Mi-a zâmbit. Ne-am așezat la masă și am mâncat ce gătisem pentru dimineaţă, după care am pregătit barca de plecare, încărcând-o cu merinde și cu daruri, trăgând-o apoi până la marginea apei. Se
înveselea tot mai tare la faţă, pășind de parcă prinsese aripi. M-a lăsat să-l îmbrăţișez pentru ultima oară.
— Îi voi transmite lui Odiseu salutările tale, mi-a zis. O să mă-ntorc încărcat cu atâtea povești, mamă, că n-o să-ţi vină să crezi ceea ce vei auzi. O să-ţi aduc atâtea daruri, că nici n-o să vezi puntea de ele.
Am încuviinţat. I-am atins chipul cu degetele și a ieșit cu barca în larg, făcându-mi într-adevăr cu mâna până când nu l-am mai văzut.
Capitolul 21
Furtunile de iarnă au sosit devreme în anul acela. A plouat cu stropi înţepători, care de-abia păreau să ude pământul. A urmat un vânt pustiitor, care a smuls frunzele din copaci într-o singură zi.
Nu mai fusesem singură pe insula mea de… nici nu puteam să
socotesc. Un secol? Două? Îmi spusesem că, odată ce pleca Telegonus, urma să fac tot ceea ce lăsasem deoparte șaisprezece ani. Voi lucra la farmecele mele de dimineaţă până seara, voi dezgropa rădăcini uitând să mănânc, voi culege tulpini de răchită și voi împleti mormane de coșuri. Voi trăi în pace, trecându-mi zilele pe nesimţite. Voi avea timp să mă odihnesc.
În loc de asta, m-am plimbat de-a lungul ţărmului, uitându-mă în zare, de parcă puteam să-mi silesc ochii să vadă tocmai până-n Itaca.
Am numărat clipele, măsurându-le în paralel cu periplul lui Telegonus.
Acum pesemne că poposește să facă rost de apă de băut. Acum tocmai zărește insula. Deja a luat-o spre palat și a îngenuncheat. Odiseu… ce a făcut? Când a plecat, nu-i spusesem că sunt însărcinată. Abia dacă îi adresasem câteva cuvinte. Ce-ar zice dac-ar afla că am făcut un prunc împreună?
Va fi bine, mă linișteam singură. E un băiat cu care poţi să te mândrești. Odiseu avea să-i vadă limpede calităţile, așa cum observase
și războiul de ţesut al lui Dedal. Îl va lua sub aripa lui și îl va învăţa toate meșteșugurile bărbaţilor muritori, să se lupte cu sabia, să tragă cu arcul, să vâneze, să vorbească în faţa obștii. Telegonus va ședea la ospeţe vrăjindu-i pe localnici, sub privirile admirative ale tatălui său.
Chiar și Penelopa va fi cucerită, până și Telemah. Poate își va găsi un loc la Curtea lor și se va împărţi între cele două insule, clădindu-și o viaţă frumoasă.
Ce altceva o să mai fie, Circe? O să călărească grifoni și o să devină
toţi nemuritori?
În aer mirosea a îngheţ și din cer au coborât unu-doi fulgi de nea. De mii și mii de ori străbătusem coastele Aiaiei. Plopii albi și negri împletindu-și braţele golașe. Cornii și merii cu poamele scuturate la pământ, uscându-se. Feniculul înalt până-n talie, stâncile din mare albite de sare uscată. Deasupra capetelor, cormoranii care se lăsau să
atingă apa, răspunzând chemării valurilor. Muritorilor le place să spună
că asemenea minuni ale naturii sunt neschimbătoare și eterne, însă
adevărul era că insula se schimba neîncetat, curgând la nesfârșit dintr-o generaţie în alta. Trecuseră mai bine de trei secole de când venisem aici. Stejarul care-mi scârţâia deasupra capului fusese un puiet pe vremuri. Plaja se dezgolea și se îngropa în valuri, schimbându-și forma șerpuitoare cu fiecare iarnă. Până și coastele stâncoase erau altfel, sculptate de ploaie și de vânt, de ghearele a nenumărate șopârle care mișunau pe ele, de seminţele care nimeriseră acolo și încolţiseră prin crăpături. Totul se contopea în răsuflarea naturii, care se ridica și cobora în ritmul ei. Totul în afară de mine.
