Apoi mi-a poruncit să strâng toate sclavele care se culcaseră cu vreunul dintre ei și să le pun să spele podelele de sânge, iar după ce terminau, să le omor și pe ele.

M-am cutremurat când l-am auzit.

— Fetele acelea nu au avut de ales. Odiseu ar fi știut-o.

— Odiseu m-a pus să le tranșez ca pe animale, a replicat el uitându-se în ochii mei. Nu mă crezi?

Mi-am amintit atunci nu una, ci mai bine de zece povești. Mereu îi plăcuse să se răzbune. Mereu îi urâse pe cei care-l trădaseră, din câte credea el.

— I-ai dat ascultare?

— Le-am spânzurat. Am găsit douăsprezece frânghii pe care le-am înnodat cu un laţ la capăt. Rostea fiecare cuvânt de parcă își împlânta un cuţit în came. Nu mai văzusem niciodată cum se face, însă mi-am amintit că în toate poveștile pe care le știam din copilărie femeile se spânzură întotdeauna. Mi s-a părut cumva mai cuviincios. Mai bine îmi foloseam sabia. N-am văzut morţi mai urâte și mai chinuitoare decât ale lor. O să le văd atârnate în ștreang cât o să trăiesc. Noapte bună, stăpână Circe.

Și-a luat cuţitul de pe masă și s-a dus la culcare.

Furtuna se potolise și cerul nopţii era iarăși senin. Am ieșit să mă

plimb, ca să simt adierea proaspătă a vântului pe piele și pământul fărâmiţându-mi-se moale sub tălpi și ca să-mi alung imaginea hâdă a trupurilor zvârcolinde. Deasupra capului plutea mătușa mea, însă nu-mi mai făceam griji din pricina ei. Îi plăcea să-i privească pe

îndrăgostiţi, iar eu nu mai eram de mult una dintre ei. Poate nu fusesem niciodată.

Parcă vedeam chipul lui Odiseu în timp ce-i omora rând pe rând pe peţitori. Îl văzusem tăind lemne. Le despica iute, dintr-o mișcare.

Pesemne că i-au murit la picioare, mânjindu-l până la genunchi cu sângele lor. Iar el, distant, însemna pe răboj: încă unul.

Focul a urmat când a rămas în picioare printre leșurile măcelărite, nemișcate și a simţit mai departe furia fierbând nemistuită în el. Așa că

și-a tot hrănit-o, cum pui lemne pe foc. Bărbaţii care-i ajutaseră pe peţitori, sclavele care se culcaseră cu ei, taţii care îndrăzniseră să se pună cu el. Ar fi continuat așa dacă n-ar fi intervenit Atena.

Dar eu? Câtă vreme mi-aș fi umplut cocina dacă n-ar fi venit Odiseu?

Mi-am amintit de seara în care mă întrebase despre porci.

— Cum hotărăști care om merită pedepsit și care nu? Cum poţi să

judeci sigur care inimă e stricată și care e bună? Dacă faci vreo greșeală?

În seara aceea, vinul și focul mă încălziseră și sclipirea ochilor lui mă

ademenise.

— Haide să luăm, i-am răspuns, un echipaj de corăbieri. Unii dintre ei sunt, negreșit, mai răi decât alţii. Unii violează și pradă într-o veselie, pe când alţii sunt proaspăt sosiţi și nici nu le-au mijit tuleiele. Unii nu-și închipuie că ar putea să jefuiască pe cineva decât dacă le mor familiile de foame. Unii se rușinează după aceea, alţii o fac doar fiindcă

așa le poruncește căpitanul și pentru că se pot ascunde în mulţimea celorlalţi bărbaţi.

— Atunci, a întrebat din nou Odiseu, pe care îi preschimbi și pe care îi lași să plece?

— Îi preschimb pe toţi. Doar au venit la mine în casă. De ce mi-ar păsa ce-are fiecare în inimă?

Zâmbise închinând pocalul în cinstea mea.

— Stăpână, în privinţa aceasta gândim la fel.

O bufniţă mi-a trecut fâlfâind deasupra capului. Am auzit cum fojgăie desișul și plesnește pliscul. Murise un șoarece într-o clipă de neatenţie. Mă bucuram că Telemah nu știe probabil despre discuţia aceea dintre mine și tatăl său. Pe atunci mă fălisem, făcusem pe

nemiloasa. Mă simţisem de neatins, numai colţi și putere. De-abia dacă-mi mai aminteam cum era.

