Era o întrebare ca un puiet de stejar, mi-am zis. Deasupra era o plăntuţă simplă, verde, însă sub pământ se înfigea rădăcina mare, răsfirată adânc. Am tras aer în piept.
— Când a plecat, nu știa că te port în pântece. Avea acasă o soţie și un fiu. Însă nu era numai asta. Zeii și muritorii nu pot fi fericiţi prea mult timp împreună. A fost nevoit să plece și a procedat foarte bine.
Chipul îi era concentrat, gânditor.
— Câţi ani avea?
— Puţin peste patruzeci.
L-am văzut socotind.
— Deci n-are nici șaizeci acum. E încă în viaţă?
Era tare ciudat să-mi închipui: Odiseu mergând pe ţărmul Itacăi, trăgând adânc aerul în piept. Nu mai apucasem să visez cu ochii deschiși de când se născuse Telegonus. Însă imaginea care-mi apăruse în minte mi se părea limpede și bună.
— Cred că da. Era foarte în putere. La minte, vreau să zic.
Acum, că deschisesem larg porţile, a vrut să știe tot ce-mi aminteam despre Odiseu, neamul său, regatul, soţia, fiul, îndeletnicirile din copilărie, onorurile cu care se acoperise în război. Încă nu uitasem poveștile. Se păstraseră la fel de vii ca atunci când îmi fuseseră spuse, sutele de uneltiri și încercări prin care trecuse. Și totuși, s-a întâmplat ceva ciudat când am început să i le istorisesc lui Telegonus. M-am trezit că șovăi, că omit întâmplări, că schimb fapte. Când îl vedeam pe fiul meu uitându-se la mine, violenţele care nu mă deranjaseră înainte acum îmi săreau în ochi. Aventurile de dinainte mi se păreau acum sângeroase și hâde. Până și Odiseu însuși mi se părea schimbat, nepăsător în loc să fie neclintit. În puţinele dăţi când lăsam o poveste așa cum era, îl vedeam pe fiul meu încruntându-se. N-ai zis-o tu cum trebuie, îmi spunea. Tata n-ar fi făcut niciodată una ca asta.
Ai dreptate, îi spuneam. Tatăl tău a lăsat să plece iscoada troiană cu căciula din blană de nevăstuică și s-a întors cu bine la familia lui. Tatăl tău se ţinea mereu de cuvânt.
Telegonus se lumina la faţă.
— Știam eu că era om de onoare. Mai zi-mi ce alte fapte nobile a săvârșit.
Și îi mai urzeam o minciună. Oare Odiseu m-ar fi mustrat? Nu știam și nici nu-mi păsa. Aș fi făcut altele mai rele, mult mai rele, doar ca să-mi văd fiul fericit.
Pe atunci, mă mai întrebam din când în când ce i-aș zice lui Telegonus dacă m-ar întreba vreodată despre mine. Cum aș putea lustrui poveștile cu Aietes, Pasifae, Scylla, porcii. Până la urmă, nici n-a trebuit să încerc. Nu m-a întrebat niciodată.
A început să stea ceasuri lungi departe de mine, pe insulă. Când se întorcea, era roșu la faţă și din cale-afară de vorbăreţ. Mădularele i se tot lungeau și îi auzeam glasul schimbat, răgușit. Mai povestește-mi despre tata, îmi zicea. Unde e Itaca? Cum e acolo? Cât de departe e de aici? Ce primejdii pândesc pe drum?
Era toamnă și fierbeam sirop din fructe, să avem la iarnă. Puteam să
fac pomii să înflorească din nou oricând, însă începuseră să-mi placă
bolboroseala apei dulci, culorile de giuvaier cristalin și borcanele în care-mi păstram recolta bogată de peste an.
— Mamă! mi-a strigat el intrând în casă. O corabie are nevoie de ajutor. Sunt lângă ţărmul nostru, pe jumătate scufundaţi. O să se ducă
la fund dacă nu trag la mal!
Nu erau primii corăbieri pe care-i vedea. Treceau adesea pe lângă
insula noastră. Însă erau primii pe care voia să-i ajute. M-am lăsat târâtă până pe coastă. Era adevărat. Corabia se înclinase pe-o parte și lua apă.
— Vezi? Nu vrei să renunţi la vrajă, doar de data asta? Sunt sigur că
se vor arăta foarte recunoscători.
De unde știi? îmi venea să-i spun. Adesea oamenii aflaţi la mare ananghie urăsc cel mai mult să se arate recunoscători și sunt gata să te atace doar ca să se simtă iar întremaţi.
— Te rog. Dacă e cineva ca tata?
— Nimeni nu e ca tatăl tău.
— O să se scufunde, mamă. O să se înece! Nu putem să stăm și să ne uităm cu mâinile-n sân. Trebuie să facem ceva!
Părea îndurerat. Ochii îi luceau de lacrimi.
— Te rog, mamă. Nu pot îndura să-i văd murind.
— Numai de data asta, am zis. O singură dată.
Le auzeam strigătele purtate de vânt. Ţărm, un ţărm! Au întors vasul și au luat-o căznit spre noi. L-am pus să-mi promită că o să stea ascuns cât urcau ei pe cărare spre casă. Trebuia să stea în odaia lui până când isprăveau cu vinul și să plece iar la cel mai mic semn al meu. S-a învoit cu tot ce i-am cerut, căci s-ar fi învoit să facă orice. M-am dus la bucătărie și mi-am pregătit vechea poţiune. Simţeam că mă aflu în două odăi odată. Stăteam și-mi amestecam ierburile, cum mai făcusem de o sută de ori, reînvăţând vechile mișcări din degete. Și mai era fiul meu, care ţopăia dezlănţuit. De unde sunt, ţi-ai dat seama? De care stânci crezi că s-au izbit? Putem să-i ajutăm să-și dreagă coca?
Nu știu ce i-am răspuns. Sângele mi se închegase în vene. Încercam să-mi amintesc purtarea stăpânită pe care o avusesem pe vremuri.
Poftiţi înăuntru, desigur că vă voi ajuta. Nu mai doriţi niște vin?
Deși îi așteptam, am tresărit când s-a auzit bătaia în ușă. Am deschis și m-am trezit cu ei în faţă: zdrenţuiţi, flămânzi, disperaţi ca întotdeauna. Oare căpitanul nu aducea cu un șarpe încolăcit? Nu-mi dădeam seama. Dintr-odată m-a înecat greaţa. Îmi venea să le trântesc ușa în nas, dar era prea târziu de-acum. Mă văzuseră și fiul meu stătea lipit de perete, ascultând tot ce se întâmpla. Îl prevenisem că se putea să fie nevoie să-i vrăjesc. Încuviinţase. Desigur, mamă, înţeleg. Însă
habar n-avea. Nu auzise niciodată trosnetul coastelor remodelându-se și carnea sfâșiindu-se umedă de la locul ei.
S-au așezat pe bănci. Au mâncat și au băut vin. Însă eu mă uitam mai departe la căpitan. Avea o privire pofticioasă. Și-o tot plimba prin încăpere și pe trupul meu. S-a ridicat.
— Stăpână, a zis el. Cum te numești? Pe cine să cinstim pentru masa aceasta?
