— Nu vreau să spun că nu a fost impresionant pentru o primă

încercare. Însă mă mir tare mult că nu ne-am scufundat venind încoace.

— E vrăjită împotriva scufundării. De când te pricepi să construiești ambarcaţiuni?

— Sunt din Itaca.

— Ce-ar trebui să mai știu?

Și-a luat brusc o expresie serioasă, de parcă-mi punea un diagnostic.

— Oile au lâna atât de încâlcită, încât la primăvară s-ar putea să nu le mai poţi tunde cum trebuie. Trei mese din sală se clatină pe picioare și dalele de piatră din aleea grădinii se afundă în pământ. Sub streșini ai cel puţin două cuiburi de pasăre.

Mă simţeam pe jumătate amuzată, pe jumătate jignită.

— Doar atât?

— Nu am făcut o examinare amănunţită.

— Mâine-dimineaţă poţi să dregi barca cu Telegonus. Până una-alta, o să ne îngrijim mai întâi de oi.

Avea dreptate. Lâna era încâlcită și, după iarna aceea ploioasă, animalele se înnămoliseră aproape până la gât. Am adus peria și un vas mare, plin cu o poţiune de-ale mele.

L-a cercetat.

— La ce e bună?

— Curăţă noroiul fără să jupoaie lâna.

S-a apucat de treabă cu spor și cu pricepere. Oile mele erau blânde, însă și el știa cum să le ia cu binișorul și să le liniștească. Le mâna lesne încolo și-ncoace doar cu o mână pe spinare.

— Ai mai făcut așa ceva, i-am zis.

— Desigur. Licoarea asta curăţă foarte bine. Ce este?

— Magie. Ciulin, peliniţă, ţelină, sulf.

— Ah.

Acum lucram cu cuţitul și m-am apucat să tai ciulinii din lână. M-a întrebat despre rasa animalelor și cum le împerecheam. Voia să știe dacă blândeţea lor se datora vreunei vrăji sau puterii mele. Când avea mâinile ocupate, nu mai era deloc ţeapăn și stângaci. Nu peste multă

vreme a început să-mi povestească păţanii din vremea când păstorea caprele și m-a făcut să râd. Nici n-am băgat de seamă când s-a lăsat soarele în mare și, când au apărut Penelopa și Telegonus lângă noi, am tresărit. Cât ne-am ridicat și ne-am șters pe mâini de noroi, am simţit-o pe Penelopa privindu-ne ţintă.

— Haideţi, am spus. Pesemne că sunteţi flămânzi.

În seara aceea, Penelopa s-a ridicat iarăși devreme de la cină. M-am întrebat dacă voia să-mi dea de înţeles ceva, însă părea destul de obosită. Era încă în doliu, mi-am amintit. De fapt, toţi eram. Însă fiul meu se simţea mai bine după înot sau poate din pricina atenţiilor Penelopei. Vântul îi înroșise obrajii și avea chef de vorbă. Nu despre tatăl său, căci îl durea încă prea tare, ci despre prima lui iubire:

poveștile eroice. Se pare că prin Itaca trecuse un aed care știa asemenea istorii și Telegonus voia să audă ce știa Telemah de la el. Telemah a început să-i povestească despre Belerofon și Perseu, despre Tantal și Atalanta. Se așezase iar pe scaunul de lemn, iar eu, pe cel de argint.

Telegonus stătea pe podea, sprijinit de un lup. Uitându-mă când la unul, când la celălalt, m-a cuprins un sentiment straniu, aproape ameţitor, de parcă nu era totul aievea. Chiar trecuseră de-abia două zile de când veniseră? Mi se părea mult mai mult. Nu eram învăţată să am atâta lume în jur și să port atâtea discuţii. Fiul meu l-a rugat să-i mai zică o poveste și încă una, iar Telemah s-a înduplecat. Vântul îi răvășise părul cât munciserăm afară și obrazul îi era scăldat în lumina focului.

Atâtea trăsături îl făceau să arate mai în vârstă, însă arcuirea aceea gingașă a feţei îi dădea un aer aproape copilăresc. Nu era un povestitor bun, cum recunoscuse, de altfel, dar îţi făcea cumva plăcere să-l asculţi cum descrie serios cai zburători și mere de aur. În odaie se încălzise și vinul era bun. Pielea mi se făcuse moale precum ceara. M-am aplecat în faţă.

— Zi-mi, aedul acela v-a vorbit vreodată despre Pasifae, regina Cretei?

— Mama Minotaurului! a exclamat Telemah. Desigur. E mereu pomenită în povestea lui Tezeu.

— Știe cineva ce s-a întâmplat cu ea după moartea lui Minos? E

nemuritoare, oare mai domnește?

Telemah s-a încruntat, dar nu de nemulţumire. Își luase aceeași expresie când îmi cercetase licoarea de curăţat oile. L-am văzut cum descâlcește în minte spiţele stirpei, spre obârșie. Pasifae era fiica soarelui, din câte se zicea. Am văzut când a înţeles.

— Nu, a răspuns el. Neamul lor nu mai domnește. Acum e rege un anume Leucus, care l-a uzurpat pe nepotul ei, Idomeneu. În povestea pe care am auzit-o se spunea că s-a întors în palatele zeilor după ce a murit Minos și că trăiește acolo la loc de cinste.

— Al cui palat, mai exact?

— Nu știu. Aedul nu mi-a spus.

Ameţită cum eram, am lăsat deoparte orice prudenţă.

— Pesemne că al lui Oceanos. Bunicul nostru. Va fi spaima nimfelor, ca pe vremuri. Am fost de faţă la nașterea Minotaurului. I-am ajutat să-

l închidă în cușcă.

Telegonus a rămas cu gura căscată.

— Ești rudă cu regina Pasifae? Și l-ai văzut pe Minotaur? De ce nu mi-ai zis niciodată?

— Nu m-ai întrebat.

— Mamă! Trebuie să-mi povestești totul. L-ai cunoscut pe Minos? Și pe Dedal?

— Cum crezi că m-am ales cu războiul de ţesut de la el?

— Nu știu! Am crezut că e, știi tu…

Și a fluturat din mână.

Telemah mă privea atent.

— Nu, am zis. L-am cunoscut.

— Ce mi-ai mai ascuns? m-a luat Telegonus la rost. Minotaurul, Trygon, cine știe câte și mai câte? Himera? Leul din Nemeea? Cerber și Scylla?