— Chiar existau trădători?

— O revoltă în Itaca? a clătinat el din cap. N-avem timp de-așa ceva.

Rebeliunile au loc în ţinuturile prospere sau în acelea atât de asuprite, că oamenii nu au de ales. De-acum eram furios. I-am zis că nimeni nu uneltește și nu uneltise niciodată și că mai bine le-ar zice oamenilor câteva vorbe bune în loc să se gândească toată ziua cum ar putea să-i ucidă. Mi-a zâmbit și mi-a spus: „Știai că Ahile avea șaptesprezece ani când a plecat la război? Și nu era cel mai tânăr ostaș de la Troia. Băieţi de treisprezece-paisprezece ani au luptat toţi cu onoare pe câmpul de bătălie. Curajul, din câte am aflat, nu ţine de vârstă, ci de caracterul pe care și l-a clădit omul”.

Nu încerca neapărat să-l imite pe tatăl său. Însă ritmul frazelor reușea să surprindă tonul blajin și ademenitor al lui Odiseu, de parcă-ţi făcea o mărturisire.

— Voia să-mi spună că m-am făcut de rușine, desigur. Că eram laș.

Că ar fi trebuit să mă bat singur cu peţitorii. Nu împlinisem deja cincisprezece ani când au început să vină? Ar fi trebuit să fiu în stare să

mânuiesc arcul, nu doar să-i întind coarda. La Troia n-aș fi rezistat nici măcar o zi.

Parcă vedeam întreaga scenă: fumul înălţându-se din foc, izul de bronz vechi, mirosul de măsline tescuite. Și Odiseu înfășurându-și cu măiestrie fiul în vălurile rușinii.

— I-am zis că acum suntem în Itaca. Războiul se sfârșise. Toată

lumea știa, în afară de el. S-a înfuriat. Și-a șters zâmbetul de pe faţă.

Mi-a zis: „Ești un trădător. Îţi dorești să mor ca să-mi iei tronul. Poate chiar ţi-ai pus în gând să faci cumva să-mi găsesc mai iute moartea?”

Telemah vorbea pe un ton liniștit, aproape fără să trădeze nicio emoţie, însă degetele i se albiseră strângând braţul scaunului.

— I-am răspuns că el ne face de rușine casa. Putea să se fălească mult și bine cu războiul, însă ne adusese acasă doar moarte. N-o să mai aibă

niciodată mâinile curate și nici eu, căci îl urmasem în lacul lui de sânge și toată viaţa o să-mi pară rău. Cu asta am sfârșit-o. Nu m-a mai primit

la sfat. Nu m-a mai lăsat în sala mare. L-am auzit strigându-i mamei că

alăptase o viperă.

În odaie s-a lăsat liniștea. Simţeam cum căldura flăcărilor se risipește și piere în aerul iernatic.

— De fapt, cred că mă voia trădător. Măcar așa putea să-și înţeleagă

fiul.

În timp ce vorbea, îl cercetasem ca să descopăr emfaza tatălui său, acele viclenii proprii lui Odiseu, cum sunt mareele parte din ocean.

Pauzele și zâmbetele, tonul sec și gesturile zeflemitoare, toate îndreptate spre ascultătorul său, pentru a-l convinge, pentru a-l împunge și, mai ales, pentru a-l îmbuna. Nu văzusem nimic din toate astea. Telemah nu se apăra deloc de lovituri.

— După aceea m-am dus la mama, însă el pusese străji la ușă, ca să

nu pot să intru, iar când i-am strigat de afară, mi-a zis să am răbdare și să nu-l întărât și mai rău. Doar bătrâna mea doică, Euricleea, care îi fusese și lui doică, mai vorbea cu mine. Am stat lângă foc, mestecând încet peștele. El n-a fost întotdeauna așa, îmi tot repeta. De parcă

schimba cu ceva lucrurile. Bărbatul acesta clocotind de furie era tatăl cu care mă alesesem. Ea a murit puţin mai târziu, însă pe tata nici nu l-a interesat cum îi arde rugul. Se săturase să trăiască în cenușă, a zis el.

A plecat pe mare cu un schif și s-a întors peste o lună, cu cingători și pocale de aur, armură nouă și hainele stropite de sânge. Niciodată nu-l văzusem mai fericit. Însă nu l-a ţinut mult. A doua zi dimineaţă deja se plângea în gura mare de fumul din sală și de slugile prea stângace.