Șaisprezece ani la rând îmi alungasem gândul. Îmi fusese ușor, doar îl aveam pe Telegonus, cu pruncia lui dezlănţuită și cu ameninţările Atenei, cu furiile și începutul tinereţii sale, cu toată debandada măruntă, de zi cu zi, pe care o lăsa în urmă: tunicile ce trebuiau spălate, mesele ce trebuiau întinse, cearșafurile ce trebuiau schimbate.
Însă acum, că plecase, începeam să întrezăresc adevărul. Chiar dacă
Telegonus supravieţuia încercărilor Atenei și ajungea teafăr în Itaca și înapoi, tot aveam să-l pierd. Într-un naufragiu sau din cauza vreunei boli, într-un atac sau război. Cel mult puteam să sper că-i voi vedea trupul cedând, mădular cu mădular. Să-i văd cum i se încovoiază
umerii, cum îi tremură picioarele, cum i se scobește pântecele. Iar într-
un târziu va trebui să stau deasupra leșului său cu păr albit și să privesc cum îl mistuie flăcările. Colinele și copacii din faţa mea, râmele și leii, pietrele și bobocii gingași, războiul de ţesut al lui Dedal, toate îmi jucau în faţa ochilor ca într-un vis gata să se destrame. Sub ele se afla locul în care locuiam de fapt, o veșnicie rece, plină de o jale necurmată.
O lupoaică începuse să urle.
— Liniște, i-am zis.
Însă nu a încetat. Glasul i se izbea zornăitor de pereţi și-mi zgâria timpanele. Adormisem în faţa focului, cu capul pe dalele de piatră. M-am ridicat în capul oaselor, ameţită, cu ţesătura păturii întipărită în piele. Prin ferestre pătrundea lumina iernatică, slabă și rece. Îmi intra usturător în ochi și așternea umbre adânci pe pământ. Voiam să mă
culc la loc. Însă lupoaica tot scâncea și urla, așa că până la urmă m-am sculat cu greu. M-am dus la ușă și i-am deschis-o larg. Poftim!
Lupoaica a trecut pe lângă mine și a luat-o la goană prin poiană. M-am uitat cum fugea. Îi ziceam Arcturos. Cele mai multe animale nu aveau nume, dar ea fusese preferata lui Telegonus. A luat-o la deal, spre coasta de deasupra ţărmului. Am urmat-o, lăsând ușa deschisă. Nu-mi pusesem mantia, iar vântul sufla puternic, mai să mă doboare când urcam spre vârful pe care stătea Arcturos. Era în toiul iernii, când marea este agitată. Niciun matelot n-ar ieși în larg decât dacă n-ar avea încotro. M-am uitat uimită, zicându-mi că sigur mă înșel. Însă iat-o: o barcă. A lui Telegonus.
Am luat-o la fugă înapoi, coborând printre copaci și tufele spinoase.
În gâtlej mi se luptau groaza și bucuria. S-a întors. S-a întors prea repede. Pesemne că s-a întâmplat vreo nenorocire. A murit. S-a schimbat.
S-a ciocnit de mine în pâlcul de lauri. L-am înșfăcat și l-am tras în braţele mele, vârându-mi faţa în umărul lui. Mirosea a sare și părea mai lat în spate decât îl știam. M-am agăţat de el, vlăguită de ușurare.
— Te-ai întors.
Nu mi-a răspuns. Am ridicat capul și l-am privit în faţă. Arăta palid, învineţit și nedormit. Respira numai nefericire. M-a săgetat îngrijorarea.
— Ce ai? Ce s-a întâmplat?
— Mamă. Trebuie să-ţi spun ceva.
Părea că se sufocă. Arcturos i s-a lipit de genunchi, însă nici n-a atins-o. Era rece și ţeapăn din cap până-n picioare. Și eu mă răcisem pe loc.— Spune-mi, i-am zis.
