— Am prevenit-o că va avea o căsnicie plină de necazuri. Nu-mi place deloc să aud că am avut dreptate.

— Mai nimănui nu-i place, a zis Penelopa încet.

Poate se gândea la pruncii uciși. Și eu mă gândeam la ei. Și la carul cu balauri care era, desigur, al fratelui meu. Nu-mi venea să cred că

putea să se întoarcă la el după tot ce se întâmplase între ei. Însă mi se părea și că are noimă. Aietes își dorea moștenitor și nimeni nu-i semăna mai mult decât Medeea. Crescuse cu cruzimile lui drept lecţii și, până la urmă, părea că nu învăţase să se modeleze altfel.

Am turnat miere peste codiţa-șoricelului și am adăugat ceară, ca să

leg cu ea balsamul. Aerul era dulce-înţepător de la ierburi.

— Cum ajungi vrăjitoare dacă nu trebuie să fii zeiţă? a întrebat Penelopa.

— Nu știu sigur. Pe vremuri credeam că se moștenește prin sânge, însă Telegonus nu poate să facă niciun farmec. De-acum cred că e mai mult vorba de voinţă.

A încuviinţat. Nu mai avea nevoie de lămuriri. Amândouă știam ce-i aceea voinţă.

După-masă, Penelopa și Telegonus s-au dus iar în golf. După

purtarea mea aspră de aseară, mă așteptasem ca Telemah să mă evite.

Însă a venit la mine când îmi vedeam de ierburi.

— M-am gândit să mă apuc să lucrez la mese.

L-am urmărit în timp ce pisam frunze de spânz. Avea la el o aţă cu care măsura și un pocal pe care-l însemnase și-l umpluse cu apă până

la linia desenată.

— Ce faci?

— Vreau să văd dacă podeaua e dreaptă. De fapt, picioarele sunt de vină. Nu au chiar aceeași lungime. O să le potrivesc.

M-am uitat cum le șlefuiește, tot măsurându-le cu aţa. L-am întrebat cum își spărsese nasul.

— Am înotat cu ochii închiși. M-am învăţat însă minte.

Când a terminat, a ieșit să se ocupe de dalele de piatră ce formau aleea. L-am urmat, apucându-mă să plivesc grădina, deși nici nu prea era nevoie. Am discutat despre albine; întotdeauna îmi dorisem să am mai multe pe insulă. M-a întrebat dacă pot să le îmblânzesc ca pe alte vietăţi.

— Nu. Le afum, cum se face de obicei.

— Am văzut un stup care pare prea plin. Dacă vrei, la primăvară pot să-l despart în două.

Am zis că vreau și m-am uitat cum netezește moviliţele de pământ.

— Acolo se varsă apa de pe acoperiș, am zis. Pietrele o să se afunde iarăși după prima ploaie.

— Așa merg lucrurile. Le dregi, se strică și iar le dregi.

— Ești răbdător din fire.

— Tata mi-a zis că așa ceva este plictisitor. Tunsul oilor, curăţatul vetrei, scoaterea sâmburilor din măsline… Curiozitatea îl mâna să știe cum se fac toate acestea, însă nu-i convenea să se îngrijească de ele din obligaţie.

Era adevărat. Odiseu se dădea în vânt după sarcini pe care nu trebuia să le îndeplinească decât o dată: să cucerească un oraș, să înfrângă un monstru, să se strecoare într-o cetate de nepătruns.

— Poate o moștenești pe mama ta.

Nu a ridicat privirea, dar mi s-a părut încordat.

— Ce mai face? Știu că vorbiţi.

— Îţi duce dorul.

— Știe unde să mă găsească.

Pe chip i se citea limpede și deschis mânia. M-am gândit că avea un soi de inocenţă. Nu în sensul pe care-l dau poeţii cuvântului: o virtute care, la sfârșitul poveștii, fie se năruie, fie se întărește plătind scump pentru ea. Nu vreau să zic nici că ar fi fost nesăbuit sau credul, ci că era alcătuit doar din sine însuși, fără impurităţile care ne înfundă pe noi, ceilalţi. Gândea, simţea și făcea totul în linie dreaptă. Nu mă miram că

tatăl său rămăsese uluit când îl văzuse. El ar fi căutat mereu tâlcul ascuns al lucrurilor, cuţitul dosit în beznă. Însă Telemah își arăta tăișul la lumina zilei.

A fost o perioadă ciudată. Atena ne atârna deasupra capetelor ca un topor, dar stătuse așa timp de șaisprezece ani. De-acum nu mă mai pierdeam cu firea din atâta lucru. Zi de zi, Telegonus mergea cu fratele lui pe insulă. Penelopa torcea sau ţesea, iar eu îmi prelucram ierburile.

Deja îi zisesem fiului meu între patru ochi o parte din ce aflasem despre Odiseu în Itaca, despre firea sa tot mai arţăgoasă, despre bănuielile și furiile sale, și vedeam că înţelege cu fiecare zi mai bine.

Încă jelea, dar nu se mai simţea atât de vinovat și chipul i se înveselise iar. Prezenţa Penelopei și a lui Telemah îl ajuta și mai mult. Se bucura de atenţia lor cum mi se hârjoneau leii când dădeau de un petic însorit.

Mă mustra sufletul când vedeam cât de mult își dorise în anii trecuţi o familie.

Penelopa și Telemah tot nu-și vorbeau. Ceas de ceas și masă de masă, între ei domnea o încordare apăsătoare. Mi se părea absurd că nu puteau să-și mărturisească greșelile și mâhnirile și să facă pace. Însă

erau ca două ouă care se temeau să fie sparte.

După-amiaza, Telemah își găsea mereu ceva de făcut prin apropiere și discutam până la apusul soarelui. Când intram să întind farfuriile pentru cină, venea după mine. Dacă putea să mă ajute cu ceva, mă

ajuta. Dacă nu, se așeza în faţa vetrei și cioplea bucăţele de lemn: un taur, o pasăre, un chit săltând din valuri. Își mișca mâinile migălos și grijuliu, fără niciun gest de prisos, fapt pentru care îl admiram. Nu era

vrăjitor, dar i s-ar fi potrivit după fire. Îi ziceam că podeaua o să se cureţe singură, însă el mătura întotdeauna rumegușul și așchiile după

ce termina.

Părea ciudat să am mereu pe cineva lângă mine. Eu și Telegonus ne văzuserăm de obicei fiecare de treburile lui, iar nimfele mele fuseseră

mai degrabă ca niște umbre ce mi se strecurau pe la coada ochiului. Și din atâta lucru, știindu-le prin apropiere, ajungeau să mă obosească și să-mi tot abată una-două atenţia, până când nu mai înduram și trebuia să cutreier insula de una singură. Însă Telemah era reţinut, sigur pe sine și liniștit, astfel încât devenise un tovarăș plăcut și deloc sâcâitor.

Cel mai mult îmi amintea, mi-am dat seama, de leoaica mea. Aveau amândoi același aer demn și drept, aceeași privire liniștită, în care se citea o voioșie tainică. Până și aceeași graţie care-i ţinea mereu cu picioarele pe pământ, în căutarea propriilor ţeluri, lăsându-mă să mi le caut pe ale mele.

— Ce-i așa de amuzant? m-a întrebat la un moment dat.