Iată că adevărul ieșise la lumină.

— Îi plâng moartea.

— Ai mai spus asta.

— Dacă aștepţi să-mi cer iertare, n-o să ai parte de ea. Nici dacă aș

putea să dau soarele înapoi nu aș face-o. Dacă n-ar fi murit Odiseu, cred că ar fi murit fiul meu. Și aș da orice pe lumea asta la schimb pe viaţa lui.

Pe chip i s-a citit o clipă ceva. I-aș fi zis mânie dacă n-ar fi îndreptat-o spre sine.

— Bine atunci. Ai făcut schimbul și iată cu ce te-ai ales: fiul tău e în viaţă și suntem toţi aici.

— Atunci ţi se pare un soi de răzbunare. Să-mi aduci un zeu pe cap.

— Mi se pare o răsplată pe potrivă.

Ar fi fost o arcașă bună, mi-am zis. Ochii ei reci n-aveau cum să

rateze ţinta.

— Nu ai niciun drept să te tocmești cu mine, cinstită Penelopa.

Suntem pe Aiaia.

— Atunci n-o să mă tocmesc. Ce ai prefera, să mă rog în genunchi de tine? Desigur, doar ești zeiţă.

A îngenuncheat lângă război și a ridicat palmele, lăsându-și ochii în podea.

— Fiică a lui Helios, chipeșă Circe, Stăpână peste Jivine și Vrăjitoare din Aiaia, lasă-mă să mă adăpostesc pe insula ta de temut, căci n-am nici soţ, nici casă și nu pot să-mi găsesc ocrotire nicăieri altundeva pe lumea aceasta. Îţi voi oferi sânge an de an dacă vei pleca urechea la mine.

— Ridică-te.

Nu s-a urnit din loc. Mi se părea obscen s-o văd așa.

— Soţul meu mi-a vorbit cu căldură despre tine. Mai mult decât mi-ar fi plăcut, mărturisesc. Dintre toţi zeii și monștrii cu care s-a întâlnit, doar pe tine i-ar fi plăcut să te revadă.

— Ţi-am zis să te ridici.

S-a ridicat.

— Îmi vei povesti totul și pe urmă voi hotărî ce urmează.

Ne-am înfruntat din priviri în odaia umbrită. Aerul părea străbătut de fulgere.

— Ai stat de vorbă cu fiul meu, a continuat. Pesemne că ţi-a lăsat de înţeles că tatăl său și-a pierdut sufletul în război. Că s-a întors acasă

schimbat, prea pătruns de moarte și de jale ca să mai trăiască o viaţă

obișnuită. Blestemul oștenilor. Așa este?

— Ceva de genul ăsta.

— Fiul meu ne întrece pe mine și pe tatăl său. Însă nu vede totul.

— Tu vezi?

— Sunt din Sparta. Acolo știm cum se poartă un vechi oștean. Cum îi tremură mâinile, cum se trezește din somn zvâcnind. Cum își varsă

vinul de câte ori aude trâmbiţele. Soţul meu avea braţe puternice, ca ale unui fierar, iar când sunau trâmbiţele se ducea primul în port, să

cerceteze zările. Războiul nu i-a frânt spiritul, ci i-a arătat cine e cu adevărat. La Troia și-a aflat în sfârșit un ţel pe potriva talentelor sale.

Trebuia mereu să urzească și să potrivească lucrurile, să se ferească de vreo nenorocire nouă.

— A încercat să scape de război.

— Ah, povestea aceea veche. Nebunia, plugul. Și aceea a fost tot o urzeală. Se legase cu jurământ în faţa zeilor, așadar știa că n-are cum să

scape. Se așteptase să-l prindă. Grecii aveau să râdă de el, crezând că

toate vicleșugurile sale sunt la fel de străvezii.

Mă încruntasem.

— Mie nu mi-a arătat defel că așa ar fi stat lucrurile.

— Sunt sigură. Soţul meu minţea la fel de ușor cum respira, și pe tine, și pe sine însuși. Nu făcea nimic cu o singură intenţie.

— Același lucru l-a spus și despre tine.

Voisem s-o rănesc, însă ea doar a încuviinţat.

— Ne credeam două minţi luminate. Când ne-am căsătorit, ne-am făcut o mie de planuri împreună, cum să stoarcem câștig și din piatră

seacă. Apoi a venit războiul. Mi-a spus că Agamemnon era cel mai rău comandant pe care-l văzuse vreodată, însă credea că poate să-și clădească renumele prin el. Și așa a făcut. A izbutit să cucerească Troia și să remodeleze jumătate de lume cu intrigile lui. Iar eu am tras sfori

aici. Ca să împerechez cutare capre cu altele, să sporesc recoltele, să le zic pescarilor unde să-și arunce năvoadele cu mai mult spor. În Itaca, acestea erau grijile noastre cele mai mari. Să-i fi văzut chipul după ce s-a întors acasă. I-a ucis pe peţitori și apoi ce i-a mai rămas? Pește și capre. O soţie încărunţită, nu vreo zeiţă, și un fiu pe care nu-l înţelegea deloc.

Glasul ei umplea toată încăperea, înţepător ca mireasma de chiparos strivit.

— Nu mai stătea la sfat cu alţi războinici, nu mai avea nicio oștire de învins sau de condus. Oamenii pe care-i avusese pe vremuri nu mai erau, căci jumătate dintre ei fuseseră mateloţii săi, jumătate – peţitorii mei. Și zi de zi păreau să ne ajungă știri despre ce fapte glorioase îndeplineau alţii departe de noi. Menelau își clădise un palat nou de aur. Diomede cucerise un regat din Italia. Până și Enea, veneticul din Troia, întemeiase o cetate. Soţul meu i-a trimis vorbă lui Oreste, fiul lui Agamemnon, oferindu-se să-i fie sfetnic. Oreste i-a răspuns că are destui sfetnici și oricum nu vrea să tulbure liniștea unui erou atât de măreţ. Le-a tot trimis apoi vorbă altor fii, al lui Nestor, al lui Idomeneu și ai altora ca ei, însă toţi i-au răspuns la fel. Nu-l voia niciunul. Știi ce mi-am zis? Că îi trebuie puţin timp. Că o să-și amintească în curând plăcerile unui cămin modest. Plăcerea de a mă avea pe mine alături. Și vom începe din nou să ne facem planuri împreună, a zis ea strâmbând din buze cu un soi de dezgust de sine. Însă el nu-și dorea o asemenea viaţă. Se ducea și dădea târcoale pe plajă. Îl priveam de la fereastra mea, amintindu-mi o poveste pe care mi-o zisese cândva, cu un șarpe mare în care credeau popoarele de la miazănoapte, care jinduie să

înghită întreaga lume.

Îmi aminteam și eu povestea. Până la urmă, șarpele s-a înghiţit pe sine.

— Iar în timp ce se plimba de colo până colo, vorbea cu aerul care îl învăluia, poleindu-i pielea în argint strălucitor.