Valurile îmi lunecau pe picioare și-mi răsuceau poalele rochiei. Eram lângă peștera unde aștepta barca lui Telegonus. Peste câteva ceasuri avea să urce în ea, să salte bolovanul care-i slujea de ancoră și să
întindă pânzele din petice cusute grosolan. Era un băiat bun, așa că o să-mi facă cu mâna atâta vreme cât voi privi în depărtare. Apoi o să se întoarcă și o să-și încordeze privirile să vadă insuliţa stâncoasă care se întindea la capătul speranţelor sale.
Îmi aminteam palatul bunicului, curenţii negri ai lui Oceanos, marele râu ce încinge întregul pământ. Orice zeu cu sânge de naiadă
putea să se vâre în valurile sale, lăsându-se purtat tot înainte, prin tuneluri săpate în stâncă și prin o mie de afluenţi, până când ajungea acolo unde șuvoaiele curg chiar pe sub fundul mării.
Pe vremuri mergeam acolo cu Aietes. Când se întâlneau cele două
ape, nu se amestecau deloc, ci alcătuiau un soi de membrană vâscoasă
ca o meduză. Prin ea se zăreau scânteile fosforescente din oceanul întunecat și, dacă-ţi apăsai palma, simţeai undele adânci de pe cealaltă
parte, izbitor de reci. Când ridicam mâinile, degetele ne furnicau și aveau gust de sare.
— Privește, îmi spusese Aietes.
Îmi arătase ceva care se mișca în întunecimea aceea nemărginită. O
umbră cenușiu-pal ce luneca înainte, mare cât o corabie. Se lăsase peste noi, cu aripile sale fantomatice bătând fără sunet în negrul din jur. Nu se auzea decât hârșâitul cozii sale târându-se pe nisipul de pe fund.
Trygon, așa îl numise fratele meu. Era cel mai mare din neamul său, un zeu în toate puterile. Tata Uranus, creatorul lumii, se zice că l-ar fi pus acolo la loc sigur, căci otrava din coada făpturii era cea mai puternică din univers. Un muritor ar fi fost ucis pe loc doar dacă s-ar fi atins de el, iar un zeu superior s-ar fi chinuit o veșnicie. Dar un zeu mai mărunt? Nouă ce ne-ar fi făcut?
Ne-am uitat lung la chipul lui straniu și străin și la botul turtit și tăios. I-am urmărit burta cu branhii albe plutind deasupra noastră.
Aietes făcuse ochii mari.
— Gândește-te ce armă s-ar putea făuri din el.
Știam că eram pe punctul de a-mi încălca surghiunul. De aceea așteptasem să se facă noapte și să se tragă norii peste ochii mătușii mele. Dacă izbuteam, m-aș fi întors dimineaţa, înainte să-mi bage cineva de seamă absenţa. Și dacă nu reușeam, ce pedeapsă ar mai fi fost pe măsură?
Am pășit în valuri. Mi-au învăluit picioarele, pântecele. Mi-au învăluit chipul. Nu trebuia să folosesc bolovani pe post de greutăţi ca muritorii, luptând să nu plutesc la suprafaţă. Am coborât lin treptele săpate în fundul mării. Deasupra mea mareele se mișcau necurmat, însă mă afundasem prea mult ca să le mai simt. Ochii îmi luminau calea. Nisipul se înălţa în jur și printre picioare mi-a ţâșnit un calcan.
Nu s-a mai apropiat nicio altă fiinţă. Îmi miroseau sângele de naiadă
sau poate otrăvurile intrate în piele după atâţia ani de vrăjitorii. M-am întrebat dacă n-aș fi făcut mai bine să încerc să le vorbesc nimfelor mării și să le cer ajutorul. Însă nu cred că le-ar fi surâs treaba pentru care venisem.
