trăirile. De ce ar fi făcut-o? Cine ar fi îndrăznit să lovească în mărita Atena pentru că gândea ceva anume? Odiseu îmi spusese că se mâniase pe el, dar el nu înţelegea adevărata fire a zeilor. Nu era supărată.
Absenţa ei era doar șmecheria aceea veche de care-mi povestise Hermes: dacă-i întorceai spatele muritorului ocrotit, îl apuca disperarea. Apoi puteai să revii în toată splendoarea ta și să te bucuri de ploconirile sale.
— Dacă nu vrei să lovești în Odiseu, de ce cauţi să-mi omori fiul?
— Nu te privește pe tine. Am văzut ce urmează și-ţi spun că pruncul nu poate să trăiască. Dacă trăiește, o să-ţi pară rău câte zile vei mai
avea. Simţi duioșie pentru copil și nu-ţi găsesc vină din atâta lucru. Nu-ţi lăsa însă mintea tulburată de iubirea exagerată de mamă. Gândește-te, fiică a lui Helios. Nu e mai înţelept să mi-l dai acum, când de-abia a sosit pe lume, iar trupul său și dragostea ta încă nu și-au atins apogeul?
Și-a înmuiat glasul: Închipuie-ţi cât de greu o să-ţi fie peste un an, doi sau zece, când o să ajungi să-l iubești din toată inima. Mai bine îl trimitem acum, cu binișorul, spre casa sufletelor. Mai bine ajungi să
porţi în pântece un alt copilaș, ca să începi să uiţi de el, cu atâtea bucurii noi. Nicio mamă n-ar trebui să-și vadă copilul murind. Însă, dacă trebuie să se întâmple, dacă nu există o altă cale, se poate să existe o răsplată.
— Răsplată?
— Desigur. Mă lumina cu chipul ei ca miezul unei forje. Doar nu crezi că ţi-aș cere o jertfă fără să-ţi ofer nicio răsplată. Vei câștiga ocrotirea mea, Pallas Atena. Bunăvoinţa mea eternă. O să-i înalţ un monument pe insula asta. După o vreme, îţi voi trimite un alt bărbat vrednic, să-ţi facă alt fiu. Îi voi binecuvânta nașterea și voi ocroti pruncul de toate relele. Va fi un muritor de frunte, temut în bătălii, sfetnic înţelept și cinstit de toţi. Va avea urmași și-ţi va îndeplini toate speranţele de mamă. Mă voi îngriji chiar eu de toate astea.
Era cea mai generoasă recompensă din toată lumea, la fel de rară ca merele de aur ale Hesperidelor: un olimpian care jură să-ţi fie prieten.
Așa nu ţi-ar mai lipsi nimic niciodată și te-ai bucura de toate plăcerile lumii. Nu ai mai avea nicio teamă.
I-am cercetat privirea cenușie și strălucitoare, ochii precum două
giuvaiere răsucite să prindă lumina din jur. Îmi zâmbea cu mâna întinsă, gata parcă să o strângă pe a mea. Când pomenise de prunci, mai că nu gângurise, ca pentru a-și adormi propria odraslă. Însă Atena nu avea nicio odraslă și nici nu va avea vreodată. Nu iubea decât raţiunea. Care nu e același lucru cu înţelepciunea.
Copiii nu sunt saci de grâne, să-i muţi unul în locul altuia.
— O să uit că mă crezi doar o iapă bună de împerecheat cu cine ai tu chef. Adevărata taină este de ce dai atâta însemnătate morţii fiului meu. Ce anume va face el, astfel încât preaputernica Atena e în stare să
plătească atât de scump ca să nu se întâmple?
Într-o clipă i-a pierit toată blândeţea. Și-a retras brusc mâna.
— Atunci mi te pui împotrivă. Doar cu buruienile și zeitatea ta neînsemnată.
Puterea ei mă apăsa, dar îl aveam pe Telegonus și nu-l dădeam pentru nimic în lume.
— Da, am spus.
Și-a răsfrânt buzele, dezvelindu-și dinţii albi.
— Nu poţi să stai tot timpul cu ochii pe el. O să-l iau până la urmă.
A dispărut. Însă am zis-o oricum, spre marea odaie goală și urechile visătoare ale fiului meu:
— Nu știi de câte lucruri sunt în stare.