Îl văzusem în asemenea toane. Orice cusur cât de mic al lumii îl înfuria, toată risipa, prostia și delăsarea omenească, dar și toate supărările pe care i le isca natura, mușcăturile gâzelor, lemnul care se îndoia cum nu trebuie și mărăcinii în care-și rupea mantia. Când trăise alături de mine, îi netezisem calea, scăpându-l de toate acele lucruri și învelindu-l bine în vraja și prezenţa mea zeiască. Poate de aceea fusese atât de fericit. Crezusem că am trăit împreună o idilă. Mai bine i-aș fi zis iluzie.

— După aceea a plecat lună de lună să prade și să jefuiască. Ne-au parvenit vești aproape de necrezut. Își luase o altă soţie, regina nu știu cărui regat de pe continent. Domnea mulţumit peste ţinuturile acelea bogate în cirezi de vite și lanuri de orz. Pe cap purta o coroană de aur,

ţinea ospeţe până în zori, mâncând câte un mistreţ întreg la masă și hohotind cu poftă. Avea un alt fiu de-acum.

Avea ochii lui Odiseu. Aceeași formă și culoare, chiar și căutătura sfredelitoare. Însă expresia de pe chipul său era alta; privirea lui Odiseu era tot timpul mieroasă. Telemah nu ieșea din sine.

— Exista ceva adevăr în poveștile acelea?

A ridicat din umeri.

— Cine știe? Poate chiar el iscase zvonurile ca să ne rănească. I-am trimis vorbă mamei că trebuie să mă îngrijesc mai bine de capre și m-am dus să trăiesc într-o colibă părăsită de pe deal. Tata n-avea decât să

uneltească și să se mânie cât poftește, măcar așa nu trebuia să-l văd.

Mama n-avea de ales decât să se hrănească dintr-o bucăţică de brânză

toată ziua și să-și strice ochii la războiul de ţesut până i se împăienjeneau, măcar așa nu trebuia s-o văd nici pe ea.

Buștenii din foc se mistuiseră. Rămășiţele luceau albe, presărate cu solzi de cenușă.

— Fiul tău a nimerit în toată nenorocirea asta. Luminos ca soarele la răsărit și dulce ca o poamă coaptă. Avea la el lancea aceea caraghioasă

și daruri pentru toată lumea, castroane de argint, mantii și aur. Era chipeș la faţă și scăpăra de speranţe ca focul. Îmi venea să-l scutur de umeri. Mi-am zis: când se întoarce tata, o să-l înveţe pe băiatul acesta că viaţa nu e un cânt de-ale aezilor. Și chiar așa s-a întâmplat.

Luna se ridicase de la fereastră și încăperea se învăluise în umbre.

Telemah își ţinea mâinile pe genunchi.

— Încercai să-l ajuţi, am zis. De aceea te-ai dus pe plajă.

Își ţinea ochii aţintiţi asupra cenușii din vatră.

— Din câte s-a văzut, n-a mai avut nevoie de ajutorul meu.

Pe vremuri mi-l închipuiam adesea pe Telemah. În chip de băiat liniștit, care veghează așteptându-l pe Odiseu, ca tânăr înflăcărat, pornit peste uscat și mare să se răzbune. Însă acum, că era bărbat, avea un glas monoton și golit de vlagă. Aducea cu mesagerii care goneau cale lungă ca să le ducă regilor veștile. Își rostesc gâfâind soliile și cad la pământ, de unde nu se mai ridică.

Fără să mă gândesc, m-am întins și mi-am pus mâna pe braţul lui.

— Nu sunteţi din același sânge. Nu-l lăsa să te târască după el.

S-a uitat o clipă în jos, la degetele mele, apoi în sus, la chipul meu.

— Ţi-e milă de mine. Să nu-ţi fie. Tata a minţit adesea, însă a avut dreptate când mi-a spus că sunt laș. L-am lăsat să-și dea în petic an de an, să bată turbat slugile, să strige la mama, să ne preschimbe casa în cenușă. Mi-a cerut să-l ajut să-i omoare pe peţitori și l-am ascultat.

Apoi m-a pus să-i omor pe toţi cei care-i ajutaseră și iar l-am ascultat.