M-am adâncit și mai mult, scufundându-mă în stânjenii de apă
neagră. Nu eram în elementul meu în ea și o știam. Frigul îmi pătrundea până la os, iar sarea îmi rodea faţa. Simţeam povara mării ca niște munţi pe umeri. Însă avusesem mereu darul răbdării, așa că nu m-am lăsat. În depărtare zăream formele mătăhăloase ale balenelor și ale calmarilor imenși plutind prin apă. Am strâns bine cuţitul cu tăișul de bronz cât se putea de ascuţit, dar nici ei nu s-au apropiat de mine.
În sfârșit am pășit pe fundul cel mai de jos al mării. Nisipul era așa de rece, că-mi ardea tălpile. Aici domnea tăcerea și apa era încremenită.
Singurele lumini veneau de la dârele luminescente plutitoare. Era un zeu înţelept dacă-și punea musafirii să vină tocmai până aici, în locul acesta neprimitor, unde trăia doar el singur.
— Mărite stăpân al adâncurilor, am strigat. Am venit din lume să ne întrecem în luptă.
N-am auzit niciun sunet. În jur nu exista decât întinderea oarbă de sare. Apoi bezna s-a despicat și a sosit el. Imens mai era, alb-cenușiu, întipărit în adâncuri ca imaginea soarelui după ce ţi-ai luat ochii de la el. Aripile mute îi unduiau, iar din vârfurile lor curgeau curenţi ca niște râuleţe. Avea ochii înguști, cu pupile subţiri, ca de pisică, și gura o cută
golită de sânge. M-am uitat uimită. Când pusesem piciorul în apă, îmi spusesem că urma să dau piept doar cu un nou Minotaur, cu un alt olimpian pe care trebuia să-l întrec în isteţime. Însă acum, când îl vedeam cât e de mare și de cadaveric, m-am înfiorat. Fiinţa aceasta era mai bătrână decât toate pământurile din lume, avea vârsta primei picături de sare. Până și tata părea un copil pe lângă ea. Să i te împotrivești ar fi fost ca și cum încercai să zăgăzuiești marea. M-a năpădit o groază rece. Toată viaţa mă temusem că o să mă trezesc cu o grozăvie pe cap. De-acum nu mai trebuia să aștept. O aveam în faţă.
Pentru ce vrei să ne întrecem?
Toţi zeii cei mari au puterea să grăiască prin gânduri, însă, când am auzit făptura vorbindu-mi în minte, m-am scurs pe picioare.
— Am venit să-ţi câștig coada otrăvită.
Și de ce ţi-ai dori o asemenea putere?
— Atena, fiica lui Zeus, caută să curme viaţa fiului meu. Nu-l pot apăra cu puterea mea, însă a ta mi-ar fi de folos.
M-a privit cu ochii săi care nu clipeau. Știu cine ești, fiica soarelui. Tot ce atinge marea îmi ajunge într-un târziu la cunoștinţă, aici, în adâncuri.
Îţi știu gustul. Îţi știu toată familia după gust. Și fratele tău a venitodată, încercând să pună mâna pe puterea mea. A plecat cu ea goală, catoţi ceilalţi. Cu cineva ca mine nu te poţi lupta.
M-a trecut disperarea în valuri, fiindcă știam că spune adevărul. Toţi monștrii din adâncuri aveau trupurile acoperite de cicatricele rămase în urma luptelor cu fraţii lor leviatani. El însă nu. Era neted peste tot, căci nimeni nu îndrăznea să se pună cu puterea sa străveche. Până și Aietes trebuise să-și recunoască mărginirea.
— Oricum ar fi, am spus, trebuie să încerc. De dragul fiului meu.
Nu este cu putinţă.
Vorbea la fel de plat cum arăta. Clipă de clipă, simţeam că mi se scurge voinţa, suptă de răceala necurmată a valurilor și de privirea sa fixă. M-am silit să vorbesc.
— Nu îndur să aud așa ceva, am continuat. Fiul meu trebuie să
trăiască.
