îndoisem de asta, căci aveam dorinţe, sfidări și puteri mai presus decât credeau alţii că merit, iar asemenea lucruri își atrăgeau trăsnetele. Jalea mă pârjolise de atâtea ori, însă fără să-mi mistuie pielea. Nebunia din acele zile mi se trăgea dintr-o nouă certitudine: că în sfârșit găsisem ceva de care zeii se puteau folosi împotriva mea.
M-am luptat mai departe și băieţelul meu a tot crescut. Atât pot să
zic. S-a liniștit atunci și m-am liniștit și eu, sau poate a fost invers. Nu mai stăteam atât de mult cu ochii pe el și nici nu mă mai mustram singură. A zâmbit pentru prima oară și a început să doarmă în leagăn.
O dimineaţă întreagă n-a mai urlat deloc și am reușit să-mi văd de grădină. Ce prunc isteţ, mi-am zis. M-ai pus la încercare, nu-i așa?
Când mi-a auzit glasul, s-a uitat în sus la mine din iarbă și a zâmbit iar.
Firea lui muritoare mă urmărea tot timpul, ca bătaia ritmică a unei alte inimi. Acum, că se putea ridica în fund, întinzând mâna să apuce orice, toate obiectele obișnuite din casă și-au dezvelit colţii tăinuiţi.
Oalele care clocoteau pe foc păreau să sară de la locul lor, gata să-i opărească degetele. Cuţitele alunecau de pe masă și cădeau mai să-i taie capul. Dacă-l lăsam undeva, apărea o viespe zumzăind sau vreun scorpion se furișa iute pe picioare din cine știe ce cotlon ascuns, înălţând coada. Scânteile din foc păreau mereu să zboare arcuit prin aer spre carnea lui fragedă. Reușeam să abat fiecare primejdie, căci eram mereu la un pas de el, însă mă temeam tot mai mult să închid ochii și să-l las fie și o clipă singur. Grămada de lemne se năruia peste el. O lupoaică până atunci blândă dădea să-l muște. Mă trezeam cu o viperă înălţată în coadă deasupra leagănului, cu fălcile căscate.
Ca să vedeţi cât îmi suciseră minţile dragostea, teama și nesomnul, mi-a luat mult să-mi dau seama că insectele înţepătoare n-aveau cum să năvălească în batalioane și că zece oale prăvălite erau prea mult într-o singură dimineaţă, oricât aș fi fost de stângace din cauza oboselii. Să-mi amintesc că Ilitia nu apăruse lângă mine în chinurile prelungite ale nașterii. Să mă întreb dacă, văzându-se învins, zeul vinovat nu-și reluase încercările.
L-am înfășurat pe Telegonus în eșarfă la piept și m-am dus la iezerul ce se întindea pe la jumătatea piscului. Aici trăiau broaște, plevușcă și insecte de apă. Trestia se încâlcea în pâlcuri. Nu știu de ce căutam apa în clipa aceea. Poate era o pornire uitată a sângelui meu de naiadă.
Am atins cu degetul oglinda iezerului.
— Caută vreun zeu să-i facă rău fiului meu?
Lacul s-a încreţit și în apă mi s-a înfăţișat Telegonus. Zăcea înfășurat într-un linţoliu de lână, cenușiu și fără viaţă. M-am dat înapoi icnind, iar viziunea s-a făcut ţăndări. O vreme am putut doar să respir cu obrazul lipit de căpșorul copilului. La ceafă, firele subţiri de păr i se roseseră de cât se foise în pătuţ.
Mi-am dus iar mâna tremurătoare la apă.
— Cine?
Apa mi-a arătat doar cerul de deasupra.
— Te rog, am implorat.
