— Acum restul, am zis.
Abia mi-am terminat vorba, că i-a și apucat pe ceilalţi, de parcă se făcuseră nevăzuţi. Printre ei se aflase și berbecul cu urciorul la gât. Am încercat să ciulesc urechea ca să aud cum se sfărâmă lutul între colţi, însă, în afară de oase și de carne, nu mai deslușeam nimic.
În seara dinainte mulsesem otrava lancei sub luna rece. Se scursese într-un firicel limpede în vasul de bronz lustruit. Adăugasem oregano cules din Creta acum atâta amar de vreme, rădăcină de chiparos, rocă
pisată și pământ din grădină, iar la urmă turnasem câteva picături roșii din sângele meu. Licoarea spumegase și se făcuse galbenă. Cu ea umplusem urciorul și-l astupasem cu ceară. De-acum poţiunea îi lunecase pe gâtlej, stropindu-i măruntaiele.
Crezusem că avea să-și astâmpere cât de cât foamea cu cei doisprezece berbeci, dar, când s-a întors, avea o privire hulpavă, de parcă nu-și potolea pântecele, ci mânia necurmată.
— Scylla! i-am strigat ridicând lancea. Sunt eu, Circe, fiica lui Helios, vrăjitoarea din Aiaia.
A scos un urlet care mi-a zgâriat timpanele, însă fără să pară că m-ar recunoaște câtuși de puţin.
— Cu mult timp în urmă te-am preschimbat din nimfa care erai, dându-ţi înfăţișarea asta. Acum am venit să închei, cu puterea lui Trygon, ceea ce am început atunci.
Și, în aerul pâclos, am rostit cuvântul încărcat cu voinţa mea.
Scylla a sâsâit. În ochi nu i se citea niciun strop de curiozitate. Își legăna mai departe capetele, cercetând puntea în căutarea unui alt berbec. Îl auzeam pe Telemah cum se opintește la vâsle în spatele meu.
Pânza atârna moale, numai el ne purta înainte.
Am văzut îndată când l-a zărit, dincolo de năluca în care-l acoperisem. A scos un geamăt de poftă.
— Nu! i-am arătat lancea. Muritorul se află sub ocrotirea mea. Vei suferi în chinuri o veșnicie dacă încerci să mi-l iei. Doar vezi că am coada lui Trygon.
A urlat iar, învăluindu-mă cu răsuflarea ei puturoasă și pârjolitoare.
De bucurie, își legăna și mai tare capetele. Înhăţau aerul, cu bale lungi atârnându-i din boturi. Se temea de lance, însă n-avea să se ţină prea mult departe. Începuse să se dea în vânt după carnea de muritor. Îi stârnea o poftă nestăpânită. M-a năpădit groaza. Puteam să jur că
simţisem cum se leagă farmecul. Oare mă înșelasem? Frica îmi scălda umerii în sudoare. Trebuia să mă bat cu toate cele șase capete hulpave odată. Nu învăţasem niciodată să mă lupt. O să reușească să-și strecoare un cap pe lângă mine, iar Telemah… N-am îndrăznit să-mi
duc gândul la capăt. Îmi storceam mintea după idei, toate în zadar: vrăji care n-ar fi putut nici s-o atingă, otrăvuri pe care nici nu le luasem cu mine, zei care nici nu mi-ar fi sărit în ajutor. Aș fi putut să-i zic lui Telemah să sară în apă și să scape înotând cât mai departe, însă n-avea unde să se ducă. Nu se putea adăposti decât în vârtejul lacom al Caribdei.
M-am aţinut între ea și Telemah, împungând aerul cu lancea, încordându-mi toţi nervii. Trebuie s-o rănesc înainte să treacă de mine, mi-am zis. Trebuie să-i strecor în sânge măcar un strop din otrava lui Trygon. M-am pregătit pentru lovitura finală.
N-a mai venit. Își mișca tare ciudat unul dintre boturi, tot căscându-l și închizându-l la loc. Din adâncurile pieptului i-a ieșit un sunet de parcă se îneca. Printre colţi a început să verse o spumă galbenă.
— Ce e? l-am auzit pe Telemah. Ce se întâmplă?
N-aveam când să-i răspund. Și-a târât restul trupului afară din ceaţă.
Nu-l mai văzusem. Era uriaș, gelatinos. A început să alunece în josul peretelui de stâncă de deasupra noastră. Urla și își agita căpăţânile, de parcă se chinuia să se salte înapoi pe stâncă. Dar se afunda și mai tare, implacabil, ca și cum o legasem cu bolovani. Acum i-am zărit capătul de sus al picioarelor, cele douăsprezece tentacule monstruoase care se întindeau lungi în ceaţă. Întotdeauna le ţinea ascunse, din câte îmi spusese Hermes, încolăcite în peșteră, printre oase și resturi de carne învechită, ţinându-se bine cu ele de piatra peșterii când se repezea în jos să se hrănească, întorcându-se apoi la adăpost.
