Cu fiecare bătaie a inimii, viaţa lui îmi aparţinea.

— Îţi mulţumesc, am spus.

Penelopa ne-a întâmpinat pe ţărmul Aiaiei. Soarele era sus pe cer și insula înflorise toată, poamele creșteau pe crengile lor, verdeaţă nouă

încolţise în fiecare văioagă și văgăună. Părea în largul ei în belșugul acela, făcându-ne cu mâna și strigându-ne, bucuroasă să ne revadă.

Dacă a observat cumva vreo schimbare în felul în care ne purtam unul cu altul, nu a spus nimic. Ne-a îmbrăţișat pe amândoi. A trăit liniștită, a zis, fără niciun musafir, însă s-a mai întâmplat una-alta. Se născuseră câţiva pui de lei. Ceaţa acoperise golful din răsărit trei zile încheiate și plouase atât de năprasnic, încât pârâul și-a ieșit din matcă.

Avea obrajii rumeniţi. Am trecut pe lângă laurii cu frunze lucioase, pe lângă rododendroni, prin grădină și am intrat pe ușile mari de stejar.

Am tras în piept aerul casei mele, în care se simţea din plin mirosul curat de ierburi. Am simţit plăcerea pe care o cântau adesea aezii: plăcerea întoarcerii acasă.

În odaia mea, cearșafurile patului de aur erau proaspete cum le știam. Îl auzeam pe Telemah povestindu-i mamei sale despre Scylla.

Am plecat să mă plimb desculţă pe insulă. Simţeam pământul cald sub tălpi. Florile clătinau din căpșoarele lor colorate. Un leu m-a urmat și s-a așezat lângă mine. Oare îmi luam rămas-bun? Ţinteam în sus, spre bolta vastă a cerului. La noapte, mi-am spus. La noapte, singură la lumina lunii.

M-am întors când apunea soarele. Telemah se dusese să prindă pești pentru cină și am stat cu Penelopa la masă. Degetele îi erau înverzite la vârfuri și aerul mirosea a farmece.

— De mult mă întreb ceva, am deschis discuţia. Când ne-am certat în legătură cu Atena, de unde ai știut că trebuie să îngenunchezi la

picioarele mele? Că o să mă simt rușinată?

— Ah. A fost o bănuială. Odiseu mi-a povestit odată ceva despre tine.

— Ce anume?

— Că nu mai văzuse niciun zeu care să se bucure atât de puţin că e zeu.

Am zâmbit. Până și mort, tot mă lua prin surprindere.

— Presupun că e adevărat. Mi-ai zis că modela regate, dar mai modela și gândurile oamenilor. Înaintea lui, toţi eroii erau ca Heracle sau ca Iason. Acum, copiii o să se joace de-a călătorii pe mare, de-a cuceritorii ţinuturilor potrivnice prin puterea isteţimii și a cuvintelor.

— S-ar bucura să afle asta.

Și mie mi se părea la fel. După o clipă de tăcere, i-am privit mâinile pătate, pe care le ţinea pe masă, în faţa mea.

— Nu vrei să-mi spui cum stai cu vrăjitoria?

A zâmbit tainic, pentru sine.

— Ai avut dreptate. Ţine mai mult de voinţă. De voinţă și de muncă.

— Eu am sfârșit-o cu locul ăsta cumva. Ţi-ar plăcea să fii tu vrăjitoarea din Aiaia în locul meu?

— Cred că da. Cred că mi-ar plăcea. Însă părul meu nu arată cum trebuie. Nu seamănă defel cu al tău.

— Poţi să ţi-l vopsești.

S-a strâmbat.

— Voi spune că mi-a încărunţit de la vrăjitoriile mele de cotoroanţă.

Am râs amândouă. Terminase tapiseria și o atârnase în spatele ei, pe perete. Înotătorul se avânta în adâncurile furtunoase.

— Dacă simţi că-ţi dorești tovărășie, spune-le zeilor să-și trimită la tine fiicele obraznice. Cred că vei ști întocmai cum să te porţi cu ele.

— O voi lua drept laudă, a zis ea frecând cu degetul o pată de pe masă. Dar fiul meu? O să plece cu tine?

Mi-am dat seama că de-acum aveam emoţii.

— Dacă asta își dorește…

— Tu ce-ţi dorești?

