mine părea doar un tablou pe perete.
— Nu.
În ochi i se îmbinau argintul și cenușiul granitului.
— Îndrăznești să mi te împotrivești?
Aerul se învârtoșase. Simţeam că mă sufoc. Pe piept își purta faimosul aegis, platoșa de piele tivită cu fir de aur. Se spunea că e croită
din pielea unui titan pe care o jupuise și o tăbăcise cu mâna ei. Ochii săi scânteietori parcă îmi făgăduiau: tot așa o să te port și pe tine dacă
nu mi te supui implorându-mi îndurarea. Limba mi s-a veștejit în gură
și am simţit că încep să tremur. Însă un lucru știam sigur pe lumea asta: zeii nu cunosc îndurarea. Mi-am prins pielea cu degetele și m-am ciupit zdravăn. Durerea ascuţită m-a mai întărit.
— Îndrăznesc, am spus. Deși nu mi se pare o luptă dreaptă să te pui împotriva unei nimfe neînarmate.
— Dă-mi-l de bunăvoie și nu va trebui să ne luptăm. O să mă
îngrijesc iute de ce trebuie făcut. Nu va suferi deloc.
Nu asculta ce-ţi zice dușmanul, îmi spusese Odiseu odată. Uită-te la el. Așa vei afla tot ce trebuie să știi.
M-am uitat. Era înarmată până-n dinţi, în armură din cap până-n picioare, cu coif, lance, aegis și apărători pentru pulpe. O priveliște de groază: zeiţa războiului, gata de încleștare. De ce oare se apăra de mine, care nici nu mă pricepeam să lupt, cu toată panoplia ei? Poate se temea de altceva, ceva ce o făcea să se simtă dezarmată și slabă.
M-am lăsat purtată de instinct, de sutele de ceasuri petrecute în palatul tatei și cu Odiseu polymetis, bărbatul cu atâtea vicleșuguri la îndemână.
— Mărită zeiţă, toată viaţa am auzit povești despre cât de puternică
ești. Așa că nu pot să nu mă întreb. Dorești moartea pruncului meu de destul timp, și totuși e în viaţă. Cum se poate una ca asta?
Începuse să se umfle ca o șerpoaică, însă am stăruit.
— De fapt, cred că nu ţi se îngăduie. Că te împiedică ceva. Moirele, care-și au propriile ţeluri, nu te lasă să-l omori cu mâna ta.
Când am pomenit de Moire, i-au lucit ochii. Era zeiţa dezbaterilor, născută din mintea ascuţită și neobosită a lui Zeus. Dacă îi interzicea cineva ceva, fie și cele trei zeiţe cenușii, nu avea de gând să se supună și gata, ci se apuca să desfacă îngrădirea cu pricina până la atomii ei esenţiali, încercând să-și croiască drum dincolo de ea.
— De-aia ai muncit atâta atunci. Cu albine și oale răsturnate, am zis uitându-mă gânditoare la ea. Asemenea mărunţișuri sigur că te-au atins în mândria ta de războinică.
Mâna i-a lucit albă pe mânerul lăncii.
— Nu s-a schimbat nimic. Pruncul trebuie să moară.
— Și va muri cu siguranţă când va împlini o sută de ani.
— Cât crezi că o să-mi ţii piept cu vrăjitoriile tale?
— Cât va trebui.
— Te pripești, a zis ea pășind spre mine – creasta din păr de cal a hârșâit frecându-se de tavan. Ţi-ai uitat rangul, nimfă. Sunt fiica lui Zeus. Poate că nu pot să-l lovesc de-a dreptul pe fiul tău, însă Moirele nu spun nimic despre ce aș putea să-ţi fac ţie.
Și-a înșirat cuvintele cu rigoarea cu care ar fi alcătuit un mozaic din pietre. Până și printre zei era Atena faimoasă pentru mânia ei. Cei care o sfidau erau preschimbaţi în pietre și păianjeni, își pierdeau minţile,
erau înhăţaţi de vârtejuri, blestemaţi și vânaţi până la capătul lumii. Iar dacă nu mă mai avea pe mine lângă el, Telegonus…
— Da, a zâmbit ea rece. Începi să pricepi cum stau de fapt lucrurile.
A înălţat lancea de pe podea. Acum nu mai lucea, ci curgea ca o beznă lichidă în mâna ei. M-am dat în spate, punându-mă în faţa împletiturii leagănului, chinuindu-mă să-mi adun gândurile.
— E adevărat că ai putea să-mi faci rău, am spus. Însă și eu am tată și familie. Nu le surâd pedepsele azvârlite cu nepăsare asupra celor de-un sânge cu noi. S-ar mânia. Se poate chiar să simtă nevoia să treacă la fapte.
Lancea a atârnat mai departe deasupra podelei, însă nu a îndreptat-o spre mine.
— Dacă va fi război, titano, tot Olimpul va ieși câștigător.
— Dacă Zeus ar fi dorit să fie război, ne-ar fi trăsnit cu mult timp în urmă. Însă se stăpânește. Ce-o să creadă dacă-i strici pacea cu greu câștigată?
I-am citit în ochi cum mișcă piesele pe tablă, socotind pietrele de o parte și de cealaltă.
— Ameninţările tale nu reprezintă nimic pentru mine. Sperasem că
putem avea o discuţie rezonabilă.
— Nu e deloc rezonabil să încerci să-mi omori pruncul. Te-ai mâniat pe Odiseu, însă el nici măcar nu știe de existenţa băiatului. Nu-l pedepsești deloc dacă-l ucizi pe Telegonus.
— Sunt doar bănuieli deșarte, vrăjitoareo.
Dacă n-ar fi fost în joc viaţa fiului meu, poate aș fi râs când i-am înţeles privirea. Era ea isteaţă, însă nu se pricepea deloc să-și ascundă
