Cu asta chiar m-a înţepat.
— Am discutat cu fiul tău ieri-seară, i-am zis.
— Da?
Parcă i-am simţit o clipă ceva în glas.
— M-a lămurit de ce a trebuit să plecaţi din Itaca. Mi-a părut rău să
aud.
— Fiul tău a fost amabil când ne-a luat cu el. Dăduse cu ochii de coada lui Trygon. E ca veninul de albină, care înţeapă o singură dată?
Sau ca acela de șarpe?
— Poate să otrăvească de o mie de ori și mai bine. Nu se sfârșește niciodată. Trebuia să ţină piept unui zeu.
— Telegonus ne-a istorisit că l-ai înfruntat pe însuși măritul stăpân al pisicilor-de-mare.
— Așa am făcut.
A încuviinţat, ca pentru a-și întări ceva în sinea ei.
— Ne-a spus că l-ai păzit și mai bine. Că ai vrăjit toată insula, astfel încât aici nu poate pătrunde niciun zeu, nici măcar olimpienii.
— Doar zeii morţilor pot să pătrundă.
— Ce noroc, a zis ea, că poţi să invoci asemenea vrăji ocrotitoare…
Dinspre plajă s-au auzit strigăte îndepărtate: fiii noștri mutau barca.
— Mi-e jenă să te rog una ca asta, însă când am plecat nu am luat cu mine nicio mantie neagră. Ai vreuna pe care aș putea-o purta? Aș vrea să ţin doliu.
Am privit-o cum îmi stătea în prag, lucind de viaţă, ca luna pe cerul tomnatic. Mă privea cu ochii ei cenușii și liniștiţi. Se zice de obicei că
femeile sunt făpturi delicate, precum florile sau ouăle, nu știu, ca orice se poate sparge într-o clipă de neatenţie. Dacă aș fi crezut vreodată așa ceva, de-acum n-o mai credeam.
— Nu, am răspuns. Însă am aţă și război de ţesut. Vino.
Capitolul 22
Și-a trecut ușor degetele peste bârne și a mângâiat firele bătelii ca o crescătoare de cai care știe să-și preţuiască animalele. Nu a pus nicio întrebare. Părea să pătrundă mersul războiului de ţesut printr-o simplă
atingere. Razele ce se revărsau prin fereastră luceau pe mâinile ei de parcă doreau să-i lumineze munca. A scos cu grijă tapiseria mea neterminată și a întins aţa neagră. Se mișca sigur, fără nimic de prisos.
Era înotătoare, din câte-mi spusese Odiseu, tăind lesne apa cu braţele sale lungi, spre destinaţia aleasă.
Cerul se schimbase. Norii atârnau atât de aproape de pământ, încât păreau să atingă ferestrele, și am auzit căzând primii stropi mari.
Telemah și Telegonus au năvălit pe ușă, uzi de pe urma mutării bărcii.
Când Telegonus a văzut-o pe Penelopa la război, a venit într-un suflet la ea, deja admirându-i lucrătura fină. Însă eu m-am uitat la Telemah.
Chipul i s-a asprit și s-a întors iute spre fereastră.
Am întins masa de prânz și am mâncat aproape în tăcere. Ploaia s-a mai potolit. Nu înduram să stau închisă în casă toată după-amiaza, așa că mi-am scos fiul la o plimbare pe ţărm. Nisipul era tare și ud și urmele noastre păreau tăiate cu un cuţit. L-am luat de braţ, mirându-mă când m-a lăsat să-l ţin așa. I se liniștise tremuratul de ieri, însă
știam că o să-i revină.
Era doar puţin trecut de amiază, și totuși aerul mi se părea întunecat și înceţoșat, ca un văl tras pe ochi. Mă zgândărea discuţia cu Penelopa.
Atunci mă simţisem inteligentă și vioaie, dar acum, că mi-o repetam în minte, mi-am dat seama că nu-mi spusese mare lucru. Voisem s-o trag de limbă, însă mă trezisem că-i arăt războiul meu de ţesut.
În schimb, se fofilase cu vorbăria sa pe lângă vrăjitoare.
— Cui i-a venit ideea să veniţi aici? l-am întrebat.
S-a încruntat, luat din scurt.
— Contează?
— Sunt curioasă.
— Nu-mi amintesc.
Telegonus nu s-a uitat în ochii mei.
