A încuviinţat ostenit, mestecând. Era încă palid și tras la faţă.

— Mă bucur că nu mai trebuie să trecem niciodată prin așa ceva.

S-a întins pe nisip și, răpus de oboseală, a adormit.

Era în siguranţă acum, căci făcusem tabăra într-un loc retras, în spatele unei stânci, așa că l-am lăsat să se odihnească și am plecat să

mă plimb pe ţărm. Mi se părea că ne aflăm pe o insulă, dar nu eram sigură. Deasupra copacilor nu se înălţa niciun vălătuc de fum și, când am ciulit urechea, am auzit doar păsări de noapte și susurul valurilor.

Mai departe de coastă creșteau flori și păduri dese, dar nu m-am dus într-acolo. Îmi apăruse iar înaintea ochilor mormanul bolovănos care mai rămăsese din Scylla. Acum chiar se sfârșise cu ea. Pentru prima oară în ultimele veacuri, nu mai eram legată de toată nefericirea și jalea

care izvorau din ea. Niciun suflet nu va mai porni spre lumea de dincolo cu numele meu scris pe el.

M-am întors cu faţa la mare. Mă simţeam ciudat cu mâinile goale, fără să port cu mine lancea aceea. Simţeam cum îmi suflă vântul palmele goale, în aerul mirosind a sare și a verdeaţă primăvăratică. Mi-am închipuit cum coada cenușie se scufundă prin întuneric, în căutarea stăpânului ei. Trygon, îţi vei recăpăta coada. Am ţinut-o prea mult, însă

i-am găsit în sfârșit un folos.

Valurile scăldau blând nisipul.

Am continuat să mă plimb prin aerul rece de parcă mă scăldam întrun iezer. Pierdusem totul, în afară de uneltele pe care Telemah le ţinea într-un săculeţ la brâu și de traista mea cu farmece, pe care o legasem bine de talie. Va trebui să cioplim alte vâsle și să refacem proviziile. Dar gândurile acelea puteam să le amân până mâine.

Am trecut pe lângă un păr încărcat cu flori albe. Un pește a împroșcat stropi de apă în râul luminat de lună. Cu fiecare pas, mă

simţeam tot mai ușoară, cuprinsă de emoţie. Mi-a luat o clipă s-o recunosc. Fusesem atât de multă vreme bătrână și neînduplecată, încât părerile de rău și anii săpaseră în mine ca într-un monolit. Însă era o simplă formă ca oricare alta, în care ajunsesem să mă torn singură. Nu eram obligată să rămân așa.

Telemah încă dormea. Își ţinea palmele împreunate copilărește sub bărbie. Vâslele i le roseseră până la sânge și i le unsesem cu un balsam, ţinându-i-le calde în poala mea. Avea degetele mai bătătorite decât îmi închipuisem, însă palmele îi erau netede. Pe Aiaia mă întrebasem adesea cum ar fi să-l ating.

A deschis ochii de parcă îmi rostisem gândul cu glas tare. Mă priveau limpezi cum i-i știam.

— Scylla n-a fost un monstru din născare, i-am spus. Eu am transformat-o.

Chipul îi era ascuns de umbrele azvârlite de flăcări.

— Cum s-a întâmplat?

O bucăţică din mine mi-a strigat temătoare: Dacă o să vorbești, o să

se facă pământiu la faţă și o să te urască. Însă m-am silit să nu mă las abătută. Dacă se făcea pământiu, se făcea și gata. Nu mai aveam de gând să-mi ţes pânzele ziua și să le deșir noaptea, ca să nu iasă nimic. I-

am istorisit totul, toate geloziile și nebuniile, toate vieţile pierdute din pricina mea.

— Numele ei, a zis el. Scylla. Înseamnă Sfârtecătoarea. Poate i-a fost sortit de la început să fie monstru, iar tu ai fost doar unealta destinului.

— Așa te scuzi și când vine vorba de slujnicele pe care le-ai spânzurat?

Parcă îl pălmuisem.

— Nu mă scuz deloc. O să trăiesc toată viaţa cu rușinea aceea. Nu pot să desfac ce-am făcut, însă o să-mi doresc zi de zi să reușesc.

— Așa o să știi că nu ești ca tatăl tău.

— Da, a spus el tăios.

— Și eu fac la fel. Nu încerca să-mi răpești părerea de rău.

A rămas multă vreme tăcut.

— Ești înţeleaptă, a întrerupt el tăcerea.

— Dacă sunt, e doar pentru că am fost nesăbuită o sută de vieţi la rând.

— Și totuși ai luptat pentru ceea ce ai iubit.

— Nu e mereu o binecuvântare. Trecutul meu e asemenea zilei de azi, plin de monștri și de grozăvii de care nu vrea să audă nimeni.

M-a privit mai departe în ochi. Cumva, straniu, îmi amintea de Trygon. Avea o răbdare nepământeană.

— Eu vreau să aud, a spus el.

Mă ţinusem departe de Telemah din atâtea motive: mama lui și fiul meu, tatăl lui și Atena. Pentru că eram zeiţă, iar el era om. Însă atunci am înţeles dintr-odată că dincolo de toate acele motive se ascundea un soi de teamă. Și n-am fost niciodată lașă.

Am întins mâna în aerul pe care-l respiram împreună și l-am găsit.

Capitolul 26

Am rămas trei zile pe ţărmul acela. N-am cioplit nicio vâslă și n-am peticit nicio pânză. Am pescuit și am cules doar fructele la care ajungeam întinzând mâinile. Mi-am lipit palma de pântecele lui, simţind cum se înalţă și coboară odată cu respiraţia. Avea umerii vânjoși și ceafa aspră și arsă de soare.

I-am depănat până la urmă toate poveștile. La foc sau în lumina dimineţii, când lăsam deoparte plăcerile. Uneori mi-a fost mai ușor decât mă așteptasem. Cumva îmi făcea plăcere să i-l zugrăvesc pe Prometeu, să-i readuc la viaţă pe Dedal și pe Ariadna. Însă cu altele mi-a fost mai greu, căci simţeam că mă copleșește un soi de mânie și vorbele mi se acreau pe limbă. Cine se credea, de stătea acolo, așteptând cu răbdare să-mi vărs tot năduful? Eram femeie în toată

firea. Eram zeiţă, îl depășeam cu o mie de generaţii ca vârstă. Nu-mi trebuiau nici mila, nici atenţia lui.

— Ei bine? îl luam din scurt. De ce nu zici nimic?

— Te ascult.

— Vezi? am spus la sfârșitul unei povești. Zeii sunt hâzi.

— Nu suntem din același sânge, mi-a răspuns. Asta mi-a zis odată o vrăjitoare.

În a treia zi a cioplit vâsle noi, iar eu am făcut rost de burdufuri preschimbate și le-am umplut, apoi am cules fructe. M-am uitat cum întinde pânza, cu pricepere și cu ușurinţă, și cum cercetează coca, să

vadă dacă există vreo spărtură.

— Nu știu ce-a fost în capul meu, am zis, habar n-am să mânuiesc o barcă. Ce m-aș fi făcut dacă n-ai fi venit?