezându-mă înţeleaptă. Însă ce știam eu despre pruncii muritori? Pe Aietes l-am ţinut în braţe mai puţin de o lună. Cele douăzeci de cârpe mi-au ajuns doar în prima zi.
Slavă zeilor că nu trebuia să dorm! Clipă de clipă trebuia să spăl, să
fierb, să curăţ, să frec și să pun la muiat. Însă cum să fac toate astea, când în orice moment avea și el nevoie de ceva, de hrană, de schimburi și de somn? Ultimul îl crezusem dintotdeauna cea mai firească
îndeletnicire a muritorilor, ca respiratul de ușoară, și totuși lui nu-i reușea deloc. Oricât l-aș fi înfășat, l-aș fi legănat și i-aș fi cântat, tot urla, sughiţa și tremura până fugeau leii de el, până ce mă temeam că-și va face singur rău. Am croit o eșarfă în care să-l port, lipit la inimă. I-am dat ierburi liniștitoare, am ars rășini aromate, am chemat păsările să ne cânte la ferestre. Nimic nu mă ajuta, doar umblatul – să merg prin casă, să merg pe dealuri, să merg pe ţărm. Atunci se istovea în sfârșit, închidea ochii și adormea. Însă dacă mă opream și încercam să-l las jos, se trezea îndată. Și dacă mergeam fără oprire, tot se trezea una-două și se punea iar pe urlat. Avea în el un ocean de jale ale cărui șuvoaie se potoleau doar câteva clipe, căci n-avea fund să se deșerte cu totul. De câte ori nu m-am gândit atunci la pruncul zâmbitor al lui Odiseu? Am încercat și eu tertipul acela, bașca altele. Am ridicat în aer trupușorul moale al fiului meu și i-am promis că e în siguranţă. S-a pus pe urlat și mai abitir. Blândeţea prinţului Telemah pesemne că se trăgea de la Penelopa, mi-am zis eu. Eu mă alesesem cu pruncul pe care-l meritam.
Au fost totuși și clipe în care ne găseam liniștea. Când adormea în sfârșit, când îmi sugea la piept, când le zâmbea păsărilor zburând din copac. Mă uitam la el simţind o dragoste atât de ascuţită, încât parcă
mă spinteca. Mi-am înșirat tot ce aș fi în stare să fac pentru el. Să-mi opăresc pielea. Să-mi scot ochii. Să-mi tocesc tălpile până la os de la atâta mers, doar să fie el fericit și sănătos.
Nu era fericit. O clipă, doar o clipă mi-aș fi dorit să nu-i simt în braţe furia umedă. Însă n-am avut parte de-așa ceva. Ura soarele. Ura vântul.
Ura băile. Ura să fie înfășat în pânzeturi, ura să fie în pielea goală, ura să stea întins pe burtă și pe spate. Ura toată lumea asta mare și tot ce se afla în ea, pe mine cel mai mult, din câte mi se părea.
Mi-am amintit de toate ceasurile în care lucrasem la farmecele mele, cântasem, ţesusem la război. Îmi lipseau ca un mădular smuls. Mi-am zis că mi-era dor chiar și să prefac bărbaţi în porci, fiindcă măcar la așa ceva mă pricepeam. Îmi venea să-l azvârl cât colo, însă am mărșăluit mai departe cu el în bezna care-l împresura, încolo și-ncoace înaintea valurilor, jinduind cu fiecare pas după viaţa mea dinainte. Cât urla el, am zis acrită în aerul nopţii:
— Măcar așa nu-mi fac griji că e mort.
Mi-am dus mâna la gură, căci zeul lumii de jos ia orice mărunţiș
drept invitaţie. I-am strâns la piept feţișoara înverșunată. Lacrimile îi năpădiseră ochii, avea părul vâlvoi și pe obraz, o mică zgârietură. Cum se alesese cu ea? Ce ticălos îndrăznise să-i facă rău? M-a năpădit tot ce auzisem despre pruncii muritori: că mureau din nimica toată, din orice, pentru că le era prea frig, prea foame, pentru că-i culcai așa, și nu altfel.
Îi simţeam fiecare răsuflare în pieptul costeliv, cât de îndoielnic era că
făptura aceasta plăpândă, care nu reușea nici măcar să-și ridice bine capul, putea să supravieţuiască în lumea asta aspră. Însă va supravieţui.
Va supravieţui, chiar de-aș fi nevoită să mă iau la trântă și cu zeul cel ascuns.
M-am uitat ţintă în întuneric. Am ascultat ca lupii, ciulind urechea la orice primejdie. Am reţesut vraja amăgitoare care-mi făcea insula să
pară un pâlc de stânci sălbatice. Însă nu mi-a trecut frica. Uneori, din cauza disperării, muritorii nu iau seama la nimic. Dacă ar trage oricum pe stânci, i-ar auzi urletele și ar veni încoace. Dacă-mi uitasem vicleșugurile și nu mai reușeam să-i fac să bea? Mi-am amintit ce-mi
povestise Odiseu că le fac oștenii pruncilor. Astianax și toţi fiii Troiei, striviţi și înfipţi în ţepușe, făcuţi bucăţi, călcaţi de copitele cailor, omorâţi ca să nu scape cu viaţă și să crească puternici, venind într-o bună zi să se răzbune.
Toată viaţa așteptasem să mă răzbească năpasta. Nici nu mă
