— N-a fost ideea ta.
— Nu, a șovăit el. Eu am propus Sparta.
Era la mintea cocoșului. Tatăl Penelopei trăia în Sparta. Verișoara ei era regină. Ca văduvă, ar primi-o bine.
— Deci n-ai pomenit de Aiaia.
— Nu. Mi s-a părut…
S-a întrerupt. Lipsit de tact, desigur.
— Atunci cine a adus vorba?
— Poate că regina. Ţin minte că a zis că preferă să nu mergem în Sparta. Că ar avea nevoie de timp.
Își alegea cu grijă cuvintele. Am simţit furnicături sub piele.
— Timp pentru ce?
— Nu a spus.
Penelopa, ţesătoarea care te atrăgea între iţe, chiar în urzeala ei de taină. Treceam prin desișuri, la deal, pe sub crengile negre și ude.
— E ciudat. A crezut că familia ei n-ar fi primit-o? S-a certat cu Elena? Ţi-a vorbit de dușmani?
— Nu știu. Nu. Desigur că nu mi-a spus nimic de niciun dușman.
— Telemah ce-a zis?
— Nu era de faţă.
— S-a mirat când a aflat că veniţi aici?
— Mamă.
— Zi-mi doar ce ţi-a spus. Întocmai ce-ţi amintești.
Se oprise pe cărare.
— Credeam că nu-i mai bănuiești de nimic.
— De răzbunare, nu. Însă mai am întrebări.
A tras adânc aer în piept.
— Nu îmi amintesc exact. Nici vorbele ei, nici altceva. Totul e ca o ceaţă cenușie care încă nu a dispărut.
Pe chip i se ivise iar durerea. Nu i-am mai zis nimic, dar, mergând, mă tot întorceam la gândul acela, încercând să-l descâlcesc cum ai desface un nod. Ascundea o taină pe sub mătasea aceea de păianjen.
Nu dorise să meargă în Sparta. În schimb, se dusese pe insula ibovnicei bărbatului ei. Și voia timp. Pentru ce?
De-acum ajunseserăm acasă. Penelopa lucra la război. Telemah stătea în picioare la fereastră. Își ţinea mâinile rigide pe lângă trup și aerul încăperii era apăsător. Oare se certaseră? Am cercetat chipul Penelopei, însă era aplecat asupra iţelor și nu trăda nimic. Nu striga și nu plângea nimeni, dar aș fi preferat așa ceva decât tăcerea aceasta încordată.
Telegonus și-a dres glasul.
— Mi-e sete. Mai dorește cineva un pocal?
L-am urmărit cum destupă balerca și toarnă vin. Fiul meu cu inimă
vitează. Chiar și copleșit de jale căuta să ne poarte pe umeri și să ne ducă de pe o clipă pe alta. Totuși, nu prea avea ce să facă. După-amiaza s-a scurs în tăcere. La fel și cina. De cum a sfârșit de mâncat, Penelopa s-a ridicat de la masă.
— Sunt obosită, a zis.
Telegonus a mai rămas puţin, însă, când a răsărit luna, el deja căsca în pumn. L-am trimis la culcare cu Arcturos. Mă așteptam să se ducă și Telemah, dar, când m-am întors, era tot unde-l știam.
— Cred că știi povești despre tata, mi-a spus. Mi-ar plăcea să le aud.
Mă tot miram de îndrăzneala lui. Toată ziua stătuse retras, evitându-mi privirile, rezervat și aproape nevăzut. Ca apoi, dintr-odată, să se proţăpească în faţa mea de parcă ar fi crescut acolo de cincizeci de ani.
Până și Odiseu i-ar fi admirat tertipul.
— Pesemne știi deja tot ce o să-ţi povestesc.
— Nu, a răspuns el și cuvântul a răsunat o clipă în încăpere. I-a istorisit mamei poveștile sale, însă, când îl întrebam eu, îmi zicea să
discut cu un aed.
Un răspuns crud. Mă întrebam ce motive avusese. Oare fusese doar ranchiună? Dacă își pusese altceva în minte, n-aveam cum să mai aflăm. Tot ce înfăptuise în viaţă răspundea acum pentru el.