Capetele Scyllei clămpăneau scâncind din boturi, încercând să se muște de gâturi. Pe pielea cenușie avea dâre de spumă galbenă și propriul sânge roșu. S-a auzit un huruit de bolovan târât pe pământ și dintr-odată s-a prăvălit o formă cenușie, spărgând valurile de lângă
barcă. Puntea s-a aplecat brusc și abia m-am ţinut pe picioare. Când mi-am revenit, m-am pomenit că mă uit la unul dintre picioarele ei uriașe. Îi atârna moale din trup, gros precum cel mai bătrân stejar din Aiaia, cu capătul scufundat în valuri.
Se desprindea de pe stâncă.
— Trebuie să plecăm, am zis. Acum. Se va întoarce.
Nici nu mi-am dus vorba la capăt, că s-a auzit iar hârșâitul acela.
Telemah m-a prevenit cu un strigăt. Piciorul a străpuns apa mai să
atingă prora, astfel încât era să ne îngroape parapetul în valuri. M-am prăvălit în genunchi și Telemah a fost azvârlit de la locul lui. A reușit să
se agaţe de vâsle și le-a potrivit cu mare trudă la locul lor. În jurul nostru, apele clocoteau scăldând puntea, iar barca se legăna ameţitor.
Deasupra capetelor noastre, Scylla ţipa și se zvârcolea. Picioarele grele o trăgeau și mai în jos pe stâncă. Acum puteam să-i înfig suliţa într-unul dintre capete, însă ea nici nu ne băga în seamă. Se mușca sălbatic de pielea moale de pe picioare, rănindu-se singură. Am șovăit o clipă, apoi am vârât bine coada lancei între proviziile de pe punte, să nu se rostogolească în haosul din jur. M-am dus lângă Telemah și am pus mâna pe o vâslă.
— Haide.
Am vâslit din greu. S-a auzit iarăși hârșâitul și a mai căzut un picior, scăldând puntea în valuri uriașe și răsucind prora spre Caribda. O clipă
am zărit hăul vâltorii, în care cădeau corăbii întregi. Telemah se agăţa de cârmă, chinuindu-se să întoarcă barca.
— O parâmă, mi-a strigat el.
Am înșfăcat repede una. Telemah a înfășurat-o de cârmă și a tras de ea, căznindu-se să îndrepte barca spre ieșirea din strâmtoare. Scylla se legăna din tot trupul la două catarge deasupra noastră. Picioarele încă i se prăvăleau în apă, trăgând după ele trunchiul atârnat peste stâncă.
Zece, am numărat. Unsprezece.
— Trebuie să mergem!
Telemah îndreptase cârma. A legat-o bine și am fugit la vâsle. Barca se legăna sub stâncă precum o frunză căzută pe luciul unei ape agitate.
Valurile se îngălbeniseră. Ultimul picior i se agăţa încă de peretele de piatră. Scylla se chinuia să se agate de el, întinzându-se cât putea.
Și-a dat drumul cu totul, izbindu-se de apă cu trupul său uriaș. Valul ne-a smuls vâslele din mâini și apa rece și sărată ne-a stropit din toate părţile. Am zărit cum ni se scufundă toate lucrurile în mare și cum spuma albă înghite lancea lui Trygon. Pierderea m-a izbit drept în piept, însă n-aveam timp de pierdut. L-am înșfăcat pe Telemah de braţ, așteptându-mă ca puntea să crape sub noi din clipă în clipă. Însă
bârnele zdravene au ţinut, la fel ca parâma înfășurată de cârmă.
Ultimul val uriaș ne-a împins mult înainte, prin gura strâmtorii.
Caribda se auzea de acum mai slab și în jur se întindea marea. M-am ridicat și m-am uitat în urmă. La poalele peretelui de stâncă, unde se aflase Scylla, era un banc uriaș de nisip. Deasupra se mai deslușeau șase gâturi unduite, însă deja nu mai mișcau deloc. Se preschimbase în piatră.
Mai aveam mult până să tragem la mal. Mă dureau braţele și spatele de parcă fusesem biciuită și Telemah se simţea probabil și mai rău, însă
pânza scăpase neatinsă ca prin minune și ne-a purtat tot înainte.
Soarele s-a cufundat în mare și noaptea s-a înălţat peste ape. Prin întunecimea străpunsă doar de stele am zărit uscatul și am tras barca la ţărm. Nu mai aveam nicio picătură de apă dulce, iar Telemah privea sfârșit în jur și de-abia putea să vorbească. M-am dus să caut un râu și i-am adus un vas plin, dintr-o piatră preschimbată. L-a golit pe dată și a zăcut apoi atâta timp, că m-a cuprins teama, până când și-a dres în sfârșit glasul și m-a întrebat ce avem de mâncare. Apucasem să culeg niște fructe de pădure și prinsesem un pește pe care-l rumeneam la frigare.
— Îmi pare rău că te-am pus într-o asemenea primejdie, i-am spus.
Dacă n-ai fi fost tu, ne-ar fi făcut bucăţi.
