N-o să uit toată viaţa cum m-a privit. Ca un om care tocmai a văzut cum se ridică vălul și cum arată cu adevărat lumea.
A deschis ușa cu un gest smucit și a fugit în beznă.
Am rămas locului multă vreme, ca un copac pârjolit de trăsnete până
la rădăcină. Apoi m-am dus jos pe ţărm. Aerul se răcise, dar nisipul încă păstra în el arșiţa zilei. Mi-am amintit câte ceasuri stătusem cu el în braţe acolo, pielea lui lipită de a mea. Îmi dorisem să pășească liber prin lume, teafăr și neînfricat, iar acum mi se îndeplinise dorinţa. Nici măcar nu-și închipuia că poate să stea vreo zeiţă neclintită cu lancea îndreptată spre inima lui.
Nu-i povestisem despre pruncia sa, cât de înverșunată și de grea fusese. Nu-i povestisem despre cruzimea zeilor, nici despre cruzimea tatălui său. Mai bine i-aș fi povestit, mi-am zis. De șaisprezece ani ţineam bolta pe umerii mei, iar el nici nu băgase de seamă. Mai bine l-aș fi luat cu de-a sila să culegem plantele care-i salvau viaţa. Mai bine l-aș fi pus să stea lângă plită cât rosteam cuvintele cu puteri vrăjite. Ar trebui să înţeleagă câte îndurasem în tăcere și câte făcusem ca să-l știu în siguranţă.
Însă ce-ar fi fost apoi? Acum se ascundea de mine printre copaci. În minte îmi apăruseră atât de lesne farmecele care mi-ar fi îngăduit să-i retez dorinţele, cum ai tăia putregaiul de pe o poamă.
Am scrâșnit din dinţi. Îmi venea să spumeg de furie, să-mi smulg carnea de pe mine și să plâng. Îmi venea să-l blestem pe Hermes pentru toate jumătăţile de adevăr și pentru ispitele sale – însă Hermes nici nu conta de fapt. Văzusem chipul lui Telegonus când se uita pe vremuri în mare, șoptind cuvântul zare.
Am închis ochii. Cunoșteam așa de bine ţărmul, că nici nu trebuia să
văd unde pun piciorul. Când era mic, îmi înșiram toate lucrurile pe care aș fi fost în stare să le fac pentru a-l ști în siguranţă. Nu era un joc așa de greu, căci răspunsul era mereu același. Orice.
Odiseu îmi povestise odată despre un rege care avea o rană de nevindecat, nici cu doctori, nici cu tot timpul din lume. Când s-a dus la oracol, acesta i-a zis: doar omul care-l rănise putea să-l vindece și doar cu lancea cu care îi făcuse rana. Așa că regele s-a dus șchiopătând până
la celălalt capăt al lumii, unde și-a găsit dușmanul și acesta l-a vindecat.
Îmi doream să fie Odiseu lângă mine, ca să-l întreb: cum l-a convins regele pe omul acela să-l ajute, când tocmai el îi făcuse o rană atât de adâncă?
Mi-am primit răspunsul dintr-o altă poveste. Cu mult timp în urmă, îl întrebasem pe Odiseu în pat:
— Ce făceai când Ahile și Agamemnon nu voiau să te asculte?
Zâmbise în lumina focului.
— E simplu. Pui la cale un plan în care chiar asta se întâmplă.
Capitolul 20
L-am găsit în livada de măslini. Păturile i se încolăciseră în jur de parcă și în vise mă înfrunta.
— Fiule, am zis. Cuvântul a răsunat tare în aerul nemișcat. Încă nu se crăpase de ziuă, dar simţeam că nu mai e mult până se pun în mișcare roţile carului tatei. Telegonus.
A deschis ochii și a ridicat iute mâinile, să se apere de mine. Am simţit o durere ca un vârf de pumnal.
— Am venit să-ţi spun că poţi să pleci și o să te ajut. Însă nu se poate fără niște condiţii.
Oare știa cât mă costau cuvintele acelea? Nu cred că avea cum.
Tinereţea are darul de a nu simţi cât de mult le datorează altora. I-am citit deja bucuria pe chip. A sărit să mă îmbrăţișeze, lipindu-și faţa de gâtul meu. Am închis ochii. Mirosea a frunze verzi și a sevă.
Șaisprezece ani trăseserăm în piept doar mirosurile celuilalt.
— Să mai aștepţi două zile până la plecare, i-am zis. Și în aceste zile să faci trei lucruri.
A încuviinţat însufleţit.
— Orice.
Acum, că pierdusem, se arăta maleabil. Măcar știa să câștige elegant.
L-am condus acasă și i-am umplut braţele cu ierburi și cu sticluţe. Le-
am cărat împreună până la barca lui. Acolo, pe punte, m-am apucat să
tai și să pisez, amestecându-mi pomezile. Spre surprinderea mea, m-a urmărit. De obicei își vedea de-ale lui când făceam farmece.
— La ce e bună?
— Te apără.
— De ce anume?
— De tot ce îmi trece prin minte. De tot ce ţi-ar putea trimite Atena pe cap: furtuni, leviatani, o spărtură în carenă.
— Leviatani?
M-am bucurat să-l văd ceva mai palid.
— O să le ţină departe. Dacă Atena vrea să te atace pe mare, va trebui s-o facă ea însăși și nu cred că poate. Moirele i-au legat mâinile.
Trebuie să rămâi tot timpul în barcă și, de cum ajungi în Itaca, du-te la tatăl tău și roagă-l să pună o vorbă bună pentru tine când vorbește cu Atena. E ocrotitoarea lui și s-ar putea să-l asculte. Jură-mi.