mistuia clipă de clipă: să mă urc în poala tatei, să mă ridic, să alerg, să
urlu, să înhaţ piesele de pe tablă și să le azvârl în pereţi. Să mă zgâiesc
la bușteni până izbucneau în flăcări, să-l scutur ca să-mi zică toate tainele, cum ai scutura fructele dintr-un pom. Însă, dacă aș fi făcut până și un singur lucru din toate acelea, nu s-ar fi îndurat deloc de mine. M-ar fi făcut scrum.
Lumina lunii se așternuse pe fruntea fiului meu. Am văzut petele pe care nu reușisem să le șterg cu cârpa înmuiată. De ce-ar fi liniștit? Eu nu fusesem niciodată așa și nici tatăl lui, la vremea când l-am cunoscut. Deosebirea era că el nu se temea nicidecum că o să se ardă.
În lungile zile care au urmat m-am agăţat de gândul acela ca de o bârnă plutind pe valuri care m-ar fi salvat de la înec. Și chiar m-a ajutat puţin. Iar când Telegonus se uita ţintă la mine, mânios și sfidător, ridicându-se cu totul împotriva mea, mi-aduceam aminte și reușeam să
răsuflu.
Trăisem o mie de ani, însă nu mi s-au părut atât de lungi precum copilăria lui. Mă rugasem să vorbească de mic, însă m-am căit, pentru că nu făcea decât să dea glas zbuciumului din el. Nu, nu, nu, ţipa smulgându-se din mâinile mele. Apoi, peste o clipă, mi se urca în poală
strigându-mi Mamă până mă dureau urechile. Sunt aici, îi ziceam, uite-mă, aici sunt. Însă tot nu eram destul de aproape. Puteam să merg cu el toată ziua și să ne jucăm împreună după pofta lui, însă dacă îmi abăteam chiar și o clipă atenţia de la el, spumega de furie, plângea în gura mare și nu-mi mai dădea drumul. Atunci mi se făcea dor de nimfele mele, de oricine, numai să pot să-l iau de braţ și să-i spun: Ce-l apucă așa? Însă apoi mă bucuram că nu avusese cine să vadă ce-i făcusem în primele luni, când îl potopisem cu groaza mea. Bineînţeles că era năbădăios acum.
Haide, încercam eu să-l înduplec. Hai să ne distrăm. O să-ţi arăt niște farmece. Vrei să-ţi preschimb mura asta? Însă el o azvârlea cât colo și alerga spre mare. Noapte de noapte, când dormea, stăteam la căpătâiul lui și-mi făgăduiam: mâine o să mă port mai bine. Uneori chiar îmi reușea. Câteodată alergam râzând până pe plajă și stătea
cuminte în poala mea cât ne uitam la valuri. Tot mai dădea din picioare și mă ciupea neastâmpărat de braţe. Însă își culca obrazul la sânul meu, astfel încât simţeam cum i se ridică și coboară pieptul când respiră.
Simţeam că am o răbdare nemărginită. N-ai decât să ţipi cât vrei, îi ziceam în sinea mea. O să suport și gata.
Era numai voinţă, ceas de ceas, voinţă curată. Tot ca un soi de vrajă, doar că mă vrăjeam pe mine însămi. El era un râu vast, revărsându-se peste maluri, iar eu trebuia să-mi sap mereu canale, să le am oricând la îndemână când trebuia să-i îndrept în siguranţă șuvoaiele umflate. Am început să-i zic povestioare banale, cu un iepure care-și caută de mâncare și cum o găsește, cu un copilaș care așteaptă până i se întoarce mama. Mi-a cerut să-i mai spun și altele, așa că i-am vorbit mai departe. Speram ca astfel de istorisiri mângâietoare să-i aline sufletul bătăios și poate că așa s-a și întâmplat. Într-una din zile mi-am dat seama că trecuse o lună întreagă de când se azvârlise la pământ ultima oară. A mai trecut o lună și cam pe atunci s-a întâmplat să se pună
ultima oară pe urlat. Aș vrea să-mi aduc aminte când a fost. Nu, mai degrabă îmi doresc să fi știut din vreme când o să se întâmple, ca să pot să privesc spre zarea aceea în zilele în care îmi pierdeam orice speranţă.
