se teamă. N-aveam de gând să-l mai ating.
Acesta a fost gândul care m-a purtat spre casă.
Am urmărit răsăritul soarelui de la războiul meu de ţesut. Am așezat pe masă pâine, brânză și fructe, iar când l-am auzit pe fiul meu că se trezește, m-am dus la ușa lui. Spre ușurarea mea, nu mai părea atât de posac, deși nu-i trecuse povara gândului: tatăl meu a murit.
Avea să se trezească multă vreme cu gândul ăsta, știam prea bine.
— Am stat de vorbă cu Telemah, i-am zis. Ai avut dreptate în privinţa lui.A ridicat din sprâncene. Oare credea că nu sunt capabilă să văd ceva cât se poate de limpede? Sau că nu pot s-o recunosc?
— Mă bucur că gândești așa, a zis.
— Vino. Am pregătit masa de dimineaţă. Și cred că se trezește și Telemah. Nu vrei să-l lași singur cu leii, nu?
— Tu nu vii?
— Am de făcut niște vrăji.
De fapt, nu aveam. M-am dus în odaia mea și i-am ascultat cum discută despre barcă, mâncare și furtuna care abia trecuse. Se întremau cu lucruri obișnuite. Telegonus i-a propus să meargă să adăpostească
barca în peșteră. Telemah s-a învoit. Pe piatră au răsunat două perechi de picioare și s-a auzit ușa închizându-se. Ieri aș fi crezut că
înnebunesc dacă-i las să plece împreună. Azi aveam impresia că-i fac un dar fiului meu. Am simţit o împunsătură de stânjeneală: Telemah și Telegonus. Știam ce părere își făcuseră când auziseră că îi dădusem fiului meu acest nume, ca un câine care zgârie la o ușă pe care nu e lăsat să intre. Voiam să-i lămuresc că nu-mi închipuisem niciodată că ei doi aveau să se cunoască și că îmi numisem fiul astfel doar pentru
mine. Născut tare departe, asta însemna. Din tatăl său, da, însă și din mine. Din mama și Oceanos, din Minotaur, Pasifae și Aietes. Născut pentru mine, pe insula mea Aiaia.
N-aveam de gând să mă scuz.
Ieri îi cerusem înapoi lancea, iar acum stătea sprijinită de peretele odăii mele. Am scos teaca de piele. Coada lui Trygon părea și mai stranie pe uscat, fantomatică și aspră. Am răsucit-o, ca să văd cum lucesc în lumină mărgeluţele de venin strânse pe fiecare dinte înspicat.
Trebuie să i-o trimit înapoi, mi-am zis. Nu încă.
Altcineva se trezea ceva mai încolo. M-am gândit la bărbaţii și la femeile care-și divulgaseră secretele de-a lungul anilor și cum le adunase Penelopa cu grijă. Am pus lancea la loc în teaca de piele și am deschis obloanele. Era o dimineaţă frumoasă și vântul începea să
vestească sosirea primăverii.
S-a auzit o bătaie în ușă, așa cum mă așteptasem să se întâmple.
— E descuiată, am zis.
A apărut în pragul ușii mele, într-o mantie spălăcită, peste o rochie cenușie, de parcă s-ar fi înfășurat în mătase de păianjen.
— Am venit să-ţi spun că mi-e rușine. Ieri nu ţi-am zis cât de recunoscătoare îţi sunt, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu doar pentru ospitalitatea pe care ne-o arăţi acum. Ci și pentru ospitalitatea pe care i-ai arătat-o soţului meu.
Nu-mi dădeam seama din tonul ei blajin dacă era o replică
înţepătoare sau nu. Dacă da, presupun că avea tot dreptul.
— Mi-a povestit cât de mult l-ai ajutat în călătoria sa, a continuat Penelopa. Nu ar fi supravieţuit fără sfaturile tale.
— Mă lauzi prea mult. Era un bărbat înţelept.
— Uneori, a admis ea.
Avea ochii de culoarea frasinului de munte.
— Știi că, după ce a plecat de la tine, a ajuns pe ţărmul altei nimfe?
Calipso. S-a îndrăgostit de el, sperând să-i fie soţ nemuritor. Șapte ani l-a ţinut pe insula ei, înveșmântându-l în pânzeturi zeiești și hrănindu-l cu delicatese.
— Nu i-a mulţumit deloc pentru toate astea.
— Nu. A refuzat-o și s-a rugat zeilor să-l scape de acolo. Până la urmă au silit-o să-l lase să plece.
Nu cred că m-am înșelat când i-am simţit un strop de mulţumire în glas.
— Când a sosit fiul tău, m-am gândit că poate e al ei. Apoi i-am văzut ţesătura mantiei. Mi-am amintit de războiul de ţesut al lui Dedal.
Ciudat cât de multe știa despre mine. Însă și eu știam destule despre ea.— Calipso l-a răsfăţat din plin, iar tu i-ai preschimbat oamenii în porci. Și totuși pe tine te-a preferat. Ţi se pare ciudat?
— Nu.
Aproape că a zâmbit.
— Întocmai.
— Nu a știut de prunc.
— Știu. Nu mi-ar fi ascuns niciodată așa ceva.
