Am zâmbit când l-am văzut indignându-se, așa că lovitura a picat pe nepusă masă. Unde-i auzise fiul meu numele? De la Hermes? În Itaca?

Nu mai conta. Simţeam un vârf de lance rece răsucindu-mi-se în măruntaie. Ce-a fost în mintea mea? Trecutul meu nu era un joc, o poveste plină de peripeţii, epava hidoasă adusă de furtuni să

putrezească pe ţărm. Era la fel de rea ca a lui Odiseu.

— Mai mult de-atât n-o să-ţi zic. Să nu mă mai întrebi.

Și cu asta m-am ridicat și am plecat, să nu le mai văd chipurile uluite.

Ajunsă în odaia mea, m-am întins pe pat. Nu aveam niciun lup sau leu cu mine, rămăseseră lângă fiul meu. Undeva deasupra noastră veghea Atena, cu ochii ei scăpărători. Își ţinea lancea ridicată, gata să-mi zărească vreo slăbiciune și să mi-o străpungă.

— O să aștepţi mult și bine, am zis în penumbra odăii.

Și, cu toate că nu credeam c-o să adorm, am căzut într-un somn greu.

M-am trezit determinată și cu mintea limpede. În seara trecută

fusesem obosită și băusem mai mult decât de obicei, dar acum mă

simţeam iarăși neclintită. Am întins masa de dimineaţă. Când a venit Telegonus, l-am văzut că mă privește cruciș, așteptându-se să

răbufnesc. Însă am fost drăguţă. N-ar trebui să se mire atât, mi-am zis.

Pot să fiu agreabilă.

Telemah s-a arătat reţinut, însă după masă s-a dus cu fratele său să

repare barca.

— Îmi îngădui să mai ţes la războiul tău?

Penelopa purta altă rochie. Era mai bine lucrată și albită până

prinsese culoarea untului. Îi punea frumos în lumină pielea mai brună.

— Da.

M-am gândit să merg la bucătărie, dar adesea tocam ierburi la masa lungă de lângă vatră și nu vedeam motivul pentru care ar fi trebuit să

mă retrag. Am adus cuţite, castroane și tot ce aveam nevoie. Farmecele care-l ocroteau pe Telegonus nu trebuiau înnoite decât peste o jumătate de lună, așa că am lucrat doar pentru plăcerea mea, uscând și pisând plante și distilând fineturi pentru mai târziu.

Credeam că n-o să stăm deloc de vorbă. Dacă ar fi fost în locul nostru, Odiseu poate s-ar fi ascuns mai departe, trăgând de sforile celuilalt, doar ca să se amuze. Însă după ce stătuserăm atâta singure, cred că amândouă ajunseserăm să preţuim discuţia deschisă.

Razele se strecurau pieziș pe fereastră, strângându-se la picioarele noastre goale. Am întrebat-o despre Elena și mi-a povestit întâmplări din vremea în care copilăriseră împreună, scăldându-se în râurile Spartei și jucându-se la curtea unchiului său Tindareu. Am discutat despre ţesut și cele mai bune rase de oi. I-am mulţumit că se oferise să-l înveţe pe Telegonus să înoate. Chiar îi făcea plăcere, mi-a zis. Îi amintea de vărul ei Castor, care era la fel de însufleţit și de vesel. Avea darul de a face lumea să se simtă în largul ei.

— Odiseu atrăgea lumea spre el, a spus Penelopa. Telegonus aleargă

în întâmpinarea ei, modelând-o din mers, cum își scobește râul albia.

Mă bucuram dincolo de orice cuvinte s-o aud cum îl laudă.

— Să-l fi văzut în pruncie. Nu știu făptură mai sălbatică. Deși, cinstit acum, eu am fost mai sălbatică decât el. Nu mi se părea deloc greu să fii mamă, dar asta până am născut.

— Așa era și Hermiona, pruncul Elenei. O jumătate de deceniu a plâns și a urlat, dar apoi s-a îmblânzit cu totul. Mi-am făcut griji că

Telemah nu plânge destul. Că a învăţat prea repede să se poarte. Mereu m-am întrebat dacă al doilea copil ar fi fost altfel. Însă când s-a întors Odiseu acasă, se părea că deja o sfârșisem cu asta.

Vorbea simplu, direct. În cânturi se zicea că e credincioasă. Devotată, cinstită și prevăzătoare. Din vorbele acelea, părea o fiinţă apatică și ștearsă, însă nu era deloc așa. Ar fi putut să-și ia alt soţ și în lipsa lui Odiseu să mai facă un prunc, să-și ușureze viaţa. Însă îl iubise cu înverșunare și nu îndurase pe nimeni altcineva.

Am luat un mănunchi de coada-șoricelului atârnat de o bârnă din tavan.

— La ce e bun?

— Balsamuri de oblojit rănile. Coada-șoricelului oprește sângerarea.

— Pot să mă uit? N-am mai văzut nicio vrăjitoare la lucru.

M-am bucurat la fel ca mai înainte, când îl lăudase pe Telegonus. I-am făcut loc la masă. Mă măgulea s-o am ca privitoare, căci îmi punea întrebări chibzuite când îi ziceam numele ingredientelor și la ce folosesc. A vrut să vadă cu ce ierburi îi preschimbasem pe bărbaţi în porci. I-am presărat în mână frunzele uscate.

— N-o să mă preschimb singură în purcea, nu?

— Ar trebui să le înghiţi și să rostești cuvintele cu puteri vrăjite. Doar plantele crescute din sângele zeiesc vărsat își arată vraja fără să rostești niciun farmec. Și cred că trebuie să fii vrăjitoare.

— Și zeiţă.

— Nu, am zis. Nepoata mea era muritoare și putea să facă farmece la fel de bine ca mine.

— Nepoata ta… Te referi la Medeea?

Mi s-a părut ciudat să-i aud numele rostit după atâta vreme.

— O cunoști?

— Numai din cântecele aezilor și din spectacolele jucate la curţile regilor.

— Aș vrea să aud povestea.

Afară, copacii foșneau, iar eu am stat s-o ascult. Medeea reușise într-adevăr să scape de Aietes. Ajunsese în Iolcos cu Iason și îi născuse doi fii, însă vrăjile ei îl îngrozeau și supușii săi o dispreţuiam După o vreme,

el a vrut să-și ia altă soţie, o prinţesă bună și îndrăgită de acasă.

Medeea l-a lăudat pentru înţelepciunea lui și i-a trimis miresei, ca daruri de nuntă, o coroană și o mantie lucrate chiar de ea. Când și le-a pus, fata a ars pe loc de vie. Apoi Medeea și-a târât copiii la un altar, jurând că Iason n-o să-i aibă niciodată, și le-a spintecat beregatele.

Ultima oară fusese văzută chemând un car tras de balauri, care s-o ducă înapoi în Colhida.

Aezii schimbaseră mult povestea, era limpede, însă parcă vedeam aievea chipul însufleţit și cercetător al Medeei. Chiar o credeam în stare să pună întreaga lume pe foc decât să piardă.