— Îmi doresc să vină. Dacă se poate. Însă mi-a mai rămas ceva de făcut. Încă nu știu cum o să decurgă lucrurile.

Mă privea cu ochii ei cenușii liniștiţi. Avea fruntea boltită ca un templu. Graţioasă și trainică.

— Telemah a fost un fiu bun mai mult decât ar fi trebuit. Acum trebuie să fie el însuși. Și-a pus mâna pe mâna mea. Amândouă știm că

nimic nu e sigur. Însă în nimeni nu m-aș încrede mai mult decât în tine când vine vorba de vreo sarcină de îndeplinit.

Am strâns vasele și le-am spălat cu grijă, până au strălucit. Mi-am ascuţit cuţitele și le-am pus la locul lor. Am șters mesele, am spălat podeaua. Când m-am întors, în sală rămăsese doar Telemah. Ne-am dus în poieniţa noastră îndrăgită, unde discutaserăm despre Atena acum o viaţă.

— Nu știu ce se va întâmpla când voi urzi farmecul pe care vreau să-l fac, am zis. Se poate să nu meargă deloc. Probabil că puterea lui Cronos nu va funcţiona, odată extrasă din pământul ei.

— Atunci o să ne întoarcem. O să ne tot întoarcem până vei fi mulţumită.

Era atât de simplu! Voi face precum dorești. Dacă așa vei fi fericită, voi veni cu tine. Oare se poate să-ţi plesnească inima în piept? Însă nu era de-ajuns să simţi că-ţi plesnește inima și aveam acum înţelepciunea s-o recunosc. L-am sărutat și am plecat, lăsându-l acolo.

Capitolul 27

Broaștele se bălăceau în știoalne, iar salamandrele dormeau în scobiturile stâncilor. În iezer se oglindeau chipul înjumătăţit al lunii, gămăliile stelelor și, la margini, aplecate spre ea, coroanele bogate ale copacilor.

Am îngenuncheat pe malul acoperit de iarbă deasă. Adusesem cu mine vechiul vas de bronz în care-mi făcusem vrăjile chiar de la început. Am întins pe jos florile, apoi le-am tăiat pe rând tulpinile și le-am stors de sevă. Fundul vasului s-a întunecat, oglindind luna. Ultima floare n-am stors-o, ci am plantat-o acolo, pe malul luminat de soare în fiecare dimineaţă. Poate va crește mare.

Îmi simţeam frica licărindu-mi ca apa. Florile acelea o preschimbaseră pe Scylla în monstru, deși nu făcuse decât să strâmbe batjocoritor din nas. Și Glaucos devenise tot un soi de monstru, firea zeiască alungându-i toată bunătatea din el. Mi-am amintit teama resimţită când îl născusem pe Telegonus: Oare ce făptură așteaptă în mine? Închipuirea îmi înfăţișa grozăvii. O să-mi crească ţeste unsuroase și dinţi galbeni. O să mă duc întins până-n vale și o să-l sfâșii pe Telemah în bucăţi.

Totuși, mi-am zis, poate n-o să se întâmple așa. Probabil mi se vor îndeplini speranţele și chiar mă voi duce cu Telemah în Egipt și în alte

locuri. O să străbatem mările în lung și-n lat, o să ne câștigăm pâinea eu ca vrăjitoare și el ca dulgher, iar când vom reveni într-o așezare, oamenii vor ieși din case să ne întâmpine. El le va drege corăbiile, iar eu voi face vrăji de alungare a ţânţarilor și a frigurilor. Vom îndrepta amândoi, cu onestitate și cu plăcere, lumea aceasta.

Viziunea s-a deschis și mai larg, ca o floare, la fel de limpede ca iarba rece de sub tălpile mele și cerul negru de deasupra capului. Vom vedea Poarta Leilor din Micene, unde domnesc urmașii lui Agamemnon, și zidurile de piatră ale Troiei, răcorite de vânturile venite de pe vârfurile înzăpezite ale muntelui Ida. Vom merge călare pe elefanţi și prin noaptea deșertului, unde veghează zei care nici n-auziseră de titani sau de olimpieni, care nici nu ne văd măcar, așa cum nu văd nici gâzele care trudesc în nisipul de la picioarele noastre. El o să-mi spună că-și dorește copii și eu o să-i zic: „Nici nu știi ce-mi ceri”, la care el îmi va răspunde: „De astă dată nu ești singură”.