— Ei bine, gazdă?
O simţeam pe Penelopa în spate, înălţându-se ca o lună tomnatică.
Îmi ceruse un răgaz să se împace cu Telemah și încă nu o făcuse. Îmi închipuiam cât de amar se căia în sinea ei.
— Mă învoiesc, am zis. Însă nu-mi va fi ușor să descâlcesc vraja.
Poate veni peste trei zile.
— Vrei să-i transmit fiicei lui Zeus că trebuie să aștepte trei zile?
— Sunt aici de o jumătate de lună. Dacă se grăbește, putea să te trimită mai devreme. Poţi să-i spui exact cuvintele mele.
Ochii i-au sclipit amuzaţi. Odată mă hrănisem din privirea aceea, pe vremea când muream de foame și crezusem că firimiturile pe care mi le azvârlea constituiau un adevărat ospăţ.
— Așa voi face cu siguranţă.
Am tras în piept golul care se căscase după el. Penelopa m-a privit în ochi.
— Mulţumesc, mi-a zis. Apoi s-a întors spre Telemah. Fiule – era prima oară când o auzeam vorbindu-i în faţă. Ai așteptat prea mult din pricina mea. Vrei să ne plimbăm împreună?
Capitolul 24
I-am urmărit în timp ce coborau pe cărarea ce ducea către ţărm.
Telemah părea buimac, însă era firesc. Tocmai aflase că e alesul Atenei și, totodată, că o să cadă la pace cu mama lui. Aș fi vrut să-i spun ceva înainte să plece, dar nu-mi găsisem cuvintele.
Telegonus mi-a dat un cot.
— Ce voia să zică Hermes cu „moștenirea lui Telemah”?
Am clătinat din cap. Chiar în dimineaţa aceea văzusem primii boboci ai primăverii. Atena își alesese bine momentul. Venea tocmai când putea să-l trimită pe Telemah pe mare.
— Mă mir că-ţi ia trei zile să desfaci farmecul. Nu poţi să folosești niște… cum se numește? Mōli?
M-am întors spre el.
— Știi că farmecele ascultă de voinţa mea. Dacă aș renunţa la el, s-ar prăbuși într-o clipă. Așa că nu, nu-mi ia trei zile.
S-a încruntat.
— L-ai minţit pe Hermes? N-o să se mânie Atena când va afla?
Încă mă mai speriam când îl vedeam atât de nevinovat.
— N-am de gând să-i spun. Telegonus, sunt zei. Dacă nu-ţi ţii vicleșugurile pentru tine, o să pierzi totul.
— Ai făcut-o ca să le dai răgaz Penelopei și lui Telemah să discute.
Era el tânăr, dar nu prost.
— Cam așa ceva.
A ciocănit cu degetul în obloane. Leii nici n-au mișcat, știau ce larmă
face când e neliniștit.
— O să-i mai vedem vreodată dacă pleacă?
— Cred că o să-i revezi.
Fie că a observat schimbarea, fie că nu, n-a zis nimic. Simţeam că-mi tresaltă ușor pieptul. Trecuse atâta vreme de când nu mai vorbisem cu Hermes, că uitasem cât de greu e să-i înfrunţi privirea aceea vicleană și atotvăzătoare.
— Crezi că Atena o să încerce să mă omoare? a întrebat Telegonus.
— Va trebui să jure înainte să vină și așa o să se lege de mâini și de picioare. Însă o să am oricum lancea.
Mi-am silit mâinile să-și vadă de muncile zilnice, de farfurii, spălat și plivit. Când a început să se însereze, am pregătit un coș cu mâncare și l-am trimis pe Telegonus după Penelopa și Telemah.
— Nu zăbovi lângă ei. Trebuie să stea singuri.
— Nu sunt un ţânc nătâng, a zis el înroșindu-se.
— Știu că nu ești, am spus trăgând aer în piept.
M-am foit de colo până colo cât a fost el plecat. Nu știam de ce mă
simţeam atât de dureros de încordată. Doar știusem că o să plece.
Știusem de la bun început.
Penelopa s-a întors când s-a înălţat luna pe cer.
— Îţi sunt recunoscătoare, mi-a spus. Viaţa nu e așa de simplă ca un război de ţesut. Ceea ce ai ţesut nu poate fi deșirat dintr-o mișcare. Însă
cred că m-am apucat de-acum. E nedrept dacă-ţi mărturisesc că m-am bucurat când l-ai amânat pe Hermes?
— Și eu trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Nu-mi pare rău s-o ţin pe Atena trei zile pe ghimpi.
— Îţi mulţumesc, a zâmbit ea. Încă o dată.
Telegonus stătea lângă vatră, lipind pene de cozile săgeţilor, însă de-abia dacă terminase câteva. Era la fel de frământat ca mine. Se uita pe fereastră, la aleea din grădină, de parcă aștepta să apară Hermes. Am curăţat mesele deja curăţate. Mi-am mutat oalele cu ierburi când aici, când dincolo. Mantia neagră de doliu a Penelopei atârna de războiul de
ţesut, aproape terminată. Aș fi putut să mă așez și să lucrez o vreme, însă s-ar fi văzut pe pânză că nu erau mâinile ei.
— O să ies, i-am zis lui Telegonus.
