— Vreau să mergi la Zeus și să-i vorbești în numele meu. Să-i spui că

i-ai rămâne recunoscător dacă m-ar elibera.

Părea mai degrabă uluit decât mânios.

— De ce aș face una ca asta?

Puteam să-i răspund în multe feluri. Pentru că m-ai folosit întotdeauna ca să te tocmești cu alţii. Deoarece i-ai văzut pe toţi bărbaţii aceia și, deși ai știut ce erau, i-ai lăsat să arunce ancora pe insula mea. Fiindcă nu ai venit când am fost călcată în picioare.

— Pentru că sunt fiica ta și doresc să fiu liberă.

Nici n-a stat să se mai gândească.

— Ai rămas neascultătoare și din cale-afară de obraznică. Mă chemi pentru fleacuri de-ale tale.

I-am privit chipul arzându-i de putere și de virtute. Marele Veghetor din Ceruri. Salvatorul, cum i se mai spune. Atoatevăzătorul. Purtătorul de Lumină, Bucuria Oamenilor. Îi dădusem o șansă. El nu-mi dăduse însă niciuna.

— Mai știi, i-am spus, când l-au biciuit pe Prometeu în palatul tău?

— Desigur, a zis el mijind ochii.

— Am rămas cu el după ce voi, ceilalţi, aţi plecat. I-am adus mângâiere și am stat de vorbă.

Ochii săi îmi pârjoleau privirea.

— N-ai fi îndrăznit.

— Dacă nu mă crezi, n-ai decât să-l întrebi pe însuși Prometeu. Sau pe Aietes. Deși ar fi mare minune dacă ai reuși să storci vreun adevăr de la el.

Începuse să mă usture pielea de la arșiţa lui, iar ochii îmi lăcrimau.

— Dacă ai făcut astfel, este cea mai cruntă trădare. Îţi meriţi surghiunul mai mult decât oricând. Chiar o pedeapsă și mai mare, cea mai mare pe care ţi-o pot găsi. Ne-am fi putut atrage mânia lui Zeus dintr-o toană prostească a ta.

— Da. Și dacă nu faci ceva ca să-mi sfârșesc surghiunul, o să-ţi atragi din nou mânia lui Zeus din pricina mea. O să-i mărturisesc lui Zeus ce am făcut.

S-a încordat la faţă. Pentru prima oară de când eram pe lume, reușisem să-l șochez.

— Zeus o să te nimicească.

— Probabil. Însă cred că mai întâi o să mă asculte. Și te va învinovăţi pe tine, căci ar fi trebuit să-ţi ţii mai bine fiica în frâu. Desigur că-i voi spune și altele. Toate uneltirile pe care te-am auzit că le discuţi în șoaptă cu unchii. Cred că Zeus s-ar bucura să afle până unde se întinde răzvrătirea titanilor, nu-i așa?

— Îndrăznești să mă ameninţi?

Zeii ăștia, mi-am spus. Spun toţi același lucru.

— Da.

Pielea tatei a strălucit dintr-odată orbitor. Glasul său îmi pârjolea oasele.

— Ai declanșa războiul.

— Sper. Mai bine să te văd doborât la pământ, tată, decât să mai stau prizonieră aici doar ca să-ţi fie ţie bine.

Mânia îi ardea atât de năprasnic, încât aerul se unduia în jur.

— Pot să te nimicesc doar cu un gând.

Era cea mai veche teamă a mea, mistuirea aceea albă. Am simţit cum îmi dă fiori. Însă ajunge. Până aici.

— Așa este, am spus. Însă ai fost mereu prudent, tată. Știi că i-am ţinut piept Atenei. Am pășit în cele mai negre adâncuri. Nici nu ghicești ce farmece am urzit, ce otrăvuri am adunat ca să mă apăr de tine, cum aș putea abate împotrivă-ţi propria putere. Cine știe ce zace în mine? Chiar vrei să afli?

Vorbele au rămas atârnate în aer. Ochii îi erau două discuri de aur clocotitor, dar nu mi-am ferit privirea.

— Dacă mă învoiesc, mi-a spus el, e ultima favoare pe care ţi-o voi face vreodată. Să nu mai vii să te rogi de mine.

— Tată, nu voi mai veni niciodată. Mâine plec de aici.

Nici n-o să mă întrebe încotro, n-o să vrea să știe deloc. Atâţia ani îi cercetasem în copilărie chipul luminos, încercând să-i citesc gândurile, încercând să dibuiesc vreunul cu numele meu în el. Însă el era o harfă

cu o singură strună, la care își cânta doar propria notă.

— Mereu ai fost cea mai rea dintre odraslele mele, a continuat el. Ai mare grijă să nu mă faci de rușine.

— Am o idee și mai bună. Eu voi face ce voi pofti, iar tu mă vei scoate de la numărătoare când vine vorba de odraslele tale.

Era ţeapăn de mânie. Arăta de parcă înghiţise un bolovan și-i rămăsese în gât.

— Salutări mamei, i-am spus.

Și-a încordat fălcile, scrâșnind din dinţi, și cu asta s-a făcut nevăzut.

Nisipurile galbene au pălit, revenind la culoarea lor obișnuită.

Umbrele s-au întors. Am rămas nemișcată o clipă, inima izbindu-mi-se dezlănţuită de coșul pieptului. Însă dintr-odată mi-a trecut. Gândurile mi-au plutit ușoare deasupra pământului, pe deal în sus și până în odaia mea, unde aștepta lancea, cu otrava ei albicioasă. Ar fi trebuit să

i-o înapoiez lui Trygon cu mult timp în urmă, însă o ţinusem ca să mă

apăr cu ea și pentru încă ceva, deși nu-mi dădusem seama ce anume.

Acum știam în sfârșit pentru ce.

M-am dus acasă și am găsit-o pe Penelopa șezând la războiul de ţesut.

— E vremea să luăm o hotărâre. Am de făcut mai multe lucruri.

Mâine plec și nu știu când mă întorc. Te voi duce mai întâi în Sparta dacă dorești să mergi acolo.