Gloria care-l învăluise s-a risipit cu totul. Fără ea părea pipernicit, pământiu și încovoiat ca scoarţa măslinilor. Eram la fel de uluită ca Atena. Ce făcuse? Eram atât de absorbită, încât n-am văzut decât prea târziu calea ce ni se întindea în faţă.

— Telegonus, a spus Atena. Și-a întors iute privirea argintie spre el.

Glasul i se schimbase iar, din fier în filigran. Ai auzit ce i-am propus fratelui tău. Acum îţi propun ţie. Vrei să pleci pe mare și să fii pavăza mea în Italia?

Parcă alunecasem peste buza unei prăpăstii. Cădeam în hău și n-aveam de ce să mă agăţ.

— Fiule, am ţipat. Nu vorbi.

Atena s-a întors spre mine iute ca o săgeată slobozită.

— Îndrăznești să mă înfrunţi din nou? Ce mai vrei de la mine, vrăjitoare? Am jurat că nu-i voi face niciun rău. Îi ofer un dar pentru care oamenii și-ar vinde și sufletul. Îl vei ţine priponit lângă tine, ca pe o mârţoagă deșelată?

— Nu îl vrei pe el, i-am zis. Doar l-a omorât pe Odiseu.

— Odiseu s-a omorât singur, a spus ea spintecând aerul ca tăișul unei coase. A rătăcit calea.

— A rătăcit calea din pricina ta.

Ochii îi fumegau de furie. I-am citit în privire – se gândea cum mi-ar sfâșia beregata cu vârful lăncii.

— Aș fi făcut din el un zeu, a continuat. Egalul meu adevărat. S-a dovedit însă prea slab.

Pentru un zeu, era singura scuză posibilă. Am rânjit, tăind aerul cu vârful lăncii mele.

— Nu vei pune mâna pe fiul meu. Nu te las să mi-l iei. O să mă lupt cu tine.

— Mamă, s-a auzit glasul blând de lângă mine. Îmi îngădui să

vorbesc?

Simţeam că mă frâng. Știam ce-o să văd când o să mă uit la el, speranţa însufleţită din ochii lui. Voia să plece. Întotdeauna își dorise să plece, de când îl ţinusem în braţe la naștere. Îi îngăduisem Penelopei să rămână pe insula mea ca să nu-și piardă fiul. Acum urma să-l pierd pe al meu.

— La asta am visat, a spus el. Lanuri de aur întinzându-se până-n zare. Livezi, râuri strălucitoare, turme bogate. Credeam că văd Itaca.

Încerca să-mi vorbească blând, să-și ţină în frâu bucuria care-l potopise. Mi-am amintit de Icar, care murise când se văzuse liber.

Telegonus ar muri dacă s-ar vedea prizonier. Nu la trup și nici în ani.

Însă toată dulceaţa i s-ar ofili și i s-ar scutura.

M-a luat de mână. Era un gest desprins din jocul aezilor. Însă nu eram acum într-un soi de cânt? Tot repetaserăm refrenul acesta.

— Știu prea bine, însă m-ai învăţat să fiu prudent. O să reușesc, mamă.

Eram un gol cenușiu în aer. Ce puteam să zic? Unul dintre noi tot trebuia să jelească. N-o să-l las pe el.

— Fiul meu, am spus, tu hotărăști.

Bucuria i s-a revărsat ca un val. Am refuzat să mai privesc scena, astfel că le-am întors spatele. Atena o să se bucure, mi-am zis. Se vedea în sfârșit răzbunată.

— Să fii gata când vine corabia, a spus ea. Sosește după-amiază. Alta nu mai trimit.

Lumina a pălit, preschimbându-se la loc în razele obișnuite de soare.

Penelopa și Telemah au plecat pe furiș. Telegonus m-a îmbrăţișat, așa cum nu mai făcuse din copilărie. Așa cum poate nu mai făcuse niciodată. Nu uita asta, mi-am zis. Umerii lui laţi, oasele arcuite ale spinării, căldura răsuflării, însă eram cu mintea pârjolită și împrăștiată.

— Mamă? Chiar nu poţi să te bucuri pentru mine?

Nu, îmi venea să-i strig. Nu, nu pot. De ce trebuie să mă bucur? Nu ajunge că te-am lăsat să pleci? Însă nu voiam să mă vadă așa la plecare, să-și vadă mama urlând și bocindu-l de parcă era mort, deși mai avea în el atâţia ani și atâtea speranţe.

— Mă bucur pentru tine, m-am silit să-i răspund.

L-am dus în odaia lui. L-am ajutat să-și strângă lucrurile, să-și umple cuferele cu leacuri de toate felurile, pentru răni și dureri de cap, pentru vărsat și nesomn, chiar și pentru nașteri, deși l-am văzut că roșește.

— O să întemeiezi o dinastie, i-am zis. De obicei îţi trebuie urmași ca să izbândești.

I-am dat cele mai groase veșminte pe care le aveam, deși era primăvară și urma curând vara. I-am spus s-o ia pe Arcturos, care-l iubise de când era pui. I-am dat amulete, l-am învelit cu farmece. L-am acoperit de comori, aur, argint și broderii meșteșugite, căci noii regi o duc cel mai bine când dăruiesc minuni.

De-acum se dezmeticise.

— Dacă dau greș?

M-am gândit la tărâmul pe care-l descrisese Atena. Colinele vălurite, încărcate de poame grele și lanuri de grâu, cetatea scânteietoare pe care urma s-o clădească. Avea să troneze ca judecător în jilţul său, în cea mai însorită sală, iar bărbaţii și femeile vor veni de departe ca să-i îngenuncheze la picioare. Va fi un conducător bun, mi-am zis. Drept și iubitor. Nu se va mistui ca tatăl său. Nu cunoscuse niciodată setea de glorie, ci doar de viaţă.

— Nu vei da greș, l-am încurajat.

— Nu crezi că și-a pus în gând să-mi facă vreun rău?

Acum își făcea griji, când era prea târziu. Avea doar șaisprezece ani, sosit de curând pe lume.

— Nu, am spus. Nu cred. Te preţuiește pentru sângele tău, iar cu timpul va ajunge să te preţuiască și pentru cine ești cu adevărat. Pe ea

te poţi bizui mai mult decât pe Hermes, deși niciun zeu nu e demn de încredere. Să nu uiţi niciodată să te bazezi pe propriile forţe.

— Așa voi face. Nu ești mânioasă? a întrebat căutându-mi privirea.

— Nu.

Nu fusesem niciodată mânioasă, ci doar înfricoșată și mâhnită. Zeii se puteau folosi de el ca să lovească în mine.

S-a auzit o bătaie în ușă. Am deschis. Telemah ţinea în mâini ceva înfășurat într-o ţesătură de lână.

— Îmi pare rău că vă întrerup, a spus el, cu grijă să nu-mi întâlnească

privirea. I-a întins pachetul fiului meu: Pentru tine.