Singurul trebuie din viaţa muritorilor este moartea.
— Dacă nu vrei să te întreci cu mine, poate vrei ceva în schimb. Un dar anume. Să îndeplinesc o sarcină.
Gura subţire i s-a deschis cu un hohot mut.
Ce mi-aș putea dori de la tine?
Nimic, știam. M-a scrutat cu ochii săi palizi, pisicești.
Am aceeași lege ca întotdeauna. Dacă râvnești la coada mea, trebuiemai întâi să-i înduri otrava. Acesta este preţul. Suferinţă veșnică pentru acâștiga câţiva ani de viaţă pentru fiul tău muritor. Chiar merită să
plătești atât de scump?
Mi-am amintit cum nașterea lui Telegonus aproape că mă răpusese.
Mi-am închipuit cum ar fi să trăiesc cu durerea aceea la nesfârșit, fără
leac, fără balsam, fără alinare.
— Așa i-ai propus și fratelui meu?
Așa le propun tuturor. El nu s-a învoit. Nimeni nu se învoieștevreodată.
Mi-am mai venit în puteri când am auzit.
— Care sunt celelalte condiţii?
Când nu mai ai nevoie de puterea ei, azvârle-o în valuri, ca s-o primescînapoi.
— Doar atât? Juri?
Dorești să mă legi cu jurământ, copilă?
— Doresc să știu că-ţi vei respecta învoiala.
Mi-o voi respecta.
Curenţii se mișcau în jurul nostru. Dacă o fac, Telegonus va trăi.
Nimic altceva nu conta.
— Sunt gata, am zis. Lovește-mă.
Nu. Trebuie să pui chiar tu mâna pe venin.
Apele mă sorbeau. Bezna mă făcea să-mi pierd curajul. Nisipul nu era neted, ci amestecat cu oscioare. Tot ce-și găsea moartea în mare odihnea până la urmă aici. Pielea mi s-a zbârcit furnicându-mă, de parcă s-ar fi descuamat. Zeii nu știau ce-i mila, aflasem încă de la început. M-am silit să pășesc în faţă. Piciorul mi s-a prins în ceva. O
cutie toracică. Mi l-am tras. Dacă mă opream acum, nu mă mai urneam în veci.
M-am apropiat de capătul unde coada i se lipea de pielea cenușie.
Carnea de deasupra arăta bolnăvicios de moale, ca putrezită. Coada ca un ac îi hârșâia slab frecându-se de fundul mării. De aproape îi vedeam muchia zimţată și-i simţeam puterea, un iz dulce și greu, sufocant.
Oare o să reușesc să ies din adâncuri după ce-i absorbeam veninul? Sau o să zac pur și simplu aici, agăţată de coada lui, pe când fiul îmi moare în lumea de sus?
Nu mai zăbovi, mi-am zis. Însă nu reușeam să mă clintesc deloc.
Trupul meu, cu bunul său simţ înnăscut, se împotrivea autodistrugerii.
Picioarele mi s-au încordat, gata s-o ia la fugă, s-o zbughească înapoi la adăpostul uscatului. Ca Aietes înaintea mea și toţi cei care mai râvniseră puterea lui Trygon.
Bezna și curenţii întunecaţi mă înconjurau. Mi-am zugrăvit în faţa ochilor chipul luminos al lui Telegonus. Am întins mâna.
Mi-am trecut degetele prin golul apei, fără să atingă nimic. Făptura îmi plutea iar în faţă, privindu-mă cu ochii săi inexpresivi.
S-a sfârșit.
Mintea mi se întunecase precum apa aceea. Parcă făcuserăm un salt în timp.
— Nu înţeleg.
Ai fi atins otrava. E de-ajuns atât.
Îmi simţeam mintea rătăcită.
— Cum e cu putinţă?
Sunt bătrân de când lumea și pun orice condiţii îmi sunt pe plac. Tuești prima care le-a îndeplinit.
