Mi-am luat pocalul și m-am dus lângă vatră. Se întorsese furtuna.
Sufla zdravăn, învelind casa în vânturi și șiroaie. Penelopa și Telegonus erau aproape, în odăile lor, dar, cu toate umbrele care ne împresuraseră, păreau la celălalt capăt al lumii. De astă dată m-am așezat pe scaunul de argint, încrustaţiile îmi răcoreau încheieturile și pieile de vacă
alunecau un pic sub mine.
— Ce dorești să auzi?
— Orice, a zis el. Tot ceea ce știi.
Nici nu mi-a trecut prin cap să-i aduc la cunoștinţă versiunile pe care i le istorisisem lui Telegonus, cu sfârșiturile lor fericite și rănile care nu omorau pe nimeni. Nu era copilul meu, nu era deloc copil, ci bărbat în toată firea, dorind să-și capete moștenirea.
I-am încredinţat-o. Uciderea lui Palamede și abandonarea lui Filoctet. Cum l-a păcălit Odiseu pe Ahile, scoţându-l din ascunzătoare și luându-l la război, cum s-a strecurat Odiseu prin beznă în tabăra regelui Rhesus, unul dintre aliaţii Troiei, și le-a spintecat beregatele oamenilor în timp ce dormeau. Cum a născocit calul, a cucerit Troia și l-a văzut pe Astianax aruncat de pe zidurile cetăţii. Apoi furtunoasa călătorie spre casă, cu canibalii, piraţii și monștrii ei. Poveștile erau chiar mai sângeroase decât îmi aminteam că sunt și mai șovăiam din când în când. Cu toate astea, Telemah a primit fiecare lovitură fără să
crâcnească. Stătea tăcut, fără să-și ia ochii de la mine.
Pe ciclop l-am lăsat la urmă, nu știu de ce. Poate pentru că-mi aminteam atât de limpede cuvintele lui Odiseu. În timp ce vorbeam, parcă-l auzeam șoptind și pe el încetișor odată cu mine. Trăseseră
osteniţi la mal și găsiseră o peșteră mare, plină de merinde. Odiseu s-a gândit că puteau s-o jefuiască sau să se roage de localnici să-i primească în ospeţie. Au început să se ospăteze cu bucatele găsite.
Stăpânul peșterii, uriașul Polifem, păstorul cu un singur ochi, s-a întors cu turma lui și i-a luat ca din oală. A rostogolit un bolovan mare în dreptul intrării, blocându-i în peșteră, apoi a înșfăcat un bărbat și l-a sfâșiat cu dinţii. A tot înfulecat om după om, până s-a săturat și l-a apucat râgâitul, scoţând din gâtlej bucăţele de mădulare. Cu toată
grozăvia aceea, Odiseu l-a ameţit pe monstru cu vin și cu vorbe prietenoase. I-a zis că îl cheamă Outis, adică Nimeni. Când făptura s-a scufundat în sfârșit într-un somn greu, Odiseu a ascuţit un par, l-a încins în foc și i l-a înfipt în ochi. Ciclopul a urlat și s-a zvârcolit, însă
era orb și nu putea să-i prindă pe Odiseu și pe mateloţii săi. Au reușit să scape când ciclopul și-a scos oile la păscut, căci oamenii s-au agăţat de burţile mioarelor. Monstrul mânios și-a chemat în ajutor fârtaţii cu un ochi, însă aceștia nu au venit, căci el urla: „Nimeni m-a orbit!
Nimeni scapă!” Odiseu și oamenii lui au ajuns la corăbii, iar când s-a văzut teafăr ceva mai departe, Odiseu s-a întors să strige peste valuri:
„Dacă vrei să știi cine te-a păcălit, mă cheamă Odiseu. Sunt fiul lui Laerte și prinţul Itacăi”.
Vorbele păreau să stârnească ecouri în liniștea din jur. Telemah a rămas tăcut, parcă așteptând să se destrame și ultimul sunet.