Mintea îi înmugurea gânduri și cuvinte ca din aer. Avea șase ani.
Fruntea i se netezise și se uita cum muncesc în grădină, chinuindu-mă
să ciopârţesc vreo rădăcină.
— Mamă, mi-a zis punându-mi mâna pe umăr, ia încearcă să tai aici.
A scos un cuţitaș pe care începuse să-l poarte la el și rădăcina i-a cedat imediat. Vezi? a zis el cât se poate de serios. E ușor.
Încă iubea marea. Știa fiecare scoică și peștișor. Și-a făcut o plută din bușteni și a ieșit în golf. Făcea bulbuci în bălţile rămase de la reflux și se uita cum se împrăștie racii.
— Ia uite la ăsta, zicea, trăgându-mă de mână într-acolo. N-am văzut unu’ mai mare, n-am văzut unu’ mai mic. Asta e cel mai colorat, ăsta e cel mai negru. Racul ăsta a rămas fără un clește și celălalt se face mare ca să-i ia locul. Nu e isteţ?
Iar mi-am dorit să mai fie cineva cu noi pe insulă. Însă nu ca să am cui să mă plâng, ci ca să-l preţuim împreună. I-aș zice: Uite-l, îţi vine să
crezi? Am răzbătut printre stânci și prin vânturi. Nu m-am purtat cum trebuie cu el, însă tot a ajuns o dulce minune a lumii.
S-a strâmbat, căci a văzut că mi s-au umezit ochii.
— Mamă, mi-a spus, racul e bine. Ţi-am zis, deja îi crește cleștele la loc. Acum vino să te uiţi la ăsta. Are pete ca niște ochi. Oare poate să
vadă cu ele?
Seara nu mai voia să-i zic povești, căci și le născocea singur. Cred că
și-a turnat în ele toată zburdălnicia, deoarece plăsmuirile îi erau pline de făpturi uluitoare: grifoni, leviatani și himere care veneau să-i mănânce din palmă, cu care mergea în tot felul de aventuri sau pe care le învingea prin stratageme inteligente. Poate că orice copil care crește doar cu o mamă lângă el are imaginaţia la fel de bogată. Nu știu, însă
părea cu totul absorbit când invoca asemenea viziuni. Zi de zi, se făcea parcă și mai mare, opt ani, zece, doisprezece. Ochii i-au devenit serioși și membrele lungi și puternice. Își luase obiceiul să bată cu degetul în masă în timp ce ţinea cuvântări moralizatoare, ca un moșuleţ. Cel mai mult îi plăceau poveștile în care curajul și virtutea erau răsplătite. Și de aceea niciodată nu trebuie, întotdeauna trebuie, de aceea trebuie negreșit să…
Îmi plăceau mult convingerile lui, lumea lui, în care faptele bune se deosebeau ușor și limpede de acelea rele, în care greșelile aveau consecinţe și monștrii erau învinși. Nu semăna cu lumea pe care o știam eu, însă voiam să trăiesc în ea atât timp cât îmi îngăduia.
Era într-una dintre nopţile acelea de vară, cu porcii scurmând încet pământul sub fereastra noastră. Avea treisprezece ani. I-am zis râzând:
— Știi mai multe povești decât tatăl tău.
L-am văzut că șovăie, de parcă eram vreo pasăre rară pe care se temea să n-o sperie și să zboare de lângă el. Mă mai întrebase de tatăl lui, însă mereu îi răspunsesem „Nu încă”.
— Haide, i-am spus zâmbindu-i. Îţi voi răspunde. A venit vremea.
— Cine era?
— Un prinţ venit pe insulă. Cunoștea o mie și una de vicleșuguri.
— Cum arăta?
Crezusem că amintirile cu Odiseu vor avea un gust amar. Însă mi-a făcut plăcere să i-l descriu.
— Era brunet, cu ochii negri și barba puţin roșcată. Avea mâinile mari și picioarele scurte și puternice. Se mișca mereu mai iute decât te așteptai.
— De ce a plecat?