Însă n-am primit niciun răspuns și-am simţit cum îmi urcă groaza în sus pe gâtlej. Îmi închipuisem că ne ameninţa vreo nimfă sau vreun zeu-râu. Șmecheriile cu gâze, flăcări și animale erau culmea puterilor unei zeităţi inferioare. Mă întrebasem dacă nu era chiar mama, cuprinsă de pizmă că eu puteam să fac prunci și ea nu mai putea. Însă
zeul acela reușea să se ascundă de viziunile mele. În toată lumea nu existau decât câteva asemenea zeităţi. Tata. Bunicul, poate. Zeus și câţiva dintre marii olimpieni.
L-am strâns pe Telegonus bine la piept. Mōli te păzea de vrăji, nu de tridente, nu de trăsnete. Asemenea puteri m-ar fi doborât la pământ ca pe un spic de grâu.
Am închis ochii și m-am luptat cu teama care mă sufoca. Trebuia să
am mintea trează și ascuţită. Trebuia să-mi amintesc toate șmecheriile pe care le folosiseră zeităţile mărunte împotriva celor superioare de la începuturile lumii încoace. Oare nu-mi povestise Odiseu că mama lui Ahile, o nimfă a mării, reușise să se tocmească cu Zeus? Însă nu-mi spusese cum reușise. Iar fiul ei tot murise până la urmă.
Îmi simţeam răsuflarea tăindu-mi pieptul precum zimţii unui ferăstrău. Trebuie să aflu cine e, mi-am zis. Asta în primul rând. Nu mă
pot păzi de umbre. Vreau să știu cu ce anume trebuie să dau piept și să
mă lupt.
Ajunsă acasă, am făcut focul, deși nu trebuia neapărat. Era o noapte caldă, de sfârșit de vară și început de toamnă, însă îmi doream să simt mirosul de cedru și izul ierburilor pe care le presărasem în flăcări.
Simţeam o furnicătură pe piele. Altădată aș fi zis că se trage de la schimbarea vremii, însă acum părea ceva paralizant. Mi s-a ridicat părul la ceafă. M-am tot plimbat dintr-o parte în alta pe podeaua de piatră, cu Telegonus la piept, până când a adormit în sfârșit, ostenit de atâta plâns. Asta așteptasem. L-am așezat în leagăn și l-am tras lângă
foc, punându-mi leii și lupii de pază în jur. Nu aveau cum să oprească
un zeu, însă cele mai multe zeităţi simt fricoase. Ghearele și colţii s-ar putea să-mi dea un răgaz.
Am rămas în picioare lângă vatră, cu toiagul în mână. În aer plutea tăcerea.
— Tu, care încerci să-mi omori pruncul, arată-te. Arată-te și vorbește-mi în faţă. Sau te ţii de omoruri doar din umbră?
Încăperea încremenise. Auzeam doar răsuflarea lui Telegonus și sângele curgându-mi năvalnic prin vene.
— Nu-mi trebuie umbre, a spintecat un glas aerul. Și nu mă iscodește pe mine cineva de-alde tine ce ţel urmăresc.
Pe dată s-a înfipt în cameră, înaltă, dreaptă și neașteptat de albă, o gheară de fulger pe cerul din miez de noapte. Coiful cu păr de cal îi atingea tavanul. Armura de oglinzi îi împrăștia scântei. În mână avea o lance lungă și subţire, cu tăișul ascuţit muiat în lumina focului. Era numai convingere arzătoare și înaintea ei toate târâturile și scursorile murdare ale lumii trebuiau să se dea temătoare înapoi. Copila isteaţă și cea mai iubită a lui Zeus, Atena.
— Voia mea se va face oricum. Nu există circumstanţe atenuante, s-a auzit iarăși glasul ca metalul retezat.
Mă mai aflasem în prezenţa marilor zei: tata și bunicul, Hermes și Apollo. Însă ea mă sfredelea cu privirea ca nimeni altcineva. Odiseu îmi spusese odată că era ca un tăiș ascuţit atât de fin și de delicat, încât nici nu-ţi dădeai seama că te-a tăiat și-ţi vărsai sângele pe podea cu fiecare bătaie a inimii.
A întins mâna neprihănită.
— Dă-mi pruncul.
Toată căldura din odaie dispăruse. Până și focul ce trosnea lângă
