— I-am strigat să aibă grijă. I-am zis, mamă: vezi să n-o atingi. Însă
mi-a smuls-o din mână. Abia dacă s-a zgâriat cu vârful pe obraz.
Coada lui Trygon. Moartea pe care i-o dădusem pe mână.
— Chipul i s-a… înmuiat pur și simplu. A căzut. Am încercat să șterg otrava, dar nici măcar nu era rănit. O să te duc la mama, i-am zis, o să
te ajute. I se albiseră buzele. L-am ţinut în braţe. Sunt fiul tău, Telegonus, născut din zeiţa Circe. M-a auzit. Cred că m-a auzit. S-a uitat la mine, apoi… a murit.
Amuţisem. Totul se lămurea în sfârșit. Disperarea adâncă a Atenei, cât de încordată fusese când îmi spusese că o să ne pară rău dacă
Telegonus trăiește. Se temea că o să-i facă rău cuiva drag. Și cine îi era cel mai drag Atenei pe lumea asta?
Mi-am dus mâna la gură.
— Odiseu.
S-a dat în spate când i-a auzit numele, de parcă fusese blestemat.
— Am încercat să-l previn. Am încercat…
Glasul i-a pierit.
Bărbatul cu care mă culcasem în atâtea nopţi murise de arma trimisă
de mine, în braţele fiului meu. Moirele își băteau joc de mine, de Atena, de noi toţi. Gluma asta amară le plăcea lor cel mai mult: cei care se luptă cu profeţiile și le leagă și mai strâns de gât. Capcana strălucitoare se închisese și bietul meu fiu, care nu făcuse niciodată rău nimănui, a rămas prins în ea. Se întorsese acasă pe mare cu vinovăţia strivindu-i inima în atâtea ceasuri pustii.
Mâinile îmi amorţiseră, însă m-am silit să mi le mișc. L-am apucat de umeri.
— Ascultă, i-am zis. Ascultă-mă. Nu poţi să te învinovăţești. Așa ţi-a fost menit să faci acum multă vreme, într-o sută de feluri. Odiseu mi-a zis odată că-i e sortit să moară din cauza mării. Am crezut că însemna naufragiu, nici nu m-am gândit că poate fi altceva. Am fost oarbă.
— Mai bine o lăsai pe Atena să mă ucidă.
Umerii i se prăbușiseră și glasul îi era sec.
— Nu! am strigat scuturându-l, de parcă așa puteam să-i alung gândul cel rău. N-aș fi putut niciodată. Niciodată. Nici dacă aș fi știut de-atunci. Mă asculţi? Glasul îmi răgușise de disperare. Știi poveștile.
Oedip, Paris. Părinţii lor au încercat să-i omoare, însă ei au trăit oricum, ca să-și îndeplinească destinul. Mereu ai pășit pe calea aceasta.
Trebuie să-ţi găsești mângâiere gândind așa.
— Mângâiere? s-a mirat el ridicând ochii. E mort, mamă. Tatăl meu e mort.
Era greșeala mea veche, să-i sar în ajutor de îndată, fără să mai stau pe gânduri.
— Vai, fiule! Ce chin cumplit! Și eu simt la fel.
A plâns. Umărul mi s-a udat, lipit de faţa lui. Sub crengile golașe, l-am jelit amândoi pe bărbatul pe care eu, nu și fiul nostru, ajunsesem să-l cunosc. Mâinile late de plugar ale lui Odiseu. Glasul său ironic, înfăţișând în detaliu nebuniile înfăptuite de zei și de muritori deopotrivă. Ochii săi care vedeau totul, însă nu trădau mai nimic. Toate pieriseră. Nu ne fusese ușor împreună, dar ne purtaserăm bine unul cu celălalt. Își pusese încrederea în mine și eu în el când nu mai aveam pe cine altcineva să ne bizuim. Era pe jumătate fiul meu.
După nu prea mult timp, s-a retras. Lacrimile i se mai răriseră, deși știam că vor curge iar.
— Sperasem…
S-a întrerupt, însă era limpede ce voia să spună. Ce speră
întotdeauna copiii? Să-și facă părinţii să strălucească de mândrie. Știam cât de dureros era să-ţi moară speranţa aceea.
Mi-am pus mâna pe obrazul lui Telegonus.
— Umbrele din lumea de jos deprind faptele celor vii. N-o să-ţi poarte ranchiună. O să audă de tine. O să fie mândru.
Copacii se scuturau în jur. Vântul își schimbase direcţia. Unchiul meu Boreas își sufla frigul peste lume.
— Lumea de jos… Nu m-am gândit la asta. O să fie acolo. Când o să
mor, o să pot să-l văd. O să pot să-i cer iertare. O să ne petrecem timpul împreună. Nu va fi așa?
Glasul i se însufleţise de speranţă. Îl vedeam cum își închipuie totul: marele căpitan venind spre el prin lanul de asfodele. Telegonus se va lăsa în genunchii săi de fum, iar Odiseu îi va face semn să se ridice. Își vor găsi locul împreună în casa morţilor. Cot la cot, iar eu n-aveam cum să ajung la ei.
Jalea mi se căţăra pe gâtlej, gata să mă înghită. Însă eram în stare să
pun mâna pe otravă și să-mi pierd toată vlaga. Chiar nu puteam rosti câteva vorbe, ca să-i ofer un strop de alinare?
— Așa va fi, am zis.
Pieptul îi tresălta, însă de-acum începea să se liniștească. Și-a șters obrajii mânjiţi de lacrimi.
— Înţelegi de ce a trebuit să-i iau cu mine. Nu puteam să-i las acolo după tot ce-am făcut. Mi-au cerut să vină încoace. Sunt tare osteniţi și îndoliaţi și ei.
