să se lupte încă din leagăn. Penelopa pesemne că s-a îngrijit să-l crească așa cum trebuie.

— Cum aș putea să-ţi dovedesc? m-a întrebat.

Își bătea joc de mine, mi-am zis.

— Nu ai cum. Știu că fiul are datoria să-și răzbune tatăl ucis.

— Nu neg acest lucru, a spus el privindu-mă la fel de neclintit. Însă

răzbunarea e întemeiată doar dacă a fost ucis voit.

Am ridicat din sprânceană.

— Și crezi că n-a fost așa? Ai intrat totuși în casa mea purtând la brâu un cuţit.

S-a uitat în jos de parcă se mira să-l vadă.

— E pentru cioplit.

— Da, am zis. Îmi închipui.

Și-a scos cuţitul de la cingătoare, l-a pus pe masă și l-a împins spre mine. S-a auzit un hârșâit ascuţit și tremurat.

— Eram pe plajă când a murit tatăl meu, a continuat Telemah.

Auzisem strigătele și mă temeam să nu se iște vreo înfruntare. Odiseu nu fusese prea… prietenos în ultimii ani. Am ajuns prea târziu, însă am văzut cum s-a sfârșit. Îi smulsese suliţa. Nu a murit de mâna lui Telegonus.

— Cei mai mulţi bărbaţi nu caută motive să ierte moartea tatălui lor.

— Nu pot să vorbesc în numele lor. Ar fi nedrept să-i caut vină fiului tău.

Era ciudat să-i aud cuvântul acela pe buze. Tatăl său se dăduse în vânt să-l rostească. Zâmbetul ironic, mâinile ridicate. Ce pot să spun?

Lumea este nedreaptă. L-am scrutat pe bărbatul din faţa mea. În ciuda mâniei mele, nu părea constrâns de nimic. Nu avea deloc purtări sclivisite de curtean. Se mișca simplu, chiar stângaci. Avea severitatea unei corăbii greu încercate în furtuni.

— Ai face bine să pricepi că, dacă încerci să-i faci vreun rău fiului meu, vei da oricum greș.

Și-a aruncat ochii asupra leilor tolăniţi lângă noi.

— Cred că pricep destul de bine.

Nu mă așteptasem să-l aud glumind sec, însă nu am râs.

— I-ai zis fiului meu că nu ţi-a mai rămas nimic în Itaca. Amândoi știm că te așteaptă tronul. De ce nu te-ai încoronat?

— Nu mai sunt bine-venit în Itaca.

— De ce?

— Pentru că mi-am văzut tatăl răpus, a răspuns el fără să șovăie.

Fiindcă nu ţi-am ucis fiul pe loc. Și pentru că, mai târziu, când s-a mistuit rugul funerar, nu am vărsat nicio lacrimă.

Îmi vorbise pe un ton potolit, însă vorbele îi dogoreau ca tăciunii.

Mi-am amintit cum se schimbase la faţă când pomenisem de cinstea cuvenită lui Odiseu.

— Nu-ţi jelești tatăl?

— Ba da. Îl jelesc pe tatăl de care mi-a povestit toată lumea, deși eu nu l-am cunoscut niciodată.

L-am privit printre gene.

— Mai bine zis?

— Nu sunt un povestitor prea bun.

— Nu-ţi cer să-mi spui o poveste. Ai venit pe insula mea. Îmi datorezi adevărul.

După o clipă, a încuviinţat.

— Ţi-l voi spune.

Cum mă așezasem pe scaunul de lemn, el l-a ales pe cel de argint.

Unde stătea și tatăl său pe vremuri. Mai întâi de orice altceva, asta îmi atrăsese atenţia la Odiseu: cum se tolănise în el ca în pat. Telemah stătea ţeapăn ca un tânăr discipol pus să recite o poezie. I-am oferit vin. M-a refuzat.

Când Odiseu nu s-a mai întors de la război, a continuat el, au început să sosească peţitori, să ceară mâna Penelopei. Vlăstarele celor mai înfloritoare familii din Itaca și tot felul de feciori temerari de pe insulele vecine care-și căutau neveste și, dacă se poate, un tron.

— I-a refuzat pe toţi, însă au rămas la palat ani la rând, mâncând din cămările noastre și poruncindu-i mamei să aleagă pe unul dintre ei. Le-a tot zis să plece, însă nu s-au dat duși. În glas încă îi ardea mânia. Și-

au dat seama că un băietan și o femeie singură nu au puterea să li se opună. Când îi mustram, nu făceau altceva decât să râdă.

Și eu avusesem de-a face cu asemenea inși. Însă îi mânasem în cocină.

Apoi se întorsese Odiseu. La zece ani după ce plecase cu corăbiile din Troia și la șapte ani după ce părăsise Aiaia.

— A venit îmbrăcat cu haine de cerșetor, arătându-se doar câtorva dintre noi. Am pus la cale un prilej propice: o întrecere în curaj a peţitorilor. Oricine reușea să întindă arcul măritului Odiseu câștiga mâna mamei. Rând pe rând, peţitorii și-au încercat puterile și nu au izbândit. Într-un târziu a pășit și tata în faţă. Dintr-o mișcare, a pus săgeata în arc și a slobozit-o în gâtlejul celui mai rău dintre ei. Atâta vreme mă temusem de bărbaţii aceia, iar el i-a secerat de îndată ca pe iarbă. I-a omorât pe toţi.

Războinicul călit de douăzeci de ani de lupte. Cel mai bun dintre greci după Ahile, mânuindu-și din nou arcul. Fiind băieţi cu caș la gură, prea bine hrăniţi și răsfăţaţi, firește că n-avuseseră cum să-i reziste. Era o poveste pe cinste: peţitorii leneși și cruzi asaltând-o pe soţia credincioasă, gata să-l uzurpe pe moștenitorul loial. Își meritaseră

pedeapsa după toate legile zeilor și ale muritorilor, iar Odiseu se înfiinţase ca Moartea întruchipată spre a-i osândi, eroul oropsit care repune lumea pe făgașul ei drept. Până și Telegonus ar fi admirat un asemenea muritor. Însă pe mine cumva întreaga viziune mă îngreţoșa: Odiseu bălăcindu-se prin sângele ce umplea sălile la care visase atâta amar de vreme.

— A doua zi au sosit taţii peţitorilor. Toţi erau de pe insulă. Nicanor, care avea cele mai mari turme de capre. Agaton, cu toiagul său sculptat din lemn de pin. Eupites, care mă lăsa pe vremuri să culeg pere din livada lui. El a grăit: Fiii noștri erau oaspeţi în casa ta și i-ai ucis. Dorim să fim despăgubiţi. Fiii voștri erau niște nemernici, a zis tata. La un semn de-al lui, bunicul și-a azvârlit lancea. Ţeasta lui Eupites s-a despicat, creierii împrăștiindu-i-se în ţărână. Tata ne-a poruncit să-i omorâm pe ceilalţi, însă atunci a coborât Atena lângă noi.

Așadar, Atena se întorsese în sfârșit la el.