— Și eu m-am supărat, am zis. Am crezut că de-abia aștepţi să pleci.

— Nu știu cum ai putut să crezi așa ceva. Știi că nu pot să-mi ascund chipul.

Simţeam în nări mirosul dulce și puternic de ceară.

— Când mi-ai povestit cum venea Atena la tine, am crezut că ţi-e dor de ea. Că o ţineai pentru tine, ca pe o inimă ascunsă.

— Am ţinut-o pentru mine pentru că mi-era rușine. Nu voiam să

auzi că pe tata l-a preferat de la bun început.

E o neghioabă. Însă n-am spus-o cu glas tare.

— Nu vreau să merg în Sparta, a continuat. Nu vreau nici să rămân aici. Cred că știi unde mi-ar plăcea să fiu.

— Nu poţi veni cu mine. E primejdios pentru muritori.

— Presupun că e primejdios pentru oricine. Știi ce faţă ai făcut? Nici tu nu poţi să te ascunzi.

Ce faţă am făcut? îmi venea să-l întreb. Însă doar am zis:

— Îţi părăsești mama?

— O să trăiască bine aici. Va fi mulţumită.

Prin aer pluteau grăunţe de rumeguș parfumate. La fel îi mirosea pielea și când cioplea în lemn. Am simţit dintr-odată că fac un lucru necugetat. Mă săturasem să mă tot frământ, să înduplec lumea și să

urzesc intrigi cu atâta grijă. Pentru unii era o a doua fire, însă nu și pentru mine.

— Dacă vrei să mi te alături, n-o să te opresc, am spus. Plecăm în zori.

M-am pregătit de plecare. La fel a făcut și el. Am muncit până a început să se deschidă cerul la culoare. Am umplut barca cu merinde cât cuprindea: brânză, orz rumenit, fructe uscate și proaspete. Telemah a adus năvoade și lopeţi, parâme și cuţite, prinzându-le bine la locul lor. Am împins barca până la mare pe role, până a tăiat lesne talazurile cu prora. Penelopa stătea pe ţărm, să-și ia rămas-bun. Telemah se dusese singur să-i dea de știre că pleacă. Nu știu ce gândea, căci chipul n-a trădat-o deloc.

Telemah a întins pânza. Furtuna trecuse. Vânturile suflau prielnice și ne-au purtat lunecând prin golf. M-am uitat în spate, la Aiaia. Era a doua oară în viaţă când o vedeam cum se face tot mai mică în urma mea. Întinderea de apă s-a căscat între noi și ţărmurile stâncoase i s-au îngustat tot mai mult. Simţeam pe buze stropii de apă sărată. Ne înconjurau valurile prefirate argintiu. N-a căzut niciun trăsnet. Eram liberă.

Nu, mi-am zis. Nu încă.

— Încotro mergem? a zis Telemah așteptând cu mâna pe cârmă.

Nu-i mai rostisem numele de când vorbisem cu tatăl său.

— Spre strâmtoare. Spre Scylla.

L-am văzut cum îmi cântărește cuvintele. A cârmit pe dată, cu mâini pricepute.

— Nu te temi?

— M-ai prevenit că e primejdios, a zis. Nu cred că mă ajută deloc să

mă sperii.

Marea curgea pe lângă noi. Am trecut pe lângă insula pe care poposisem cu Dedal în drum spre Creta. Plaja era neschimbată și am mai zărit un crâng de migdali. Plopul trăsnit în furtună pesemne că nu mai era de mult acolo.

În zare s-a ivit o pată aproape ștearsă, care se făcea tot mai mare ceas de ceas, întinzându-se ca fumul. Știam ce este.

— Coboară pânza, am spus. Mai avem ceva de făcut înainte.

Am prins la parapet doisprezece pești, cât de mari am găsit. S-au zvârcolit împroșcând puntea cu stropi reci și săraţi. Le-am îndesat în guri câte un vârf de ierburi și am rostit cuvântul. Și s-a auzit vechiul trosnet, iar carnea a început să se sfâșie, până când n-au mai fost pești, ci doisprezece berbeci grași și buimaci. Se împingeau unii în alţii, cu ochii daţi peste cap, îngrămădiţi pe puntea neîncăpătoare, spre bucuria mea, căci altfel n-ar fi putut să stea pe picioare, fiindcă nu erau învăţaţi cu ele.

Telemah a trebuit să pășească peste ei ca să ajungă la vâsle.

— S-ar putea să mă opintesc puţin.

— Nu vor sta aici mult timp.

— Au gust de carne de oaie? m-a întrebat el încruntat.

— Nu știu.

Din traista cu ierburi am scos un urcior pe care-l umplusem cu o seară în urmă. Era astupat cu ceară și avea un mâner rotund. L-am legat cu o curea la gâtul celui mai mare berbec.

Am desfăcut pânza. Îl prevenisem pe Telemah că urma să ne învăluie ceaţa și stropii valurilor, așa că pregătise două vâsle, prinse în doi furcheţi improvizaţi. Nu se mânuiau așa bine, căci barca se bizuia pe pânzele sale, însă aveau să ne ajute să înaintăm dacă nu mai sufla deloc vântul.

— Trebuie să mergem mai departe, i-am zis. Orice s-ar întâmpla.

A încuviinţat de parcă avea să fie un fleac. Eu știam însă că nu va fi așa. Ţineam lancea în mână, cu acul otrăvit în vârf, dar văzusem cât de iute se mișcă făptura. Pe vremuri îi spusesem lui Odiseu că nimeni nu-i poate ţine piept. Și totuși venisem iar.

L-am atins ușor pe Telemah pe umăr, șoptind o vrajă. Am simţit cum îl învăluie năluca: a dispărut, se vedea doar puntea pustie. Dacă te uitai mai bine, îl vedeai, dar avea să rămână ascuns privirilor ei grăbite.

Telemah m-a privit fără să mă întrebe nimic. Se încredea în mine. M-am întors iute cu faţa spre proră.

Fuioare de ceaţă ne-au învăluit. Părul mi s-a umezit și peste valuri s-a auzit sorbirea vârtejului de apă. Oamenii îi ziceau acelei vâltori Caribda. Își atrăsese și ea destui mateloţi care încercaseră să scape de foamea Scyllei. Berbecii se lipiseră de mine. Nu scoteau niciun sunet, ca oile adevărate. Mi se făcuse milă de ei.

Strâmtoarea ne-a apărut în faţă și ne-a atras spre ea. M-am uitat la Telemah. Avea mâinile pe vâsle și ochii în patru. Am simţit că mi se ridică părul pe ceafă. Ce făcusem? N-ar fi trebuit să-l aduc cu mine.

M-a izbit mirosul bine cunoscut după atâta vreme: putregai și ură.

Apoi a ieșit și ea târându-se din ceaţa cenușie. Capetele umflate îi lunecau cu un hârșâit pe piatră. Ochii roșii îi erau pironiţi pe berbeci, cu mirosul lor greu de grăsime și de frică.

— Vino-ncoace! i-am strigat.

A atacat. Șase boturi căscate au înșfăcat șase berbeci. S-a retras iute în ceaţa din spatele ei. Am auzit trosnetul oaselor. Pe peretele stâncii s-a prelins sângele.

Am apucat să-i arunc lui Telemah o privire. Vântul se potolise aproape de tot, iar acum vâslea avântat. Sudoarea îi lucea pe braţe.

Scylla s-a întors, legănându-și răutăcioasă capetele, între dinţi i se vedeau smocuri de lână.