Însă nu-și găsea cuvintele. La viaţa lui urzise atâtea povești, însă
aceea îi stătea în gât, ca metalul în stâncă. L-am luat de mână.
— Orice ar fi, o să te ajut.
— Nu! a strigat el smucindu-se din strânsoarea mea. Nu vorbi așa!
mai întâi lasă-mă să-ţi spun.
Era cenușiu la faţă de parcă înghiţise otravă. Vânturile băteau mai departe, răsucindu-ne veșmintele. Nu simţeam decât golul de câteva degete dintre noi.
— Era plecat când am ajuns. Tata. A înghiţit în sec. M-am dus la palat și mi-au zis că e plecat la vânătoare. N-am rămas acolo. M-am întors la barcă, așa cum m-ai povăţuit.
Am încuviinţat. Mă temeam să nu se prăbușească dacă spun ceva.
— Seara făceam câţiva pași pe ţărm. Mereu luam lancea cu mine. Nu-mi plăcea s-o las în barcă. Nu voiam…
A făcut o grimasă.
— La apus a tras barca la mal. Era o ambarcaţiune mică. Semăna cu a mea, dar era încărcată de comori. Sclipeau când barca se legăna pe valuri. Armuri, cred, niște arme, vase. Căpitanul a aruncat ancora și a sărit de la proră.
S-a uitat în ochii mei.
— Am știut. Chiar și de la distanţă. Era mai scund decât îl crezusem.
Era gros în umeri ca un urs. Părul îi încărunţise de tot. Putea să fie un matelot oarecare. Nu știu cum de l-am recunoscut. Era de parcă… de parcă ochii mei se așteptaseră să vadă figura aceea de la bun început.
Știam cum e. Așa simţisem și eu când mă uitasem prima oară la el, ţinându-l în braţe.
— L-am strigat, însă deja o luase spre mine. Am îngenuncheat. Am crezut…
Își ţinea pumnul înfipt în piept, de parcă voia să pătrundă prin carne.
S-a stăpânit.
— Am crezut că și el m-a recunoscut. Însă el striga la mine. Mi-a zis că nu pot să-l jecmănesc și să-i prad pământurile. O să-mi arate el mie.
Îmi închipuiam cât de zguduit fusese Telegonus. Nimeni nu-l învinuise vreodată de ceva.
— A venit în fugă spre mine. I-am spus că se înșală. Că primisem învoire de la fiul său, prinţul. Însă s-a înfuriat și mai tare. Eu conduc aici, mi-a zis.
Vântul ne biciuia și pielea i se făcuse aspră, de găină. Am încercat să-l iau în braţe, dar parcă îmbrăţișam un stejar.
— Stătea deasupra mea, cu faţa plină de riduri și pete de sare. Pe braţ
avea un bandaj îmbibat cu sânge. La brâu purta un cuţit.
Avea privirea pierdută, de parcă îngenunchease iar pe plaja aceea.
Mi-am amintit braţele pline de cicatrice ale lui Odiseu, înţesate de o sută de tăieturi puţin adânci. Îi plăcea lupta corp la corp. Mai bine să te nimerească pe braţe, spunea el, decât în maţe. Cum zâmbea în întunericul odăii mele. Toţi eroii aceia. Să vezi ce feţe fac în momentul în care mă văd repezindu-mă la ei.
— Mi-a zis să las lancea. I-am răspuns că nu pot, însă el îmi tot striga s-o arunc. Apoi a dat să mă înșface.
Întreaga scenă mi-a înmugurit în minte: Odiseu spătos ca un urs, cu picioarele sale vânoase, repezindu-se la fiul meu, căruia nici nu-i mijiseră tuleiele. Mi-au răsărit în minte toate poveștile pe care i le ascunsesem. Cum îl bătuse Odiseu pe răzvrătitul Tersit până ce acesta leșinase. Toate dăţile când îndărătnicul Euriloh se alesese cu ochii învineţiţi și nasul umflat. Odiseu avea o răbdare nemărginită cu capriciile lui Agamemnon, însă cu cei mai prejos decât el putea fi aspru ca furtunile iernatice. Neștiinţa de care se izbea în jur îl obosea. Atâtea voinţe încăpăţânate pe care trebuia să le înhame continuu la ţelul său, atâtea inimi nesăbuite pe care trebuia să le abată zi de zi de la propriile speranţe și să le mâne spre ale sale. Nu te ţine gura să tot convingi una-două pe toată lumea. Trebuia s-o mai ia și pe scurtătură, așa că o găsea de nenumărate ori. Poate chiar îi făcea un soi de plăcere să strivească
vreun suflet amărât care își manifesta nemulţumirea și îndrăznea să se pună în calea celui mai bun dintre greci.
Și ce-ar fi văzut cel mai bun dintre greci când s-ar fi uitat la fiul meu?
Un om blajin și neînfricat. Un tânăr care nu se plecase în viaţa lui în faţa voinţei altcuiva.
Mă simţeam ca o frânghie prea întinsă, încordată mai să se rupă.
— Ce s-a întâmplat?
— Am fugit spre palat. Ei i-ar fi putut spune că nu voiam să fac niciun rău. Însă el a fost atât de iute de picior, mamă…
Picioarele lui Odiseu erau înșelător de scurte. Numai Ahile era mai rapid. Câștigase toate cursele de alergare de la Troia. Odată reușise să-l doboare pe Aiax la trântă.
— A apucat lancea și m-a tras înapoi. Teaca de piele a zburat cât colo.
Mă temeam să-i dau drumul. Mă temeam să…
Telegonus era în faţa mea, viu și nevătămat, însă am simţit un val tardiv de panică. Lipsise numai puţin. Dacă i s-ar fi răsucit lancea în mână, atingându-l…
Apoi am știut. Am știut imediat. După chipul lui ca un câmp pârjolit.
După glasul răgușit de jale.
