— Nu-ţi jelești tatăl?
— Ba da. Îl jelesc pe tatăl de care mi-a povestit toată lumea, deși eu nu l-am cunoscut niciodată.
L-am privit printre gene.
— Mai bine zis?
— Nu sunt un povestitor prea bun.
— Nu-ţi cer să-mi spui o poveste. Ai venit pe insula mea. Îmi datorezi adevărul.
După o clipă, a încuviinţat.
— Ţi-l voi spune.
Cum mă așezasem pe scaunul de lemn, el l-a ales pe cel de argint.
Unde stătea și tatăl său pe vremuri. Mai întâi de orice altceva, asta îmi atrăsese atenţia la Odiseu: cum se tolănise în el ca în pat. Telemah stătea ţeapăn ca un tânăr discipol pus să recite o poezie. I-am oferit vin. M-a refuzat.
Când Odiseu nu s-a mai întors de la război, a continuat el, au început să sosească peţitori, să ceară mâna Penelopei. Vlăstarele celor mai înfloritoare familii din Itaca și tot felul de feciori temerari de pe insulele vecine care-și căutau neveste și, dacă se poate, un tron.
— I-a refuzat pe toţi, însă au rămas la palat ani la rând, mâncând din cămările noastre și poruncindu-i mamei să aleagă pe unul dintre ei. Le-a tot zis să plece, însă nu s-au dat duși. În glas încă îi ardea mânia. Și-
au dat seama că un băietan și o femeie singură nu au puterea să li se opună. Când îi mustram, nu făceau altceva decât să râdă.
Și eu avusesem de-a face cu asemenea inși. Însă îi mânasem în cocină.
Apoi se întorsese Odiseu. La zece ani după ce plecase cu corăbiile din Troia și la șapte ani după ce părăsise Aiaia.
— A venit îmbrăcat cu haine de cerșetor, arătându-se doar câtorva dintre noi. Am pus la cale un prilej propice: o întrecere în curaj a peţitorilor. Oricine reușea să întindă arcul măritului Odiseu câștiga mâna mamei. Rând pe rând, peţitorii și-au încercat puterile și nu au izbândit. Într-un târziu a pășit și tata în faţă. Dintr-o mișcare, a pus săgeata în arc și a slobozit-o în gâtlejul celui mai rău dintre ei. Atâta vreme mă temusem de bărbaţii aceia, iar el i-a secerat de îndată ca pe iarbă. I-a omorât pe toţi.
Războinicul călit de douăzeci de ani de lupte. Cel mai bun dintre greci după Ahile, mânuindu-și din nou arcul. Fiind băieţi cu caș la gură, prea bine hrăniţi și răsfăţaţi, firește că n-avuseseră cum să-i reziste. Era o poveste pe cinste: peţitorii leneși și cruzi asaltând-o pe soţia credincioasă, gata să-l uzurpe pe moștenitorul loial. Își meritaseră
pedeapsa după toate legile zeilor și ale muritorilor, iar Odiseu se înfiinţase ca Moartea întruchipată spre a-i osândi, eroul oropsit care repune lumea pe făgașul ei drept. Până și Telegonus ar fi admirat un asemenea muritor. Însă pe mine cumva întreaga viziune mă îngreţoșa: Odiseu bălăcindu-se prin sângele ce umplea sălile la care visase atâta amar de vreme.
— A doua zi au sosit taţii peţitorilor. Toţi erau de pe insulă. Nicanor, care avea cele mai mari turme de capre. Agaton, cu toiagul său sculptat din lemn de pin. Eupites, care mă lăsa pe vremuri să culeg pere din livada lui. El a grăit: Fiii noștri erau oaspeţi în casa ta și i-ai ucis. Dorim să fim despăgubiţi. Fiii voștri erau niște nemernici, a zis tata. La un semn de-al lui, bunicul și-a azvârlit lancea. Ţeasta lui Eupites s-a despicat, creierii împrăștiindu-i-se în ţărână. Tata ne-a poruncit să-i omorâm pe ceilalţi, însă atunci a coborât Atena lângă noi.
Așadar, Atena se întorsese în sfârșit la el.
— A declarat vrajba încheiată. Peţitorii plătiseră de-acum și nu se va mai vărsa niciun strop de sânge. Însă a doua zi au început să sosească
taţii oștenilor săi. „Unde sunt fiii noștri?”, l-au luat la întrebări. „Am așteptat douăzeci de ani să ne vină acasă din Troia.”
Știam ce povești ar fi trebuit să le zică Odiseu. Pe fiul tău l-a mâncat un ciclop. Pe al tău l-a înghiţit Scylla. Pe fiul tău l-au sfâșiat în bucăţi canibalii. Iar al tău s-a îmbătat și a căzut de pe un acoperiș. Niște uriași i-au scufundat corabia în timp ce fugeam eu de-acolo.
— Tatăl tău a plecat de pe insula mea cu un echipaj întreg. N-a supravieţuit niciunul?
— Nu știi? a zis el șovăind.
— Ce anume?
Însă nici nu mi-am terminat fraza, că mi s-a uscat gura ca nisipurile galbene din Aiaia. Prinsă cu copilăria sălbatică a lui Telegonus, nu apucasem să-mi fac griji pentru ceea ce nu-mi stătea în puteri. Însă
acum mi-am amintit limpede profeţia lui Tiresias, de parcă tocmai o auzisem de la Odiseu.
— Junincile, am zis. Au mâncat junincile.
— Da, a încuviinţat Telemah.
Un an întreg trăiseră alături de mine bărbaţii aceia nesăbuiţi și pofticioși. Îi hrănisem, îi îngrijisem, cu bolile și cicatricele lor, îi privisem cu plăcere cum se înzdrăvenesc. Iar acum pieriseră de parcă
nici nu existaseră vreodată.
— Zi-mi cum s-a întâmplat.
— Când treceau cu corabia pe lângă Trinacria, a izbucnit o furtună
care i-a silit să tragă la ţărm. Tata a vegheat zile în șir, însă furtuna nu se potolea, așa că până la urmă tot a trebuit să doarmă.
Vechea poveste.
— Cât a dormit el, bărbaţii au omorât câteva vaci. Cele două nimfe care păzesc insula i-au văzut și s-au dus la…
Iar a șovăit. L-am văzut chibzuind dacă să zică tatăl tău.
— Stăpânul Helios. Când tata a ridicat iar pânzele, i-a făcut bucăţi corabia. Toţi mateloţii s-au înecat.
Le și vedeam pe surorile mele vitrege, cu pletele lor lungi, aurii și ochii pictaţi, lăsându-se în genunchii lor drăgălași. Vai, tată, nu e vina noastră. Pedepsește-i. De parcă trebuia să te rogi de el. Helios și mânia lui nemărginită.