Lui Odiseu îi plăcuse cel mai mult să se dea drept un om ca oricare altul, numai că nu mai era niciunul ca el, iar acum, că murise, nu mai rămăsese niciunul. Toţi eroii sunt niște nătărăi, îi plăcea să spună. Prin asta înţelegea toţi eroii în afară de mine. Așa că, dacă greșea, cine l-ar putea corecta? Stătuse pe plajă și îl considerase pe Telegonus pirat.

Stătuse în propria sală și-l învinuise pe Telemah de trădare. Doi copii avusese și pe niciunul nu izbutise să-l vadă limpede. Însă poate că

niciun părinte nu-și poate vedea copilul cu adevărat. Când ne uităm, nu ne vedem decât propriile greșeli oglindite în el.

Acum ajunsesem în crângul de chiparoși. Crengile păreau negre în întuneric și acele lor mi-au atins în treacăt obrazul, astfel încât le-am simţit seva lipicioasă. Lui Odiseu îi plăcuse aici. Mi-am amintit cum își trecea mâna peste un trunchi. Asta îmi plăcuse tare mult la el, printre altele, că admira lumea ca pe un giuvaier, întorcând-o pe toate feţele la lumină. O corabie bine clădită, un copac bine crescut, o poveste bine istorisită, toate erau plăceri pentru el.

Nu mai era nimeni ca el, și totuși mai exista cineva pe potriva lui care dormea acum în casa mea. Telemah nu era primejdios, însă ea? Oare se gândea să se răzbune despicându-i beregata fiului meu? Orice ar încerca, nu putea să-mi străpungă farmecele. Nici măcar Odiseu nu reușise vreodată să se fofileze pe lângă vrăjile mele cu vorbăria lui. În schimb, se fofilase cu vorbăria sa pe lângă vrăjitoare.

Pe iarbă se strângea rouă. Picioarele îmi licăreau argintii, răcorite de atingerea ei. Telemah era acum în pat, cu ochii la întunecimea aceasta, zărind firicelele de lumină care zdrenţuiau marginea de răsărit. M-am gândit la chipul său când îmi povestise cum le-a spânzurat pe sclave, cum își ţinuse amintirea aceea lipită de piele ca un fier înroșit. Ar fi trebuit să-i mărturisesc mai multe, m-am gândit. Aș fi putut să-i spun că nu era primul om care ajunsese să ucidă de dragul lui Odiseu. Pe vremuri, o oaste întreagă își închinase lăncile acestei sarcini. De-abia dacă îl cunoșteam pe Telemah, însă nu cred că l-ar fi alinat cu ceva.

Parcă îi și vedeam chipul trist. Mă ierţi dacă nu înalţ rugi de mulţumire că fac parte dintr-un lung șir de ticăloși.

Dintre toţi fiii din lume, pe el nu l-aș fi crezut deloc fiul lui Odiseu.

Era rece ca un sol, aproape din topor. Își arăta deschis toate rănile.

Când îl atinsesem, pe chip îi apăruse o emoţie pe care nu prea reușeam s-o numesc. Mirare muiată într-un soi de dezgust. Dar nu avea de ce să

se teamă. N-aveam de gând să-l mai ating.

Acesta a fost gândul care m-a purtat spre casă.

Am urmărit răsăritul soarelui de la războiul meu de ţesut. Am așezat pe masă pâine, brânză și fructe, iar când l-am auzit pe fiul meu că se trezește, m-am dus la ușa lui. Spre ușurarea mea, nu mai părea atât de posac, deși nu-i trecuse povara gândului: tatăl meu a murit.

Avea să se trezească multă vreme cu gândul ăsta, știam prea bine.

— Am stat de vorbă cu Telemah, i-am zis. Ai avut dreptate în privinţa lui.A ridicat din sprâncene. Oare credea că nu sunt capabilă să văd ceva cât se poate de limpede? Sau că nu pot s-o recunosc?

— Mă bucur că gândești așa, a zis.

— Vino. Am pregătit masa de dimineaţă. Și cred că se trezește și Telemah. Nu vrei să-l lași singur cu leii, nu?

— Tu nu vii?

— Am de făcut niște vrăji.

De fapt, nu aveam. M-am dus în odaia mea și i-am ascultat cum discută despre barcă, mâncare și furtuna care abia trecuse. Se întremau cu lucruri obișnuite. Telegonus i-a propus să meargă să adăpostească