Îl simţeam pe Telemah cum mă privește. M-am silit să ridic pocalul și să beau.
— Continuă. Au sosit taţii lor.
— Au sosit taţii și, când au aflat că fiii lor muriseră, au cerut partea din comorile pe care le câștigaseră luptând la Troia. Odiseu le-a zis că
se află pe fundul mării, însă ei nu s-au lăsat. Tot veneau la el și tata se mânia din ce în ce mai tare. I-a tras lui Nicanor câteva toiege pe spinare. L-a doborât la podea pe Cleitos. „Vrei să știi adevărul despre fiul tău? Era tare neghiob și lăudăros. Foarte lacom și prost. Nu s-a supus zeilor.”
M-am cutremurat să aud vorbe atât de aspre puse pe seama lui Odiseu. Cumva mi-a venit să-l contrazic, să-i spun că nu-l recunosc.
Însă de câte ori nu-l auzisem lăudând asemenea tactici? Deosebirea era că Telemah mi-o zicea fără zorzoane. Puteam să mi-l închipui pe Odiseu oftând cu mâinile goale întinse. Asta e datoria comandantului.
Asta e nebunia umanităţii. Nu e parte din tragedia vieţii că pe uniioameni trebuie să-i altoiești ca pe măgari ca să-și bage minţile-n cap?
— După aceea n-au mai venit, dar tata tot își făcea gânduri negre.
Era încredinţat că vor să-l uzurpe. Voia să punem străji prin tot palatul, zi și noapte. Zicea să dresăm câini și să săpăm șanţuri, ca să-i prindem pe mișei pe întuneric. A schiţat planuri pentru o palisadă uriașă. De parcă eram tabără de război. Ar fi trebuit să intervin. Însă… speram că o să-i treacă.
— Dar mama ta? Ce gândea?
— Nu pretind că aș ști ce gândește mama.
Glasul i se încordase dintr-odată. Mi-am amintit că nu schimbaseră o vorbă toată seara.
— Doar ea te-a crescut. Nu se poate să nu bănuiești ceva.
— Nimeni nu bănuiește ce are mama de gând până nu și-a pus gândul în faptă.
Acum nu i-am simţit doar încordarea, ci și amărăciunea. Am așteptat. Începusem să înţeleg că tăcerea îl îmbia mai mult decât vorba.
— Pe vremuri ne încredeam întru totul unul în celălalt, a continuat el. Hotăram împreună seară de seară ce strategii să folosim împotriva peţitorilor, dacă să coboare sau nu, dacă să le vorbească arţăgos sau pașnic, dacă să scot vinul cel bun, dacă putem face faţă unei înfruntări.
Când eram copil, petreceam toată ziua împreună. Mă lua să înotăm și după aceea stăteam sub un copac și ne uitam cum își văd oamenii din Itaca de treburile lor. Cunoștea trecutul fiecărui bărbat și al fiecărei femei care treceau pe lângă noi și îmi povestea despre ei, căci avea convingerea că trebuie să-i înţelegi pe oameni ca să-i conduci.
Telemah se uita în gol. La lumina focului am observat abia acum că
are nasul un pic strâmb. Și-l rupsese demult.
— De câte ori îmi făceam griji că tata nu a scăpat teafăr și nevătămat, ea clătina din cap. „Să nu te temi niciodată pentru el. E prea isteţ să se lase ucis, căci știe toate ascunzișurile inimii omenești și cum să se folosească de ele spre propriul câștig. O să scape cu viaţă din război și o să se întoarcă acasă.” Așa mă mângâia, căci tot ce spunea mama se adeverea.
Un arc măiestrit, o numise Odiseu. O stea neclintită. O femeie care se cunoaște pe sine.
— Odată am întrebat-o cum de reușește, cum de înţelege atât de limpede lumea. Mi-a zis că trebuie să stai nemișcat și să nu-ţi trădezi nicio emoţie, lăsându-i pe ceilalţi să ţi se dezvăluie. A încercat să-mi arate cum se face, dar tot izbucnea în râs. „Ești tăinuit ca un taur ascuns pe o plajă!”, mi-a zis.
Era adevărat că Telemah nu avea nicio taină. Durerea i se citea limpede și amănunţit pe chip. Mi-era milă de el, însă, cinstit vorbind, îl și invidiam. Eu și Telegonus nu fuseserăm niciodată atât de apropiaţi și nu știam cum e să pierzi așa ceva.
— Apoi tata s-a întors acasă și totul s-a șters dintr-odată. Era ca o furtună de vară luminând cerul spălăcit. Când se afla lângă tine, orice altceva pălea.
Îi cunoșteam vicleșugul acela. Doar i-l văzusem zi de zi un an întreg.
— M-am dus la ea când l-a bătut pe Nicanor. „Mă tem că merge prea departe”, i-am zis. Nici nu voia să-și ia ochii de la războiul de ţesut.
Răspundea doar că trebuie să-i mai dăm niște timp.
— Trecerea timpului a fost cu folos?
— Nu. Când a murit bunicul, tata l-a învinuit pe Nicanor, numai zeii știu de ce. L-a săgetat cu arcul său mare și i-a azvârlit leșul pe plajă, să-l ciugulească păsările. La vremea aceea nu mai vorbea decât despre uneltiri. Credea că oamenii insulei strâng arme ca să se ridice împotriva
lui și că slugile pun la cale să-l trădeze. Noaptea se plimba nervos de colo până colo, dând-o înainte cu străji și iscoade, cu măsuri și contramăsuri.
— Chiar existau trădători?
— O revoltă în Itaca? a clătinat el din cap. N-avem timp de-așa ceva.
Rebeliunile au loc în ţinuturile prospere sau în acelea atât de asuprite, că oamenii nu au de ales. De-acum eram furios. I-am zis că nimeni nu uneltește și nu uneltise niciodată și că mai bine le-ar zice oamenilor câteva vorbe bune în loc să se gândească toată ziua cum ar putea să-i ucidă. Mi-a zâmbit și mi-a spus: „Știai că Ahile avea șaptesprezece ani când a plecat la război? Și nu era cel mai tânăr ostaș de la Troia. Băieţi de treisprezece-paisprezece ani au luptat toţi cu onoare pe câmpul de bătălie. Curajul, din câte am aflat, nu ţine de vârstă, ci de caracterul pe care și l-a clădit omul”.
Nu încerca neapărat să-l imite pe tatăl său. Însă ritmul frazelor reușea să surprindă tonul blajin și ademenitor al lui Odiseu, de parcă-ţi făcea o mărturisire.
— Voia să-mi spună că m-am făcut de rușine, desigur. Că eram laș.
Că ar fi trebuit să mă bat singur cu peţitorii. Nu împlinisem deja cincisprezece ani când au început să vină? Ar fi trebuit să fiu în stare să
mânuiesc arcul, nu doar să-i întind coarda. La Troia n-aș fi rezistat nici măcar o zi.
Parcă vedeam întreaga scenă: fumul înălţându-se din foc, izul de bronz vechi, mirosul de măsline tescuite. Și Odiseu înfășurându-și cu măiestrie fiul în vălurile rușinii.
— I-am zis că acum suntem în Itaca. Războiul se sfârșise. Toată
lumea știa, în afară de el. S-a înfuriat. Și-a șters zâmbetul de pe faţă.
