Și am plecat înainte să-mi răspundă.

Picioarele m-au purtat spre o vâlcea pe care o știam, printre stejari și măslini. Crengile făceau o umbră plăcută și iarba era moale. Puteai să

asculţi păsările de noapte cântând deasupra capului.

Stătea pe un copac prăbușit, o siluetă în întuneric.

— Îţi tulbur cumva liniștea?

— Nu, a spus.

M-am așezat lângă el. Simţeam sub picioare iarba rece și un pic umedă. Bufniţele ţipau în depărtare, încă flămânde după penuria iernii.

— Mi-a spus mama ce ai făcut pentru noi. Și acum, și înainte.

Mulţumesc.

— Mă bucur dacă v-am fost de ajutor.

A încuviinţat abia schiţat.

— Mi-a luat-o cu trei leghe înainte, ca de obicei.

Deasupra noastră, ramurile se clătinau, tăind luna în așchii.

— Ești pregătit s-o înfrunţi pe zeiţa cu ochii cenușii?

— E cineva pregătit?

— Măcar ai mai văzut-o. Când a oprit războiul dintre tatăl tău și rudele peţitorilor.

— Am văzut-o adesea. Venea la mine când eram copil. Niciodată cu adevărata ei înfăţișare. Băgam de seamă că unii oameni aveau ceva anume. Știi. Străina care-mi dădea sfaturi amănunţite. Vechiul prieten de familie căruia îi lucesc ochii în întuneric. Aerul mirosea a măsline îmbibate de ulei și a fier. Când îi rosteam numele, cerul lucea puternic, precum argintul lustruit. Toate lucrurile anoste din viaţă, pieliţa ruptă

de la unghia degetului mare, batjocura peţitorilor, toate dispăreau. Mă

făcea să mă simt ca un erou din cânturi, gata să îmblânzească tauri care scuipă flăcări pe nări și să însămânţeze colţi de balauri.

O bufniţă s-a învârtit în jurul meu bătând din aripi. În liniștea aceea, dorul din glas îi răsuna ca un clopot.

— După ce s-a întors tata, n-am mai văzut-o deloc. Am așteptat multă vreme. Am ucis berbeci în cinstea ei. Am cercetat amănunţit pe

oricine îmi apărea în cale. Păstorul acela nu a rămas ciudat de mult lângă mine? Matelotul acela nu era prea curios să audă ce cred?

A râs încet.

— Îţi dai seama că nimeni nu se dădea în vânt după mine. Mă

zgâiam mereu la ei, apoi le întorceam dezamăgit spatele.

— Știi ce are de gând cu tine?

— Cine știe ce vor zeii?

Am simţit-o ca pe o mustrare. Era vechea prăpastie de netrecut, căscată între muritori și zeităţi.

— Cu siguranţă vei avea putere și bogăţii. Pesemne că vei avea ocazia să devii Telemah cel Drept.

Stătea cu ochii la umbrele pădurii. De-abia dacă se uitase la mine de când venisem. Legătura care se crease între noi se risipise ca fumul în vânt. Se gândea la Atena, privea spre viitorul său. Știusem că așa va fi, însă m-am mirat că mă durea atât de tare să văd cât de iute se întâmplă

totul.

— Ar trebui să iei barca, desigur, am zis. E vrăjită împotriva dezastrelor pe mare, după cum știi. Veţi putea pleca de cum sunteţi gata. Telegonus n-o să se supere.

A rămas atâta vreme tăcut, încât am crezut că nu m-a auzit.

— Ești generoasă. Îţi mulţumesc. Așa o să-ţi recapeţi insula.

Auzeam fiecare trosnet din desișuri. Auzeam marea pe ţărmul din depărtare, sunetul răsuflării noastre dispărând în vălurirea ei necurmată.

— Da, am spus. Așa e.

În zilele care au urmat, treceam pe lângă el de parcă era o masă din sala mea. Penelopa mă ţintuia cu privirea, dar nu vorbeam nici cu ea.

Stăteau mult împreună, dregând firele rupte dintre ei. Nu voiam să-i văd. M-am dus cu Telegonus pe ţărm, să-mi arate cum înoată. Umerii săi vânjoși își croiau perfect calea prin valuri. Nu părea de șaisprezece ani, ci bărbat în toată firea. Odraslele zeilor capătă forţă mai iute decât

cele ale muritorilor. O să le ducă dorul după plecare, știam, însă o să-i găsesc altceva de făcut. O să-l ajut să uite. O să-i zic: unii oameni sunt precum constelaţiile care nu se lasă la pământ decât un anotimp.

Le întindeam cina, îmi luam mantia și mergeam prin beznă. Căutam cele mai înalte piscuri, desișurile unde nu mă putea urma niciun muritor. Chiar și așa, tot râdeam de mine. Care dintre ei crezi c-o să te urmărească? Tot răscoleam în minte poveștile pe care i le ascunsesem lui Odiseu, despre Aietes, Scylla și ceilalţi. Nu dorisem ca istoria mea să-i fie doar prilej de distracţie și de rumegat pentru isteţimea sa neobosită. Însă cine altcineva le-ar fi putut asculta, cu hidoșeniile și greșelile lor? Pierdusem șansa de a vorbi, iar acum era prea târziu.

M-am dus la culcare. Până în zori am visat la lancea în vârful căreia stătea înfiptă coada lui Trygon.

În dimineaţa celei de-a treia zile, Penelopa m-a atins pe mânecă.

Sfârșise mantia neagră. Când o purta, părea mai trasă la faţă.

— Știu că-ţi cer mult, însă vrei să fii de faţă când vorbim cu ea?

— Da. Și Telegonus va fi prezent la discuţie. Vreau să isprăvim cât mai repede. M-am săturat de jocuri.

Vorbele mi se păreau aspre. Am luat-o cu pași mari spre pisc. Stâncile se înnegriseră după ce turnasem poţiuni pe ele șaisprezece ani la rând.

M-am aplecat și am frecat cu degetul petele scobite. De-atâtea ori venisem aici. Îmi petrecusem atâtea ceasuri. Am închis ochii și am simţit vraja deasupra mea, delicată ca sticla. Am lăsat-o să cadă.

S-a auzit un plesnet ușor, ca o coardă de arc eliberată din încordarea ei. Am așteptat ca vechea povară să-mi pice de pe umeri, însă m-a străbătut un fel de sfârșeală. Am întins mâna să mă sprijin de ceva, dar nu am reușit. M-am clătinat tremurând pe picioare. N-aveam vreme să-mi trădez slăbiciunea. Eram descoperiţi. Venea Atena, săgetând aerul spre insula mea, ca un vultur repezindu-se din cer. M-am silit să cobor muntele. Mă poticneam în toate rădăcinile și-mi suceam gleznele de