Capitolul 22

Și-a trecut ușor degetele peste bârne și a mângâiat firele bătelii ca o crescătoare de cai care știe să-și preţuiască animalele. Nu a pus nicio întrebare. Părea să pătrundă mersul războiului de ţesut printr-o simplă

atingere. Razele ce se revărsau prin fereastră luceau pe mâinile ei de parcă doreau să-i lumineze munca. A scos cu grijă tapiseria mea neterminată și a întins aţa neagră. Se mișca sigur, fără nimic de prisos.

Era înotătoare, din câte-mi spusese Odiseu, tăind lesne apa cu braţele sale lungi, spre destinaţia aleasă.

Cerul se schimbase. Norii atârnau atât de aproape de pământ, încât păreau să atingă ferestrele, și am auzit căzând primii stropi mari.

Telemah și Telegonus au năvălit pe ușă, uzi de pe urma mutării bărcii.

Când Telegonus a văzut-o pe Penelopa la război, a venit într-un suflet la ea, deja admirându-i lucrătura fină. Însă eu m-am uitat la Telemah.

Chipul i s-a asprit și s-a întors iute spre fereastră.

Am întins masa de prânz și am mâncat aproape în tăcere. Ploaia s-a mai potolit. Nu înduram să stau închisă în casă toată după-amiaza, așa că mi-am scos fiul la o plimbare pe ţărm. Nisipul era tare și ud și urmele noastre păreau tăiate cu un cuţit. L-am luat de braţ, mirându-mă când m-a lăsat să-l ţin așa. I se liniștise tremuratul de ieri, însă

știam că o să-i revină.

Era doar puţin trecut de amiază, și totuși aerul mi se părea întunecat și înceţoșat, ca un văl tras pe ochi. Mă zgândărea discuţia cu Penelopa.

Atunci mă simţisem inteligentă și vioaie, dar acum, că mi-o repetam în minte, mi-am dat seama că nu-mi spusese mare lucru. Voisem s-o trag de limbă, însă mă trezisem că-i arăt războiul meu de ţesut.

În schimb, se fofilase cu vorbăria sa pe lângă vrăjitoare.

— Cui i-a venit ideea să veniţi aici? l-am întrebat.

S-a încruntat, luat din scurt.

— Contează?

— Sunt curioasă.

— Nu-mi amintesc.

Telegonus nu s-a uitat în ochii mei.

— N-a fost ideea ta.

— Nu, a șovăit el. Eu am propus Sparta.

Era la mintea cocoșului. Tatăl Penelopei trăia în Sparta. Verișoara ei era regină. Ca văduvă, ar primi-o bine.

— Deci n-ai pomenit de Aiaia.

— Nu. Mi s-a părut…

S-a întrerupt. Lipsit de tact, desigur.

— Atunci cine a adus vorba?

— Poate că regina. Ţin minte că a zis că preferă să nu mergem în Sparta. Că ar avea nevoie de timp.

Își alegea cu grijă cuvintele. Am simţit furnicături sub piele.

— Timp pentru ce?

— Nu a spus.

Penelopa, ţesătoarea care te atrăgea între iţe, chiar în urzeala ei de taină. Treceam prin desișuri, la deal, pe sub crengile negre și ude.

— E ciudat. A crezut că familia ei n-ar fi primit-o? S-a certat cu Elena? Ţi-a vorbit de dușmani?

— Nu știu. Nu. Desigur că nu mi-a spus nimic de niciun dușman.

— Telemah ce-a zis?

— Nu era de faţă.

— S-a mirat când a aflat că veniţi aici?

— Mamă.

— Zi-mi doar ce ţi-a spus. Întocmai ce-ţi amintești.

Se oprise pe cărare.

— Credeam că nu-i mai bănuiești de nimic.

— De răzbunare, nu. Însă mai am întrebări.

A tras adânc aer în piept.

— Nu îmi amintesc exact. Nici vorbele ei, nici altceva. Totul e ca o ceaţă cenușie care încă nu a dispărut.

Pe chip i se ivise iar durerea. Nu i-am mai zis nimic, dar, mergând, mă tot întorceam la gândul acela, încercând să-l descâlcesc cum ai desface un nod. Ascundea o taină pe sub mătasea aceea de păianjen.

Nu dorise să meargă în Sparta. În schimb, se dusese pe insula ibovnicei bărbatului ei. Și voia timp. Pentru ce?

De-acum ajunseserăm acasă. Penelopa lucra la război. Telemah stătea în picioare la fereastră. Își ţinea mâinile rigide pe lângă trup și aerul încăperii era apăsător. Oare se certaseră? Am cercetat chipul Penelopei, însă era aplecat asupra iţelor și nu trăda nimic. Nu striga și nu plângea nimeni, dar aș fi preferat așa ceva decât tăcerea aceasta încordată.

Telegonus și-a dres glasul.

— Mi-e sete. Mai dorește cineva un pocal?

L-am urmărit cum destupă balerca și toarnă vin. Fiul meu cu inimă