— A fost o viaţă aspră, a întrerupt Telemah tăcerea într-un târziu.
— Mulţi oameni sunt mai nenorociţi decât el.
— Nu, a continuat vehement, făcându-mă să tresar. Nu vreau să spun că a dus o viaţă nefericită, ci că le-a făcut celorlalţi viaţa un chin. Ce căutau oamenii săi la peștera aceea? Voia el să pună mâna pe și mai multe bogăţii. Iar mânia lui Poseidon, pentru care l-a căinat toată
lumea? Singur și-a atras-o asupra lui. Pentru că nu s-a îndurat să-l lase pe ciclop și să plece fără să se laude cu viclenia lui.
Vorbele îi ţâșneau pe gură ca un șuvoi nezăgăzuit.
— Atâţia ani de suferinţe și de rătăciri… De ce? Dintr-o mândrie de-o clipă. Voia mai bine să-l blesteme zeii decât să fie Nimeni. Dacă s-ar fi întors acasă după război, n-ar mai fi venit peţitorii. Mama n-ar mai fi suferit niciun necaz. Și nici eu. De atâtea ori ne-a zis ce dor i-a fost de casă și de noi. Însă erau numai minciuni. Când s-a întors în Itaca, nu și-a găsit deloc mulţumirea. Stătea mereu cu ochii în zare. Odată ce ne-a regăsit, și-a dorit altceva. Ce este asta dacă nu o viaţă nefericită? Când ademenești lumea la tine, iar apoi îi întorci spatele?
Am vrut să-i spun că nu e adevărat. Însă de câte ori nu stătusem cu el în pat și nu suferisem știind că se gândește la Penelopa? Eu alesesem să
trăiesc așa. Telemah nu avusese privilegiul acesta.
— Mai am să-ţi spun o poveste, am zis. Înainte să se întoarcă acasă, zeii i-au poruncit tatălui tău să meargă în lumea morţilor, să discute cu
profetul Tiresias. Acolo s-a întâlnit cu multe suflete pe care le știa din viaţă: Aiax, Agamemnon și Ahile, pe vremuri cel mai bun dintre greci, care a ales să moară de tânăr ca să rămână faimos pe vecie. Tatăl tău i-a vorbit eroului cu căldură, l-a lăudat și l-a asigurat de cinstea de care se bucură printre oameni. Însă Ahile l-a mustrat. A recunoscut că regretă
faptul că a fost atât de mândru și își dorește să fi dus un trai mai liniștit și fericit.
— Așadar, asta îmi rămâne să sper? Că într-o zi o să-mi văd tatăl în lumea morţilor și o să-mi spună că-i pare rău?
Unii dintre noi nu se aleg nici cu atât. Însă am păstrat tăcerea. Avea tot dreptul să fie furios și nu se cădea să-i răpesc eu furia. Grădina foșnea, căci leii dădeau târcoale prin frunziș. Cerul se înseninase. După
ce stătuseră atâta vreme printre nori, stelele păreau să strălucească, atârnate ca niște felinare în beznă. Dacă am trage cu urechea, le-am auzi clinchetul slab al lanţurilor răsucite în bătaia brizei.
— Crezi că tata a zis adevărul? Că oamenii vrednici nu l-au plăcut niciodată?
— Cred că a spus doar ceea ce-i convenea, fără legătură cu adevărul.
Doar mama ta l-a plăcut.
Mi-a întâlnit privirea.
— Și tu l-ai plăcut.
— Eu nu pretind că sunt vrednică.
— L-ai plăcut totuși. În ciuda tuturor.
Părea să mă sfideze cu vorbele sale. M-am trezit că-mi aleg cu grijă
cuvintele.
— Nu l-am văzut când s-a purtat cel mai rău. Și chiar și când s-a purtat cel mai bine, tot nu era ușor să trăiești alături de el. Însă mi-a fost prieten într-o vreme în care aveam nevoie de cineva apropiat.
