S-a ridicat din nisip. L-am simţit cum îmi atinge în treacăt părul cu aripa, iar când s-a oprit, aveam iar în faţă capătul unde rădăcina cozii i se înfigea în trup.
Taie. Începe mai sus, în carne, altfel o să picure veninul.
Glasul îi era liniștit, de parcă îmi spunea să tai o felie dintr-o poamă.
Mă simţeam ameţită, încă zguduită. I-am cercetat pielea nevătămată și gingașă ca dosul încheieturii. Nici nu-mi închipuiam cum aș putea s-o tai, așa cum n-aș fi putut să spintec nici beregata unui prunc.
— Nu poţi îngădui una ca asta, am zis. Trebuie să fie un vicleșug. Aș
putea să nenorocesc o lume întreagă cu o asemenea putere. Aș putea să-l ameninţ pe Zeus.
Lumea de care vorbești nu are nicio însemnătate pentru mine. Aicâștigat, ia-ţi răsplata. Taie.
Glasul nu-i era nici aspru, nici blând, însă parcă m-a biciuit. Apa mă
apăsa cu adâncurile sale întinse, topindu-se în noaptea lor fără sfârșit.
Carnea lui moale, netedă și cenușie, aștepta s-o tai. Și tot nu m-am urnit.
Erai gata să te lupţi cu mine pentru ea. Nu o primești dacă ţi-o dau debunăvoie?
Mi s-a întors stomacul pe dos.
— Te rog. Nu mă sili să fac așa ceva.
Să te silesc? Copilă, doar tu ai venit la mine.
Nici nu simţeam mânerul cuţitului în mână. Nu simţeam nimic. Fiul meu părea îndepărtat precum cerul. Am ridicat tăișul și l-am înfipt în pielea făpturii. S-a rupt ca florile, zdrenţuindu-se lesne. Sângele zeiesc auriu a început să curgă din rană, plutindu-mi peste mâini. Ţin minte că mi-am zis: fără îndoială, m-am gândit bine la ce fac acum. Oricâte farmece aș făuri, oricâte lănci aș vrăji, o să-mi petrec restul zilelor privind cum sângerează făptura aceasta.
Am tăiat și ultima fâșie de piele și am rămas cu coada în mână. Părea ușoară ca fulgul și, dacă o priveai de-aproape, aproape irizată.
— Îţi mulţumesc, i-am zis, însă glasul mi-era pierit.
Simţeam mișcarea curenţilor. Grăunţele de nisip șușoteau între ele.
El își ridica aripile. Norișorii de sânge aurit licăreau în bezna din jur.
Sub tălpi aveam oasele strânse într-o mie de ani. Mi-am zis: Nu mai îndur lumea asta nici măcar o clipă.
Atunci, fă-ţi alta, copilă.
A lunecat în beznă, târând după el o panglică de aur.
Mi-a luat mult să fac cale întoarsă cu moartea aceea în mână. N-am văzut nici măcar o vietate. Dacă înainte le păream urâcioasă, acum fugeau de mine. Când am ieșit din valuri pe plajă, aproape că se revărsau zorii și nu mai aveam când să-mi trag sufletul. M-am dus în peșteră și am găsit toiagul pe care Telegonus îl folosise drept lance. Cu degete încă tremurânde, am dezlegat sfoara cu care era legat cuţitul în vârf. M-am uitat o clipă la parul strâmb, întrebându-mă dacă să-i găsesc altă coadă pentru lancea lui. Însă odată ce apucase să se înveţe cu el, mi se părea mai sigur să-l las așa curbat cum era.
Am ţinut cu grijă coada de la rădăcină. Se acoperise de o secreţie străvezie. Am legat-o de capătul băţului cu fire vrăjite și am vârât-o într-o teacă de piele fermecată cu mōli, ca să ţină otrava înăuntru.
Telegonus dormea, cu chipul destins și obrajii puţin îmbujoraţi. Am stat să-l privesc până s-a trezit. A tresărit uitându-se chiorâș la mine.
— Ce ai acolo?
— Ceva care o să te apere. Nu atinge decât coada. Zgârietura e mortală pentru oameni și o tortură pentru zei. Ţine-o mereu în teacă. E
doar pentru Atena sau vreo primejdie de moarte. După aceea trebuie să
se întoarcă la mine.
Era neînfricat, cum îl știam dintotdeauna. A întins mâna și a luat, fără să șovăie, lancea de coadă.
— E mai ușoară decât bronzul. Ce este?
— Coada lui Trygon.
Mereu îi plăcuseră cel mai mult poveștile cu monștri. S-a uitat uimit la mine.
— I-ai smuls coada?
— Nu. Mi-a dat-o cu un preţ anume. Mi-am amintit de sângele auriu care întina adâncurile oceanului. Ia-o cu tine acum, ca să trăiești.
A îngenuncheat în faţa mea, cu ochii în pământ.
— Mamă. Zeiţă…
Mi-am lipit degetele de buzele lui.
— Nu. L-am ridicat în picioare. Era cât mine de înalt. Nu începe acum. Nu ţi se potrivește deloc și nici mie.
