Atunci aș fi făcut-o, i-aș fi despărţit cu de-a sila de ei înșiși. Însă
Telegonus deja ieșea în sală. Purta mantie și sabie la brâu. Stătea drept și impunător ca un bărbat. Avea cincisprezece ani.
— Vă aflaţi în casa zeiţei Circe, fiica lui Helios, și a fiului ei pe nume Telegonus. Am văzut că vă scufundaţi cu corabia și v-am îngăduit să
veniţi pe insula noastră, deși de obicei muritorii nu pot să pășească pe ea. Vă vom ajuta bucuroși cu tot ce aveţi nevoie cât rămâneţi cu noi.
Glasul nu-i era deloc răgușit, ci tare ca șipcile lăcuite. Avea ochii negri ai tatălui său, însă cu picuri galbeni strălucitori. Bărbaţii s-au uitat uimiţi la el. M-am uitat și eu. M-am gândit la Odiseu, despărţit de Telemah atâţia ani, cât de uimit a fost când l-a văzut dintr-odată mare.
Căpitanul a îngenuncheat.
— Zeiţă, mărite stăpân. Pesemne că binecuvântatele Moire ne-au adus încoace.
Telegonus i-a făcut semn bărbatului să se ridice. S-a așezat în capul mesei și i-a servit cu mâncare de pe tipsii. Bărbaţii abia dacă s-au atins de ea. Se întindeau spre el ca viţa spre soare, cu chipurile fascinate, întrecându-se care dintre ei să-i istorisească povești. Mă uitam întrebându-mă unde tăinuise darul acela atâta timp. Însă nici eu nu făcusem nicio vrajă până nu avusesem plante cu care să lucrez.
L-am lăsat să coboare pe ţărm cu ei și să-i ajute să-și dreagă corabia.
Nu-mi făceam cine știe ce griji. Avea să-l ocrotească vraja pe care o aruncasem asupra jivinelor insulei, însă și mai și propria lui vrajă, căci bărbaţii păreau niște făpturi pradă farmecelor. Era mai tânăr decât toţi, și totuși încuviinţau la fiecare cuvinţel pe care-l rostea. Le-a arătat unde se află cele mai bune crânguri și ce copaci pot să taie. Le-a arătat pârâurile și locurile umbrite. Au rămas trei zile, cât și-au peticit coca spartă și s-au hrănit din cămările noastre. În tot timpul acesta, nu i-a părăsit decât când dormeau. Stăpâne, îi ziceau ei când îi vorbeau, cerându-i solemn părerea, de parcă era vreun meșter tâmplar de nouăzeci de ani, nu un băietan care nu mai văzuse o cocă de corabie în viaţa lui. Stăpâne Telegonus, ce crezi, o să reziste?
A cercetat gaura astupată.
— Îndeajuns, cred. E bine clădită.
S-au luminat la faţă și, când au pornit pe mare, au rămas agăţaţi de parapet, strigându-i mulţumiri și rugi. Cât a zărit corabia, a rămas vesel. Apoi i-a pierit toată bucuria.
Mulţi ani la rând, mărturisesc, am crezut că ar putea fi vrăjitor.
Încercasem să-i ţin lecţii despre ierburile mele, cum se numeau și ce
proprietăţi aveau. Făceam vrăji mărunte cu el de faţă, sperând să-i trezească vreuna curiozitatea, însă n-a arătat niciodată nici cel mai mic interes. Acum am înţeles de ce. Vrăjitoria preschimbă lumea. El nu-și dorea decât să i se alăture.
Am încercat să spun ceva. Nu mai știu ce. Dar se și întorsese cu spatele, îndreptându-se spre pădure.
A stat afară toată iarna, apoi toată primăvara și vara. De cum se crăpa de ziuă și până la apus nu-l vedeam deloc. L-am întrebat de câteva ori unde se ducea și a făcut un gest vag spre plajă. Nu l-am bătut la cap.
Era prins cu ceva, dând fuga gâfâind încolo și-ncoace și întorcându-se roșu la faţă, cu tunica plină de ciulini. Am văzut cum i se întăresc umerii și i se lăţește bărbia.
— Peștera aia de pe plajă, mi-a zis el. Unde și-a ţinut tata corabia.
Mi-o dai mie?
— Tot ce vezi aici e al tău.
— Însă poate să fie numai a mea? Îmi promiţi că n-o să intri niciodată acolo?
Mi-am amintit cât de mult ţinusem și eu la tainele mele în tinereţe.
— Îţi promit.
De atunci m-am tot întrebat dacă nu mă vrăjea și pe mine ca pe mateloţii aceia. Căci pe atunci eram ca o vacă bine hrănită, placidă și credincioasă. Lasă-l în pace, mi-am spus. E fericit, crește mare. Ce rău ar putea să păţească aici?
— Mamă, mi-a zis.
Era chiar în zori, razele palide încălzeau frunzele. Pliveam buruienile, îngenuncheată în grădină. De obicei nu se trezea atât de devreme, însă
era ziua lui. Împlinea șaisprezece ani.
— Ţi-am făcut pere îndulcite cu miere, i-am spus.
A ridicat mâna, să-mi arate poama pe jumătate mâncată, lucind de suc.
— Le-am găsit, mulţumesc. Vreau să-ţi arăt ceva.
M-am șters de pământ și l-am urmat pe cărarea din pădure, spre peșteră. Înăuntru era o barcă mică, asemănătoare cu a lui Glaucos.
— A cui e? l-am întrebat. Unde sunt oamenii?
A clătinat din cap. Era roșu în obraji și îi străluceau ochii.
— E a mea, mamă. Mi-a venit ideea înainte să sosească oamenii, dar după ce i-am văzut, m-am mișcat mult mai iute. Mi-au dat din uneltele lor și m-au învăţat cum să-mi fac altele. Cum ţi se pare?
Acum, că mă uitam mai bine, vedeam că pânza era cusută din cearșafurile mele și șipcile erau aspre și pline de așchii. Eram furioasă, însă pe de altă parte plesneam și de mândrie, minunându-mă. Fiul meu o construise de unul singur, doar cu niște unelte simple și cu voinţa sa.
— E foarte bine lucrată, am zis.
A zâmbit larg.
