— Tot ai fi ajuns până la urmă, a râs el, doar că ţi-ai fi pierdut o bucăţică din veșnicie. Unde mergem acum?

— Pe un ţărm aflat la răsărit de Creta. Există acolo un golfuleţ pe jumătate nisipos, pe jumătate stâncos, iar mai departe – o pădurice rară

și coline. Deasupra capului îţi apare pe la vremea asta Balaurul, ca să-ţi arate parcă drumul.

A ridicat din sprâncene.

— Dacă mă duci destul de aproape, cred că o să-l nimeresc. Nu mă

întrebi ce se află acolo? l-am întrebat privindu-l cercetător.

— Nu cred că vrei să te întreb.

Petrecuserăm împreună mai puţin de o lună, și totuși părea să mă

cunoască mai bine decât oricare altul de pe lumea asta.

Călătoria a fost lină, vântul adia și soarele încă nu-și vărsa arșiţa pârjolitoare din toiul verii. Noaptea poposeam pe ţărmul cel mai apropiat. Era învăţat cu viaţa de cioban și nici mie nu-mi lipseau vasele de aur și de argint sau tapiseriile. Frigeam peștii și căram fructele în poalele rochiei. Dacă dădeam de vreo casă, ne tocmeam să muncim pentru pâine, vin și brânză. Telemah cioplea jucării pentru copii și dregea bărci. Eu îmi aveam balsamurile și, dacă-mi ţineam capul acoperit, puteam să mă dau drept o negustoare de leacuri venită să le aline durerile și frigurile. Își arătau recunoștinţa simplu și sincer, la fel ca noi. Nu îngenunchea nimeni.

Cât plutea barca sub bolta albastră, stăteam pe scândurile punţii, discutând despre oamenii pe care-i întâlniserăm, coastele pe lângă care

treceam, delfinii care ne urmau jumătate din dimineaţă, zâmbindu-ne veseli și înotând în jurul nostru.

— Știai, mi-a zis el, că, înainte să vin pe Aiaia, am plecat din Itaca o singură dată?

Am încuviinţat.

— Am văzut Creta și câteva insule când mergeam într-acolo, întotdeauna mi-am dorit să merg în Egipt.

— Da, a spus el. Și Troia, și marile cetăţi din Sumeria…

— Assur… Vreau să văd Etiopia. Și ţinuturile îngheţate de la miazănoapte. Și noul regat al lui Telegonus de la apus.

Ne-am uitat peste valuri și între noi s-a lăsat tăcerea. Acum urma să

spunem: Să mergem împreună. Însă eu nu puteam s-o fac, nici acum și, poate, niciodată. Iar el avea să rămână tăcut, căci mă cunoștea bine.

— Crezi că mama ta se va mânia pe noi? am întrebat.

— Nu, a pufnit el. Pesemne că și-a dat seama înaintea noastră.

— Nu m-aș mira ca la întoarcere să aflăm că a devenit vrăjitoare.

Întotdeauna mă bucuram să-l văd tresărind, să-i tulbur complet liniștea.

— Cum?

— Ah, da. Am văzut-o cum se uită la ierburile mele de când a venit.

Aș fi învăţat-o dacă aveam timp. Pun rămășag pe ce vrei.

— Dacă ești atât de sigură, nu vreau să pun niciun rămășag cu tine.

Noaptea străbăteam văile și clinurile pielii celuilalt, iar când dormea, stăteam întinsă lângă el, simţindu-i căldura mădularelor lipite de ale mele și urmărindu-i zvâcnetul încet al pulsului la baza gâtului. Avea riduri la ochi și pe gât. Când ne vedea lumea, credea că sunt mai tânără

decât el. Însă deși arătam și vorbeam ca o muritoare, eram un pește golit de sânge. Din apele mele îl vedeam lângă mine, cu tot cerul din spate, însă nu puteam să ies pe uscat.

Cu ajutorul Balaurului și al lui Telemah, am reușit până la urmă să

dăm de vechiul meu liman. Când am ajuns în golful îngust era

dimineaţă, iar carul tatei se afla la jumătatea drumului spre culme.

Telemah a luat bolovanul care ne slujea de ancoră.

— Îl aruncăm sau tragem barca pe nisip?

— Îl aruncăm, am zis.

Veacuri de maree și de furtuni preschimbaseră forma ţărmului, dar tălpile mele încă își aminteau nisipul fin și iarba aspră, presărată cu mărăcini. În depărtare pluteau fuioare de fum cenușiu și se auzeau tălăngi de capre. Am trecut pe lângă promontoriul stâncos pe care stăteam cu Aietes. Am trecut de pădurea în care am zăcut după ce m-a ars tata de vie, din care nu mai rămăsese decât un pâlc de pini rătăciţi.

Colinele pe care îl adusesem pe Glaucos erau încărcate de verdeaţa primăverii: albăstrele și zambile, crini, violete și iarba-osului, cu parfumul ei dulce. Iar în mijloc, mănunchiul de flori galbene care încolţiseră din sângele lui Cronos.

Un zumzet s-a înălţat spre mine, parcă întâmpinându-mă.

— Nu le atinge, i-am zis lui Telemah, însă nici nu mi-am dus vorba la capăt, că mi-am dat seama că era o prostie – florile n-aveau ce să-i facă, deja era el însuși, nu i s-ar fi schimbat nici măcar un fir de păr.

Am dezgropat cu rădăcini cu tot, ajutându-mă de cuţit, toate tulpinile. Le-am învelit în fâșii de pânză, cu tot cu pământ, și le-am pus în traistă. Nu mai aveam de ce să zăbovim acolo. Am ridicat ancora și am îndreptat barca spre casă. Valurile și insulele se perindau pe lângă

mine, însă nici nu le vedeam. Eram ţeapănă ca o arcașă ţintind cerul, în așteptarea păsării ce avea să se ridice. În ultima seară, când eram atât de aproape de Aiaia, încât parcă-i simţeam în aerul sărat parfumul florilor, i-am istorisit povestea pe care i-o tăinuisem până atunci, aceea cu primii bărbaţi care sosiseră pe insula mea și cum i-am pedepsit.

Stelele străluceau puternic, iar Hesperus ardea în vâlvătăi deasupra noastră.

— Nu ţi-am povestit până acum pentru că nu voiam să ne afecteze.

— Rememorarea celor întâmplate nu te mai deranjează?

În bezna traistei mele simţeam vibraţia florilor.

— Acum vreau să știi adevărul, orice ar fi.

Briza sărată adia răvășind iarba de la mal. Îmi ţinea mâna la pieptul său. Îi simţeam baterea liniștită a sângelui.

— Nu te-am zorit, a spus el. Și nu te voi zori nici acum. Știu că ai motive să nu-mi răspunzi. Dar dacă… Vreau să știi că, dacă te duci în Egipt sau oriunde altundeva, vreau să vin cu tine.