— Așa o să fac, a zis el cu chipul solemn în penumbră.
Am turnat poţiunile peste fiecare șipcă aspră și centimetru de pânză, rostindu-mi farmecele.
— Aș putea să încerc și eu? a zis el.
I-am întins un rest de poţiune. A udat un colţ de punte rostind cuvintele pe care mă auzise că le spun.
A împuns lemnul cu degetul.
— A mers?
— Nu, am zis.
— De unde știi ce să spui?
— Rostesc ceea ce are înţeles pentru mine.
Chipul i s-a încordat de efort, de parcă se opintea să suie un bolovan pe deal. S-a uitat ţintă la șipci, rostind alte și alte cuvinte. Puntea a rămas neschimbată. S-a uitat spre mine a reproș.
— E greu.
Cu toate grijile pe care le aveam, am râs.
— Ai crezut altceva? Ascultă-mă. Când te-ai apucat să construiești barca doar n-ai ridicat toporul o dată și te-ai așteptat să termini cu treaba. Ai muncit zi de zi. Așa și cu vrăjitoria. Trudesc de secole și tot n-o stăpânesc cum trebuie.
— Însă nu-i doar asta. Mai e și faptul că nu sunt vrăjitor ca tine.
Mi-am amintit de tata. Când preschimbase bușteanul din vatră în scrum, acum o veșnicie, zicându-mi: Așa ceva e un fleac. Pot să fac mult mai mult.
— Se prea poate să nu fii vrăjitor, i-am zis. Însă ești altceva. Ceva ce încă n-ai aflat. De aceea pleci.
Zâmbetul lui îmi amintea de al Ariadnei, cald ca iarba verii.
— Da, a spus el.
L-am dus la un colţ de plajă umbrit. Cât și-a terminat perele, i-am înfăţișat drumul pe mare cu pietre, schiţându-i popasurile și primejdiile. Nu va trece pe lângă Scylla. Se putea ajunge și altfel în Itaca. Odiseu nu reușise s-o ia pe acolo din pricina răzbunătorului Poseidon.
— Dacă te ajută Hermes, bine, însă nu trebuie să mergi niciodată pe mâna lui. Tot ce spune e ca scris în vânt. Și trebuie să te ferești mereu de Atena. S-ar putea să-ţi apară preschimbată. O fecioară frumoasă, poate. Nu trebuie să te lași păcălit oricât de mult te-ar ispiti.
— Mamă, a zis el roșind. Eu pe tata îl caut. Nu mă gândesc la altceva.
N-am mai spus nimic. În zilele acelea ne-am purtat cu mai multă
blândeţe decât oricând, chiar și înainte de cearta noastră. Seara stăteam împreună în faţa vetrei. Un leu se pusese peste piciorul lui. Era de-abia toamnă, însă nopţile erau deja reci. L-am servit cu mâncarea lui preferată, pește umplut cu ierburi și brânză rumenită. Cât a mâncat, m-a lăsat să-l povăţuiesc.
— Penelopa, i-am zis. Cinstește-o în fel și chip. Îngenunchează-i la picioare, adu-i laude și daruri, o să-ţi dau câteva tocmai bune. E
înţelegătoare, dar nicio femeie nu se bucură când se trezește la picioare cu odraslele din flori ale bărbatului ei. Cât despre Telemah, stai cu ochii în patru. El are de pierdut cel mai mult de pe urma ta. O mulţime de bastarzi au devenit regi la vremea lor, iar el o să știe asta. Nu te încrede în el. Nu-i întoarce spatele. O să fie isteţ și iute, căci tatăl lui l-a învăţat meșteșugul armelor.
— Sunt un arcaș bun.
— Ai ţintit în trunchiuri de stejar și ai vânat fazani. Nu ești războinic.
A tras aer în piept.
— Oricum, dacă încearcă ceva, o să mă păzească puterile tale.
M-am uitat îngrozită la el.
— Nu fi neghiob. N-am cum să te păzesc cu nicio putere după ce pleci de aici. Dacă te bizui pe așa ceva, o să mori.
Mi-a pus mâna pe braţ.
— Mamă, vreau doar să spun că el e muritor. Eu sunt pe jumătate din sângele tău și ţi-am moștenit șiretlicurile.
Ce șiretlicuri? Îmi venea să-l scutur bine. Un strop de farmec? Darul de a-i încânta pe muritori? Când îi vedeam chipul plin de speranţe îndrăzneţe, mă simţeam bătrână. Tinereţea îi îmbobocise și i se pârguise de-acum. Buclele negre îi atârnau în ochi și glasul i se îngroșase. Băieţii și fetele vor ofta după el, dar eu nu vedeam decât sutele de puncte vulnerabile de pe trupul lui de la care ar putea să-și găsească sfârșitul. Gâtul său dezgolit mi se părea obscen în lumina focului.
Și-a sprijinit capul de-al meu.
— N-o să păţesc nimic, îţi promit.
Ba nu poţi să-mi promiţi, îmi venea să-i strig. Nu știi nimic. Însă a cui era vina? Îi tăinuisem faţa lumii sub văl. Îi zugrăvisem istoria în culori vii și tari și se îndrăgostise de meșteșugul meu. Iar acum era prea târziu s-o iau de la capăt și să schimb foaia. Dacă îmbătrânisem, de ce nu devenisem înţeleaptă? Ar trebui să știu de-acum că n-are rost să urli când pasărea deja a zburat din cuib.
I-am zis că trebuie să facem trei lucruri. Însă ultimul trebuia să-l fac singură. Nu m-a descusut. Vreun farmec, credea el. Vreo iarbă pe care și-a pus în gând s-o dezgroape. Am așteptat până s-a culcat și m-am dus pe malul mării, la lumina stelelor.