Capitolul 19
Tot restul nopţii m-am plimbat de colo până colo prin odaie, repetându-mi cuvintele Atenei. Când va crește mare, fiul meu va face ceva care-i stârnea teama, ceva care o afecta profund. Dar ce? Un lucru pe care și eu voi ajunge să-l regret, cum spusese ea. I-am întors vorbele pe toate părţile, însă n-am găsit niciun răspuns. Într-un târziu, m-am silit să nu mă mai gândesc la asta. Nu câștigam nimic dacă mă
chinuiam să descâlcesc enigmele Moirelor. Conta doar că o să mai avem de-a face cu Atena.
Mă fălisem că nu știe de câte lucruri sunt în stare, însă de fapt nici eu nu știam. Nu puteam s-o omor și nu puteam s-o preschimb. Nu puteam să fugim de ea și nici să ne ascundem. Nicio vrajă amăgitoare nu ne putea feri de ochii ei sfredelitori. Nu peste mult timp, Telegonus avea să
meargă pe picioarele lui și să alerge, iar atunci cum mai puteam să-l știu în siguranţă? Groaza mă învăluia ușor-ușor. Dacă nu reușeam să
născocesc ceva, atunci avea să se îndeplinească viziunea din iezer, trupușorul său cenușiu și rece în linţoliu.
Îmi amintesc doar frânturi din zilele următoare. Am răscolit insula cu dinţii încleștaţi, dezgropând flori și pisând frunze, cercetând fiecare pană, piatră și rădăcină, în speranţa că m-ar putea ajuta vreuna. Zăceau în grămezi gata să se năruie în casă, iar aerul din bucătărie s-a umplut
de praf. Am tocat și am fiert, cu ochii holbaţi ca o gloabă călărită din cale-afară. În timp ce lucram, îl ţineam pe Telegonus legat de mine, căci mă temeam să-l las singur. Nu-i plăcea deloc să stea atât de strâns și se punea pe urlat, împingându-se în pieptul meu cu pumnișorii săi durdulii.
Oriunde mergeam, simţeam în aer fierbinţeala fieroasă a pielii Atenei. Nu-mi dădeam seama dacă își bate joc de mine sau dacă mi se năzărea, însă mă mâna din urmă ca o ţepușă. La disperare, am încercat să-mi amintesc toate poveștile cu olimpieni decăzuţi pe care mi le spuseseră unchii mei. M-am gândit s-o chem pe bunica în ajutor, pe nimfele mării, pe tata, să mă azvârl la picioarele lor. Însă și dacă le-ar fi surâs să-mi sară în ajutor, n-ar fi îndrăznit să se împotrivească mâniei Atenei. Poate Aietes s-ar fi încumetat, însă acum mă ura. Iar Pasifae?
Nici nu merita s-o rog.
Nu știu ce anotimp era și ce oră din zi. Îmi vedeam doar mâinile lucrând neobosite, cuţitele mânjite, ierburile pisate și făcute terci pe masă, floarea de mōli pe care o tot fierbeam. Telegonus adormise cu capul dat pe spate și cu obrajii încă roșii de mânie. M-am oprit să
răsuflu și să mă liniștesc. Pleoapele mă zgâriau când clipeam. Pereţii nu mai păreau din piatră, ci moi ca o pânză și curbaţi. Reușisem în sfârșit să-mi smulg o idee din minte, însă îmi trebuia ceva: un însemn din casa lui Hades. Morţii au pășit pe unde cei mai mulţi zei nu pot să meargă, așadar, cu posibilitatea să ne subjuge pe cei din neamul nostru, pe când cei vii nu au această putere. Însă n-aveam cum să fac rost de un asemenea însemn. Niciun zeu, în afară de aceia care stăpânesc peste suflete, nu are voie să pășească în lumea morţilor. Mi-am irosit ceasuri întregi făcând planuri fără rost: cum să mituiesc vreo zeitate infernală
să-mi culeagă un buchet de asfodele gri sau să-mi umple o sticluţă din valurile Styxului. Ori cum să-mi construiesc o plută, pe care să
navighez până la marginea lumii morţilor, unde, folosindu-mă de vicleșugul lui Odiseu, să le momesc pe stafii și să prind câteva fuioare de fum. Atunci mi-am amintit de sticluţa pe care mi-o umpluse Odiseu cu sânge din groapa pe care o săpase. Umbrele îl atinseseră cu buzele lor flămânde, deci putea să mai duhnească de la răsuflarea lor. Am luat sticluţa din cutia ei și am ţinut-o la lumină. Am turnat o picătură și am lucrat la ea toată ziua, distilând-o ca să-i intensific parfumul slab. L-am
amestecat cu mōli ca să-l întăresc și să-l modelez. Inima îmi bătea când de speranţă, când de disperare: o să meargă, n-o să meargă.
