barca în peșteră. Telemah s-a învoit. Pe piatră au răsunat două perechi de picioare și s-a auzit ușa închizându-se. Ieri aș fi crezut că

înnebunesc dacă-i las să plece împreună. Azi aveam impresia că-i fac un dar fiului meu. Am simţit o împunsătură de stânjeneală: Telemah și Telegonus. Știam ce părere își făcuseră când auziseră că îi dădusem fiului meu acest nume, ca un câine care zgârie la o ușă pe care nu e lăsat să intre. Voiam să-i lămuresc că nu-mi închipuisem niciodată că ei doi aveau să se cunoască și că îmi numisem fiul astfel doar pentru

mine. Născut tare departe, asta însemna. Din tatăl său, da, însă și din mine. Din mama și Oceanos, din Minotaur, Pasifae și Aietes. Născut pentru mine, pe insula mea Aiaia.

N-aveam de gând să mă scuz.

Ieri îi cerusem înapoi lancea, iar acum stătea sprijinită de peretele odăii mele. Am scos teaca de piele. Coada lui Trygon părea și mai stranie pe uscat, fantomatică și aspră. Am răsucit-o, ca să văd cum lucesc în lumină mărgeluţele de venin strânse pe fiecare dinte înspicat.

Trebuie să i-o trimit înapoi, mi-am zis. Nu încă.

Altcineva se trezea ceva mai încolo. M-am gândit la bărbaţii și la femeile care-și divulgaseră secretele de-a lungul anilor și cum le adunase Penelopa cu grijă. Am pus lancea la loc în teaca de piele și am deschis obloanele. Era o dimineaţă frumoasă și vântul începea să

vestească sosirea primăverii.

S-a auzit o bătaie în ușă, așa cum mă așteptasem să se întâmple.

— E descuiată, am zis.

A apărut în pragul ușii mele, într-o mantie spălăcită, peste o rochie cenușie, de parcă s-ar fi înfășurat în mătase de păianjen.

— Am venit să-ţi spun că mi-e rușine. Ieri nu ţi-am zis cât de recunoscătoare îţi sunt, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu doar pentru ospitalitatea pe care ne-o arăţi acum. Ci și pentru ospitalitatea pe care i-ai arătat-o soţului meu.

Nu-mi dădeam seama din tonul ei blajin dacă era o replică

înţepătoare sau nu. Dacă da, presupun că avea tot dreptul.

— Mi-a povestit cât de mult l-ai ajutat în călătoria sa, a continuat Penelopa. Nu ar fi supravieţuit fără sfaturile tale.

— Mă lauzi prea mult. Era un bărbat înţelept.

— Uneori, a admis ea.

Avea ochii de culoarea frasinului de munte.

— Știi că, după ce a plecat de la tine, a ajuns pe ţărmul altei nimfe?

Calipso. S-a îndrăgostit de el, sperând să-i fie soţ nemuritor. Șapte ani l-a ţinut pe insula ei, înveșmântându-l în pânzeturi zeiești și hrănindu-l cu delicatese.

— Nu i-a mulţumit deloc pentru toate astea.

— Nu. A refuzat-o și s-a rugat zeilor să-l scape de acolo. Până la urmă au silit-o să-l lase să plece.

Nu cred că m-am înșelat când i-am simţit un strop de mulţumire în glas.

— Când a sosit fiul tău, m-am gândit că poate e al ei. Apoi i-am văzut ţesătura mantiei. Mi-am amintit de războiul de ţesut al lui Dedal.

Ciudat cât de multe știa despre mine. Însă și eu știam destule despre ea.— Calipso l-a răsfăţat din plin, iar tu i-ai preschimbat oamenii în porci. Și totuși pe tine te-a preferat. Ţi se pare ciudat?

— Nu.

Aproape că a zâmbit.

— Întocmai.

— Nu a știut de prunc.

— Știu. Nu mi-ar fi ascuns niciodată așa ceva.

Cu asta chiar m-a înţepat.

— Am discutat cu fiul tău ieri-seară, i-am zis.

— Da?

Parcă i-am simţit o clipă ceva în glas.

— M-a lămurit de ce a trebuit să plecaţi din Itaca. Mi-a părut rău să

aud.

— Fiul tău a fost amabil când ne-a luat cu el. Dăduse cu ochii de coada lui Trygon. E ca veninul de albină, care înţeapă o singură dată?

Sau ca acela de șarpe?

— Poate să otrăvească de o mie de ori și mai bine. Nu se sfârșește niciodată. Trebuia să ţină piept unui zeu.

— Telegonus ne-a istorisit că l-ai înfruntat pe însuși măritul stăpân al pisicilor-de-mare.

— Așa am făcut.

A încuviinţat, ca pentru a-și întări ceva în sinea ei.

— Ne-a spus că l-ai păzit și mai bine. Că ai vrăjit toată insula, astfel încât aici nu poate pătrunde niciun zeu, nici măcar olimpienii.

— Doar zeii morţilor pot să pătrundă.

— Ce noroc, a zis ea, că poţi să invoci asemenea vrăji ocrotitoare…

Dinspre plajă s-au auzit strigăte îndepărtate: fiii noștri mutau barca.

— Mi-e jenă să te rog una ca asta, însă când am plecat nu am luat cu mine nicio mantie neagră. Ai vreuna pe care aș putea-o purta? Aș vrea să ţin doliu.

Am privit-o cum îmi stătea în prag, lucind de viaţă, ca luna pe cerul tomnatic. Mă privea cu ochii ei cenușii și liniștiţi. Se zice de obicei că

femeile sunt făpturi delicate, precum florile sau ouăle, nu știu, ca orice se poate sparge într-o clipă de neatenţie. Dacă aș fi crezut vreodată așa ceva, de-acum n-o mai credeam.

— Nu, am răspuns. Însă am aţă și război de ţesut. Vino.